ÎCCJ, Decizia nr. 239/2015

ÎCCJ, Decizia nr. 239/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia

civilă nr. 239/2015

Asupra

recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.

proc. civ., constată următoarele:

La data de 8 iulie 2015, a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție -

Completul de 5 Judecători Dosarul nr. x/1/2015, având ca obiect recursul

declarat de A., judecător în cadrul Curții de Apel București, în

contradictoriu cu intimata Inspecția Judiciară, împotriva încheierii

de ședință din data de 1 octombrie 2014 și a Hotărârii

nr. 6/J din 11 martie 2015, pronunțate de Consiliul Superior al

Magistraturii -Secția pentru judecători în materie disciplinară.

Atât în

privința încheierii, cât și a hotărârii atacate, recurenta a

invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs

prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6

și pct. 8 C. proc. civ.

În

susținerea cererii, magistratul a învederat, în esență,

următoarele:

-

instanța de disciplină ar fi depășit atribuțiile

puterii judecătorești, soluțiile date cererii de suspendare

și acțiunii disciplinare, ca și modalitatea de

desfășurare a procedurii disciplinare îmbrăcând, în opinia sa,

forma abuzului de drept;

- măsura

suspendării din funcție, ca și cea a sancționării

disciplinare s-ar fi luat prin încălcarea dreptului său la

apărare, fiindu-i ignorate apărările formulate și

exercitându-se asupra sa acțiuni de intimidare, batjocorire și

umilire;

- încheierea

și hotărârea atacate ar fi nemotivate, întrucât instanța de

disciplină nu ar fi indicat, pe de o parte, în ce constă prejudiciul

pe care continuarea exercitării funcției de judecător, pe

perioada cercetării sale disciplinare, ar fi de natură să îl aducă

prestigiului justiției și, pe de altă parte, nu ar fi analizat

apărările sale și nici nu ar fi indicat motivele pentru care

acestea au fost înlăturate;

- ar fi fost

greșit aplicate atât dispozițiile art. art. 52 alin. (1) teza a II-a

din Legea nr. 317/2004, republicată, precum și cele ale art. 99 lit.

a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

Intimata

Inspecția Judiciară a formulat și a depus la dosar întâmpinare,

solicitând motivat, cu referire punctuală la motivele și argumentele

din recurs, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Constatând

că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă

prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate,

în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

prin încheierea din data de 9 noiembrie 2015, completul de filtru a admis în

principiu recursul dedus judecății.

Analizând

hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de

recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu

reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu titlu prealabil,

trebuie precizat că, în speță, regulile judecății sunt

prevăzute de dispozițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004,

republicată, coroborate cu cele ale Codului de procedură civilă

adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Așa cum

rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483

alin. (3) din această din urmă lege, care reglementează obiectul

și scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale

de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu

și de netemeinicie.

Faptul

că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea

hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1)

lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care dispun că cererea de recurs

va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte

mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor.

De asemenea,

această concluzie rezultă din structura art. 488 din codul

menționat, care prevede expres și limitativ motivele de casare,

niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită

instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea

situației de fapt.

Prin urmare,

rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la

verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile, astfel încât criticile vizând modul de apreciere a probelor și

stabilirea situației de fapt nu pot fi examinate în actualul cadru

procesual.

Tot în

limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin

dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se pot examina pe calea

recursului, aspectele și argumentele învederate de autoarea recursului în

ceea ce privește situația anterioară sesizării titularului

acțiunii disciplinare sau a instanței de disciplină ori pretinsele

scopuri ale cercetării disciplinare, în actualul cadru de procedură

neputându-se examina cauza sub toate aspectele.

Așadar,

anterior examinării recursului dedus judecății, având în vedere

că recurenta a formulat critici și din perspectiva netemeiniciei

hotărârilor atacate, Înalta Curte reamintește că, în actualul

cadru de procedură, această categorie de critici nu poate fi

analizată.

Se pot

examina, prin urmare, exclusiv criticile de nelegalitate.

Pentru

sistematizarea expunerii, criticile formulate de recurentă vor fi

examinate grupat, în funcție de motivul de casare invocat și în

ordinea prevăzută de Codul de procedură civilă, atât în

ceea ce privește încheierea, cât și în ceea ce privește hotărârea

atacate.

Tot cu titlu

prealabil, prin raportare la dispozițiile art. 147 alin. (1) și alin.

(4) din Constituția României, trebuie precizat că, deși Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate

referitoare la dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004

și a constatat că prevederile legale criticate sunt

constituționale numai în măsura în care permit atacarea separată

a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcție a

magistratului până la soluționarea definitivă a acțiunii

disciplinare, decizia instanței de contencios constituțional nu a

fost publicată, până astăzi, data pronunțării acestei

hotărâri.

1). Motivul

de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu este

întemeiat.

Susținerile

recurentei, formulate din această perspectivă, nu pot fi primite,

urmând a se înlătura, ca neadecvată, opinia potrivit căreia,

Secția pentru judecători ar fi săvârșit un "abuz de

drept".

În primul

rând, se constată că, deși subsumate acestui caz de casare,

criticile expuse nu vizează propriu-zis depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești.

Împrejurarea

că, anterior pronunțării hotărârii atacate în

speță, recurenta a mai fost cercetată și

sancționată disciplinar nu poate fi considerată abuz de drept,

câtă vreme recurenta nu a dovedit faptul că respectivele

cercetări sau hotărâri ar fi fost nelegale sau afectate de alte

vicii, care să justifice o atare susținere și, cu atât mai

puțin, poate fi asimilată cu depășirea atribuțiilor

puterii judecătorești. Dimpotrivă, acestea au format obiectul

verificării instanței de control judiciar competente și s-a

constatat legalitatea lor.

Cât

privește susținerile privind un pretins alt scop, care ar fi stat la

baza declanșării respectivelor proceduri disciplinare sau presupusele

implicații sau legături ale acestora cu persoane și autorități

române sau străine, nesusținute de niciun mijloc de probă,

reprezintă simple aserțiuni, irelevante sub aspectul controlului de

legalitate pe care Înalta Curte îl realizează cu privire la

hotărârile Secției pentru judecători a Consiliului Superior al

Magistraturii.

Tot astfel,

invocarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 317/2004, relativ la faptul

că Secția pentru judecători ar fi avut obligația de

sesizare din oficiu pentru apărarea judecătorilor și

procurorilor împotriva oricărui act care le-ar putea afecta

independența sau imparțialitatea nu au semnificația

"abuzului de drept" invocat și nu sunt de natură să

atragă nelegalitatea sau nulitatea încheierii sau a hotărârii în

discuție.

Obiectul

cererii soluționate prin încheierea de ședință din 1

octombrie 2014 l-a constituit solicitarea Inspecției Judiciare de

suspendare din funcție a pârâtei judecător, până la

soluționarea acțiunii în dosar.

Nu pot fi

avute în vedere din perspectiva examinată, criticile expuse, câtă

vreme, potrivit art. 52 alin (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, o asemenea cerere este

admisibilă, legiuitorul prevăzând că: "pe durata procedurii

disciplinare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al

Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate

dispune suspendarea din funcție a magistraților, până la

soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare (...)".

Secția

pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca

instanță de disciplină, avea, prin urmare, calitatea și

competența de a examina și de a soluționa respectiva cerere, ca,

de altfel și acțiunea disciplinară, astfel încât nu se poate

susține că ar fi depășit atribuțiile conferite de

lege, iar modul în care, soluționând efectiv cererea de suspendare,

instanța de disciplină a stabilit situația de fapt, a

încuviințat și interpretat probele și a aplicat

dispozițiile legale considerate incidente, ca și pretinsele

suspiciuni de lipsă de imparțialitate, nu pot constitui argumente în

acest sens.

Nici în

privința efectului acestei măsuri nu se pot reține aspectele

învederate de pârâta judecător, legiuitorul nereglementând o anume

perioadă de timp pentru suspendarea din funcție, care să fi fost

încălcată în speță.

Sunt, tot

astfel, neprobate și irelevante mențiunile autoarei recursului

privind abuzurile, amenințările și pretinsele forme de

constrângere la care ar fi fost supusă în perioada de referință,

ca și în perioada anterioară, acestea fiind exclusiv rezultatul

aprecierilor personale, pur subiective, ale acesteia, comparația cu

"tratamentul aplicat traficului de persoane", formulată de

parte, fiind relevantă în acest sens.

Analiza

motivelor care au determinat instanța de disciplină să amâne

judecata, pentru fiecare termen în parte, relevă existența unor

considerente întemeiate, cu suport în dispozițiile procedurale, motive ce

țin de o bună administrare a justiției și care se

încadrează în limitele cenzurii judecătorești exercitate în

condițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 129

alin. (4) și (5) C. proc. civ., pentru aflarea adevărului în

cauză, neputându-se identifica nicio situație de acordare

abuzivă sau nejustificată a vreunui termen.

De altfel,

nici recurenta nu a invocat vreo astfel de situație concretă, acest

motiv fiind invocat doar la modul general.

2). Motivul

de casare prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 5 C. proc. civ. se

vădește a fi, de asemenea, lipsit de fundament.

Potrivit

acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin

hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de

procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea

nulității.

Din

interpretarea literală, logică și teleologică a textului

procedural anterior specificat, rezultă, în primul rând că, pentru a

fi incident acest motiv de casare, încălcarea regulilor de procedură

trebuie să se fi realizat de către instanța care a

pronunțat hotărârea atacată.

De altfel,

trebuie precizat că toate motivele de casare au în vedere exclusiv

nelegalitatea actelor și lucrărilor acelei instanțe.

În atare

situație, pretinsele neregularități sau abuzuri ce ar fi fost

comise de către Inspecția Judiciară, conducerea sau personalul

curții de apel unde activează recurenta judecător sau al altor

autorități (C.SM, I.N.M. etc.) și care privesc aspecte legate aproape

exclusiv de viața și trăirile recurentei, anterioare

cercetării disciplinare în cauză, deci anterior învestirii

Secției pentru judecători, ca instanță de disciplină,

excedează limitelor controlului judiciar ce poate fi exercitat în actualul

cadru procesual.

Chiar

dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate

neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea

normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul

exclusiv al părților, pretinsele neregularități

menționate de recurenta judecător nu se circumscriu acestui motiv de

recurs.

Nu se pot

constitui în veritabile critici de nelegalitate, subsumate acestui motiv de

recurs, aspectele privind presupusa încălcare a dreptului la apărare,

respectiv împrejurările expuse de recurenta judecător privind

pretinsele atitudini sau gesturi ostile sau obscene ale colegilor

judecători sau ale membrilor Secției pentru judecători.

Sub alt

aspect, trebuie precizat că mențiunile recurentei, privind pretinsa

manieră ireverențioasă, părtinitoare sau intimidantă

pe care ar fi avut-o față de ea membrii completului de judecată

al Secției pentru judecători, neconfirmate în nicio modalitate, nu au

legătura de relevanță juridică din prisma criticilor de

recurs formulate.

Tot astfel,

se impune a se conchide că, nici argumentele prezentate în recurs, privind

prezența unei dube a penitenciarelor în fața sediului C.S.M.,

trântitul ușilor, "incidentul cu geanta" sau modul personal de

percepție al recurentei relativ la felul în care s-ar fi comportat sau i

s-ar fi adresat membrii completului de judecată în cursul dezbaterilor din

dosar, nu au semnificația unor forme de intimidare sau de îngrădire a

dreptului la apărare, acordată de recurentă.

Nici

criticile privind ignorarea apărărilor formulate de magistrat în

fața instanței de disciplină nu sunt întemeiate.

Analiza

acestor critici trebuie făcută în raport cu specificul contenciosului

disciplinar al funcției de magistrat și al raporturilor de

natură, în principal, administrativă, în care primează interesul

public, punându-se în balanță, pe de o parte, interesul public al

bunei funcționării a justiției (în sensul larg al acestei

noțiuni), pe care Consiliul Superior al Magistraturii are obligația

să îl ocrotească, în limitele propriei competențe prevăzute

de lege și, pe de altă parte, conținutul dreptului sau al

interesului legitim privat, căruia i s-ar fi putut aduce atingere.

În acest sens

trebuie subliniat că, potrivit dispozițiilor speciale ale art. 46

alin (1) din Legea nr. 317/2004: "În cadrul cercetării disciplinare

se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care

au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din

care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței

vinovăției. (...)."

Cât

privește susținerile formulate în apărare, se constată

că acestea au fost legal examinate. Faptul ca instanța de

disciplină nu a reținut respectivele apărări sau nu le-a

acordat semnificația dată de pârâtă, ci le-a înlăturat

motivat, nu este de natură a atrage nelegalitatea încheierii sau a

hotărârii supuse cenzurii.

Cum, niciun

argument invocat de recurentă în cadrul acestor critici nu se

justifică, se constată că nu este incident cazul de casare

întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

3) Și în

ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs

prevăzută de art. 488 alin (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că argumentele invocate sunt neîntemeiate.

Motivul de

nelegalitate invocat are în vedere situația în care hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive

contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Critica

recurentei judecător referitoare la pretinsa nemotivare a încheierii

atacate urmează a fi înlăturată, pentru că amploarea

și consistența motivării încheierii din 1 octombrie 2014 exclud

ideea lipsei considerentelor de fapt ce au stat la baza suspendării

provizorie din funcție a acesteia sau a insuficienței

clarități a argumentării.

Se

susține în mod nefondat că nu s-ar fi indicat în ce constă

prejudiciul adus prestigiului justiției prin desfășurarea

cercetării disciplinare, care ar fi trebuit apreciată, în opinia

recurentei, în mod global, prin raportare la activitatea tuturor magistraților

și a personalului auxiliar din instanțe.

Pe de o

parte, trebuie remarcat ca instanța de disciplină a reținut în

mod concret și explicit considerentele care au fundamentat respectiva

constatare, iar, pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că

prestigiul justiției se examinează nu numai din perspectiva

activității tuturor actorilor actului de justiție, ci și

prin prisma conduitei și a activității personale a

fiecăruia dintre acești participanți la îndeplinirea

justiției ca serviciu public; aspecte care sunt de natură a

influența fie în mod negativ, fie în mod pozitiv, imaginea și

prestigiul acesteia.

Și în

privința hotărârii pronunțate pe fondul cauzei, se reține

că sunt îndeplinite exigențele unei motivări

corespunzătoare.

Examinând

modul în care instanța de disciplină a analizat acțiunea

disciplinară și apărările pârâtei judecător, Înalta

Curte constată că hotărârea atacată respectă

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, privitoare la

descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora în abaterea

disciplinară vizată, la temeiul de drept al aplicării

sancțiunii, la sancțiunea aplicată și la motivele care au

stat la baza aplicării ei, precum și la motivele pentru care au fost

înlăturare susținerile pârâtei, astfel că nu se poate

reține o nemotivare a acesteia.

Chiar și

aspectele expuse, vizând pretinsa motivare contradictorie, sunt contrazise de

conținutul hotărârii Secției pentru judecători, în care se

regăsesc considerentele de fapt și de drept care susțin

soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la

aspectele invocate în acțiunea disciplinară sau în apărare, ca

și argumentele pentru care unele dintre acestea au fost înlăturate,

argumentarea fiind, contrar afirmațiilor recurentei, logică și

coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente.

Faptul

că, prin hotărârea de sancționare, instanța de

disciplină a reținut, pe de o parte, că recurenta a dus la

cunoștința publică unele aspecte legate de situația sa

concretă, iar, pe de altă parte, a apreciat că a fost afectat

prestigiul sistemului judiciar, nu are semnificația unei motivări

contradictorii, după cum pretinde recurenta, în condițiile în care,

așa cum s-a arătat, tocmai această atitudine publică a magistratului

în cauză, concretizată în dezvăluirea unor aspecte din

viața sa profesională sau privată, în maniera adoptată, a

fost reținută ca element de natură a produce respectivul

prejudiciu de imagine, recurenta fiind unul dintre actorii sistemului judiciar

astfel vătămat.

Împrejurarea

că recurenta însăși, exclusiv pe baza unor păreri

personale, unilaterale, se consideră a fi fost, la rândul său,

victima unor abuzuri din partea unor persoane dinăuntrul sau din afara

sistemului, aspect ce nu ar fi fost reținut ca atare de către

instanța de disciplină, nu poate, de asemenea, fi reproșat

Secției pentru judecători din perspectiva unei motivări

contradictorii.

Este de

relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că

faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură,

dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile

textului de lege ce reglementează abaterea disciplinară supusă

examinării în speță.

De asemenea,

din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost

examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator

administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru

pronunțarea soluției, astfel încât se vor înlătura, ca

inadecvate, aprecierile pur subiective ale recurentei pârâte vizând

"compararea cu manifestările altor magistrați la adresa sa ori

șirul nesfârșit de șicane întemeiate pe declarațiile unor

angajați ai instanței, apropiați conducerii".

Ca urmare, se

constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe

dispozițiile art. 488 alin (1) pct. 6 C. proc. civ., motivările

corespunzătoare permițând verificarea conformității

hotărârilor atacate, cu legea.

4). Nu este

incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.

proc. civ.

În

privința criticilor recurentei magistrat relativ la nelegalitatea

încheierii de ședință din data de 1 octombrie 2014, formulate

din perspectiva acestui caz de casare, argumentele invocate nu au

semnificația acordată de autoare.

Potrivit

dispozițiilor art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare:

"Pe durata procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a

Consiliului Superior a Magistraturii, din oficiu sau la propunerea

inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcție a

magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii

disciplinare (...) dacă procedura disciplinară este de natură

să aducă atingere prestigiului justiției".

În

speță, în mod corect, instanța de disciplină a dat

eficiență acestor dispoziții legale, față de întregul

context faptic, de gravitatea abaterii, concretizate în modul de

săvârșire a acesteia și în conținutul mesajului public

exprimat de recurenta pârâtă, la sediul instanței, în timpul

desfășurării activității de judecată, în prezența

justițiabililor, apreciindu-se, pe bună dreptate, că abaterea

disciplinară este de natură să aducă atingere prestigiului

justiției, în condițiile în care pârâta judecător ar continua

să exercite activități specifice funcției, continuarea

exercitării funcției putând transmite opiniei publice neîncredere în

privința imparțialității, pregătirii profesionale ale

magistraților și rezerve sub aspectul respectului față de

funcția de magistrat.

Contrar

susținerilor recurentei judecător, aspectele reținute de

Secția pentru judecători sub aspectul situației de fapt, probate

indubitabil, întrunesc situația premisă prevăzută de

legiuitor, fiind de natură a aduce atingere gravă prestigiului

justiției.

Cât

privește gradul redus, în opinia recurentei, al atingerii aduse

prestigiului justiției prin fapta sa, comparativ cu durata și

gravitatea "tratamentelor degradante" împotriva cărora

înțelesese să protesteze magistratul, se constată că, în

lipsa unui suport probator, aceste susțineri, pur subiective, nu

prezintă legătura de relevanță juridică pretinsă

și nu pot fi reținute ca argumente de nelegalitate în cadrul cenzurii

exercitate pe calea controlului judiciar.

Tot astfel,

nu pot fi considerate ca adecvate relatările privind istoricul și

desfășurarea conflictului avut cu președinta Curții de Apel

București, acestea nefiind de natură să justifice

încălcarea obligațiilor legale și deontologice impuse de

statutul profesiei.

Cum, în

raport cu particularitățile concrete ale speței, relevate de

actele și lucrările dosarului, dispozițiile legale reținute

au fost corect interpretate și aplicate prin încheierea atacată, se

constată legalitatea acesteia și netemeinicia tuturor criticilor

formulate prin recursul pârâtei judecător.

Și în

privința hotărârii pronunțate pe fondul cauzei, se constată

caracterul netemeinic al criticilor recurentei.

În ceea ce

privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr.

303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere

disciplinară "manifestările care aduc atingere onoarei sau

probității profesionale ori prestigiului justiției,

săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării

atribuțiilor de serviciu".

Potrivit

dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003: "magistraților le

este interzisă orice manifestare contrară demnității

funcției pe care o ocupă ori de natură să afecteze

imparțialitatea sau prestigiul acesteia".

De asemenea,

în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată,

cu modificările și completările ulterioare:

"Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga

lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte

drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea

lor în fața legii și să asigure un tratament juridic

nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent

de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor

și procurorilor și să participe la formarea profesională

continuă".

În

același context, se impun a fi reținute și dispozițiile

art. 17 și ale art. 18 din Codul deontologic al judecătorilor și

procurorilor.

Astfel,

conform art. 17 din codul menționat, "Judecătorii și

procurorii sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte

de natură să compromită demnitatea lor în funcție și

în societate".

Totodată,

art. 18 din același cod stipulează că: "(1) Relațiile

judecătorilor și procurorilor în cadrul colectivelor din care fac

parte trebuie să fie bazate pe respect și

bună-credință, indiferent de vechimea în profesie și de funcția

acestora.

(2)

Judecătorii și procurorii nu își pot exprima părerea cu

privire la probitatea profesională și morală a colegilor

lor".

Din

interpretarea tuturor textelor normative mai sus citate, prin raportare la

particularitățile concrete ale speței, rezultă

obligația magistratului de a avea o comportare corectă, demnă

și rezervată, de natură a menține neștirbit prestigiul

justiției, chiar și dincolo de raporturile de serviciu propriu-zise.

Este de

observat că, din considerentele hotărârii atacate, rezultă

că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii,

ca instanță disciplinară, a dat o corectă și

completă apreciere materialului probator administrat sub aspectul acestei

abateri.

În

această privință, este de reținut că afirmațiile

recurentei, susținute în public, sunt dovedite incontestabil și, de

altfel, nu sunt contestate nici de judecător.

Analiza

conținutului concret al acestor afirmații publice confirmă

concluziile instanței de disciplină privind existența

potențialul de afectare a imaginii și prestigiului justiției al

acestuia.

În contextul

expus, Înalta Curte reține că, astfel cum s-a exprimat în opinia nr.

7 (2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (C.C.J.E.) în

atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind

justiția și societatea: "Consiliului Consultativ al

Judecătorilor Europeni (C.C.J.E.) consideră că, pentru a

încuraja o înțelegere mai bună a rolului justiției, se cere un

efort de a se asigura pe cât posibil că ideile pe care le are

populația despre sistemul judiciar sunt corecte și reflectă

eforturile judecătorilor și personalului auxiliar de la instanțe

pentru a le câștiga respectul și încrederea referitor la capacitatea

instanțelor de a-și îndeplini funcția".

Precizările

formulate de recurentă cu privire la pretinsele cauze ce au determinat-o

să aibă respectiva atitudine și care ar fi intervenit pe un fond

sentimental, ca urmare a greutăților întâmpinate în activitatea de la

instanță, care ar fi adus-o la limita suportabilității, nu

sunt de natură să justifice, însă, sau să minimalizeze

gravitatea faptei și nici să o absolve de răspundere

disciplinară, întrucât respectivele greutăți, chiar dacă

existau, trebuiau rezolvate într-un cadru și într-o manieră legale,

nicidecum în mod public și într-o asemenea manieră care să

aducă prejudicii de imagine sistemului judiciar.

Se

constată, așadar, că, în raport cu gravitatea faptei și a

consecințelor produse, instanța de disciplină a stabilit în mod

corect încadrarea juridică a abaterii disciplinare și angajarea

răspunderii disciplinare a magistratului.

Or, în mod

evident, ceea ce instanța de disciplină a sancționat, a fost

tocmai această manifestare în contradicție cu statutul recurentei,

instituirea răspunderii disciplinare a judecătorilor derivând din

exigența de care aceștia trebuie să dea dovadă prin comportamentul

lor, atât în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și în afara

acestora.

Afirmațiile

din recurs, ca și probele depuse în susținerea acestei căi de

atac, referitoare la pretinsa atmosferă ostilă, ca și

supozițiile acesteia privind sursa acestei situații, care ar rezida

într-o presupusă legătură a conducerii instanței cu o

anumită persoană de la München, unde, de asemenea, ar fi existat o

situație similară, ce s-ar repeta prin similitudine, nesusținute

de mijloace convingătoare de probă, reprezintă simple

aserțiuni, irelevante din perspectiva controlului de legalitate și

temeinicie pe care instanța îl realizează cu privire la

hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al

Magistraturii, sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale abaterii

disciplinare reținute în sarcina recurentei A.

În temeiul

tuturor celor expuse, Înalta Curte constată că Secția pentru

judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță

disciplinară, a stabilit în mod just situația de fapt, rămasă

neschimbată în recurs și care a reliefat existența faptelor, a

conduitei reprobabile, a vinovăției și a consecințelor

acestora și a dat o corectă încadrare în drept abaterii în

discuție.

Prin urmare,

în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004,

republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a doua C.

proc. civ., se va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de A.împotriva încheierii de ședință

din data de 1 octombrie 2014 și a Hotărârii nr. 6/J din 11 martie

2015, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția

pentru judecători în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 14 decembrie 2015.

Procesat

de GGC - NN