ÎCCJ, Decizia nr. 21/2016

ÎCCJ, Decizia nr. 21/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia civilă nr. 21/2016

Asupra

recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.

proc. civ., constată următoarele:

La data de 8

iulie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, completul de 5 judecători, Dosarul nr. x/1/2015,

având ca obiect recursul declarat de

A.

, judecător în

cadrul Curții de Apel București, în contradictoriu cu intimata Inspecția

Judiciară,

împotriva

hotărârii nr. 5/J din 11 martie 2015, pronunțată de Consiliul

Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie

disciplinară

.

Recurenta a

invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de casare prevăzute

de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În

susținerea recursului, magistratul a învederat, în esență,

următoarele:

-

instanța de disciplină ar fi depășit atribuțiile

puterii judecătorești, soluția dată acțiunii

disciplinare, ca și modalitatea de desfășurare a procedurii

disciplinare îmbrăcând, în opinia sa, forma abuzului de drept;

- măsura

sancționării disciplinare s-ar fi luat prin încălcarea dreptului

său la apărare, fiindu-i ignorate susținerile formulate și

exercitându-se asupra sa acțiuni de intimidare, batjocorire și

umilire;

-

hotărârea atacată ar fi nemotivată, deoarece ar cuprinde o

analiză parțială și trunchiată a apărărilor

sale și nu ar cuprinde analiza susținerilor privind caracterul abuziv

al măsurii de mutare a sa la secția a VII-a cu încălcarea

principiului constituțional al inamovibilității

judecătorilor;

-

hotărârea ar fi dată cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, reținându-se în mod eronat

caracterul nejustificat al „refuzului” său de a-și îndeplini

atribuțiile de serviciu.

Constatând

că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă

prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de

admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr.

317/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, prin încheierea din data de 23 noiembrie 2015, completul de filtru

a admis în principiu recursul dedus judecății.

Analizând

hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de

recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu

reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu titlu

prealabil, trebuie precizat că, în speță, regulile

judecății sunt prevăzute de dispozițiile art. 49 alin. (7)

din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale C. proc. civ.

adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Așa cum rezultă

din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin. (3) din

această din urmă lege, care reglementează obiectul și

scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale de atac

care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de

netemeinicie.

Faptul

că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea

hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1)

lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care dispun că cererea de recurs

va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte

mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor.

De asemenea,

această concluzie rezultă din structura art. 488 din codul

menționat, care prevede expres și limitativ motivele de casare,

niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită

instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea

situației de fapt.

Prin urmare,

rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la

verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile, astfel încât criticile vizând modul de apreciere a probelor și

stabilirea situației de fapt nu pot fi examinate în actualul cadru

procesual.

Tot în

limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin

dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se pot examina pe calea

recursului, aspectele și argumentele învederate de autoarea recursului în

ceea ce privește situația anterioară sesizării titularului

acțiunii disciplinare sau a instanței de disciplină ori

pretinsele scopuri ale cercetării disciplinare, în actualul cadru de

procedură neputându-se examina cauza sub toate aspectele.

Așadar,

anterior examinării recursului dedus judecății, având în vedere

că recurenta a formulat critici și din perspectiva netemeiniciei

hotărârii atacate, Înalta Curte reamintește că, în actualul

cadru de procedură, această categorie de critici nu poate fi

analizată.

Se pot

și se vor examina, prin urmare, exclusiv criticile de nelegalitate.

casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu este

întemeiat.

Susținerile

recurentei, formulate din această perspectivă, nu pot fi primite,

urmând a se înlătura, ca neadecvată, opinia potrivit căreia,

Secția pentru judecători ar fi săvârșit un „abuz de drept”.

În primul

rând, se constată că, deși subsumate acestui caz de casare,

criticile expuse nu vizează propriu-zis depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești.

Împrejurarea

că, anterior pronunțării hotărârii atacate în

speță, recurenta a mai fost cercetată și

sancționată disciplinar nu poate fi considerată abuz de drept

ori „disimularea vreunei constrângeri”, câtă vreme recurenta nu a dovedit

faptul că respectivele cercetări sau hotărâri ar fi fost nelegale

sau afectate de alte vicii, care să justifice o atare susținere

și, cu atât mai puțin, poate fi asimilată cu depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești. Dimpotrivă, acestea au

format obiectul verificării instanței de control judiciar competente

și s-a constatat legalitatea lor.

Cât

privește susținerile privind un pretins alt scop, care ar fi stat la

baza declanșării respectivelor proceduri disciplinare sau presupusele

implicații sau legături ale acestora cu persoane și

autorități române sau străine, nesusținute de niciun mijloc

concludent de probă, reprezintă simple aserțiuni, irelevante sub

aspectul controlului de legalitate pe care Înalta Curte îl realizează cu

privire la hotărârile Secției pentru judecători a Consiliului

Superior al Magistraturii.

Tot astfel,

invocarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 317/2004, relativ la faptul

că Secția pentru judecători ar fi avut obligația de

sesizare din oficiu pentru apărarea judecătorilor și

procurorilor împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independența

sau imparțialitatea nu au semnificația „abuzului de drept” invocat

și nu sunt de natură să atragă nelegalitatea sau nulitatea

încheierii sau a hotărârii in discuție.

Secția

pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca

instanță de disciplină, avea, prin raportare la dispozițiile

art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, calitatea și

competența de a examina și de a soluționa acțiunea

disciplinară, astfel încât nu se poate susține că ar fi

depășit atribuțiile conferite de lege, iar modul în care,

soluționând efectiv respectiva acțiune, instanța de

disciplină a stabilit situația de fapt, a încuviințat și a

interpretat probele și a aplicat dispozițiile legale considerate

incidente, ca și pretinsele suspiciuni de lipsă de imparțialitate,

nu pot constitui argumente în acest sens.

Sunt, tot

astfel, neprobate și irelevante mențiunile autoarei recursului

privind abuzurile, amenințările și pretinsele forme de

constrângere la care ar fi fost supusă în perioada de referință,

ca și în perioada anterioară, acestea fiind exclusiv rezultatul

aprecierilor personale, pur subiective, ale acesteia, comparația cu

„tratamentul aplicat traficului de persoane”, formulată de parte, fiind

relevantă in acest sens.

Analiza

motivelor care au determinat instanța de disciplină să amâne

judecata, pentru fiecare termen în parte, relevă existența unor

considerente întemeiate, cu suport în dispozițiile procedurale, motive ce

țin de o bună administrare a justiției și care se

încadrează în limitele cenzurii judecătorești exercitate în

condițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 129

alin. (4) și (5) C. proc. civ., pentru aflarea adevărului în

cauză, neputându-se identifica nicio situație de acordare

abuzivă sau nejustificată a vreunui termen.

De altfel,

nici recurenta nu a invocat vreo astfel de situație concretă, acest

motiv fiind invocat doar la modul general.

casare prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 5 C. proc. civ. se

vădește a fi, de asemenea, lipsit de fundament.

Potrivit

acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin

hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de

procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea

nulității.

Din

interpretarea literală, logică și teleologică a textului

procedural anterior specificat, rezultă, în primul rând că, pentru a

fi incident acest motiv de casare, încălcarea regulilor de procedură

trebuie să se fi realizat de către instanța care a

pronunțat hotărârea atacată.

De altfel,

trebuie precizat că toate motivele de casare au în vedere exclusiv

nelegalitatea actelor și lucrărilor acelei instanțe.

În atare

situație, pretinsele neregularități sau abuzuri ce ar fi fost

comise de către Inspecția Judiciară, conducerea sau personalul

curții de apel unde activează recurenta judecător sau de alte

autorități (C.S.M., I.N.M., etc.) și care privesc aspecte legate

aproape exclusiv de viața și trăirile recurentei, anterioare

cercetării disciplinare în cauză, deci anterior învestirii

Secției pentru judecători, ca instanță de disciplină,

excedează limitelor controlului judiciar ce poate fi exercitat în actualul

cadru procesual.

Chiar

dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate

neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea

normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul

exclusiv al părților, pretinsele neregularități

menționate de recurenta judecător nu se circumscriu acestui motiv de

recurs.

Nu se pot

constitui în veritabile critici de nelegalitate, subsumate acestui motiv de

recurs, aspectele privind presupusa încălcare a dreptului la apărare,

respectiv împrejurările expuse de recurenta judecător privind

pretinsele atitudini sau gesturi ostile sau obscene ale colegilor

judecători sau ale membrilor Secției pentru judecători.

Sub alt

aspect, trebuie precizat că mențiunile recurentei, privind pretinsa

manieră ireverențioasă, părtinitoare sau intimidantă

pe care ar fi avut-o față de ea membrii completului de judecată

al Secției pentru judecători, neconfirmate în nicio modalitate, nu au

relevanță juridică prin prisma criticilor de recurs formulate.

Tot astfel,

se impune a se conchide că, nici argumentele prezentate în recurs, privind

prezența unei dube a penitenciarelor în fața sediului C.S.M.,

trântitul ușilor, „incidentul cu geanta” sau modul personal de

percepție al recurentei, relativ la felul în care s-ar fi comportat sau i

s-ar fi adresat membrii completului de judecată în cursul dezbaterilor din

dosar, nu au semnificația unor forme de intimidare sau de îngrădire a

dreptului la apărare, acordate de recurentă.

Nici

criticile privind ignorarea apărărilor formulate de magistrat în

fața instanței de disciplină nu sunt întemeiate.

Analiza

acestor critici trebuie făcută în raport cu specificul contenciosului

disciplinar în cazul abaterilor săvârșite de magistrați și

al raporturilor de natură administrativă, în care primează

interesul public, punându-se în balanță, pe de o parte, interesul

public al bunei funcționării a justiției (în sensul larg al

acestei noțiuni), pe care Consiliul Superior al Magistraturii are

obligația să îl ocrotească, în limitele propriei competențe

prevăzute de lege și, pe de altă parte, conținutul

dreptului sau al interesului legitim privat, căruia i s-ar fi putut aduce

atingere.

În acest sens

trebuie subliniat că, potrivit dispozițiilor speciale ale art. 46

alin. (1) din Legea nr. 317/2004: „În cadrul cercetării disciplinare se

stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au

fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care

să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței

vinovăției. (…).”

Cât

privește susținerile formulate în apărare, se constată

că acestea au fost legal examinate. Faptul ca instanța de

disciplină nu a reținut respectivele apărări sau nu le-a

acordat semnificația dată de pârâtă, ci le-a înlăturat

motivat, nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii supuse

cenzurii.

Cum, niciun

argument invocat de recurentă în cadrul acestor critici nu se

justifică, se constată că nu este incident cazul de casare

întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs

prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că argumentele invocate sunt neîntemeiate.

Motivul de

nelegalitate invocat are în vedere situația în care hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive

contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Critica

recurentei judecător referitoare la pretinsa nemotivare a hotărârii

atacate urmează a fi înlăturată, pentru că amploarea

și consistența motivării exclud ideea lipsei considerentelor de

fapt ce au stat la baza soluției sau a insuficienței

clarități a argumentării, fiind îndeplinite exigențele unei

motivări corespunzătoare.

Se

susține în mod nefondat că hotărârea ar cuprinde o analiză

parțială și trunchiată a apărărilor și nu ar

cuprinde examinarea susținerilor privind caracterul abuziv al mutării

pârâtei la secția a VII-a, câtă vreme s-a reținut, sub acest

aspect, faptul că respectiva mutare s-a realizat în temeiul unei

hotărâri a Colegiului de conducere al instanței și a fost

determinată obiectiv, ca urmare a desființării secției a

IX-a, în cadrul căreia activa judecătorul în cauză.

Examinând

modul în care instanța de disciplină a analizat acțiunea

disciplinară și apărările pârâtei judecător, Înalta

Curte constată că hotărârea atacată respectă

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, privitoare la

descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora în abaterea

disciplinară vizată, la temeiul de drept al aplicării sancțiunii,

la sancțiunea aplicată și la motivele care au stat la baza

aplicării ei, precum și la motivele pentru care au fost

înlăturare susținerile pârâtei, astfel că nu se poate

reține o nemotivare a acesteia.

Aspectele

expuse sunt contrazise de conținutul hotărârii Secției pentru

judecători, în care se regăsesc considerentele de fapt și de

drept care susțin soluția instanței de disciplină, cu

referire punctuală la aspectele invocate în acțiunea

disciplinară sau în apărare, ca și argumentele pentru care unele

dintre acestea au fost înlăturate, argumentarea fiind logică și

coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente.

Împrejurarea

că recurenta însăși, exclusiv pe baza unor păreri

personale, unilaterale, se consideră a fi fost, la rândul său,

victima unor abuzuri din partea unor persoane dinăuntrul sau din afara

sistemului, aspect ce nu ar fi fost reținut ca atare de către

instanța de disciplină, nu poate, de asemenea, fi reproșat

Secției pentru judecători.

Este de

relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că

faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură,

dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile

textului de lege ce reglementează abaterea disciplinară supusă

examinării în speță.

De asemenea,

din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate

prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat,

fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea

soluției, astfel încât se vor înlătura, ca inadecvate, aprecierile

pur subiective ale recurentei pârâte.

Ca urmare, se

constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe

dispozițiile art. 488 alin (1) pct. 6 C. proc. civ., motivările

corespunzătoare permițând verificarea conformității

hotărârilor atacate, cu legea.

incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.

proc. civ.

În

privința criticilor recurentei magistrat relativ la nelegalitatea

hotărârii atacate, formulate din perspectiva acestui caz de casare,

argumentele invocate nu au semnificația acordată de autoare.

În ceea ce

privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. f) din Legea nr.

303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere

disciplinară „refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de

serviciu”.

Este de

observat că, din considerentele hotărârii atacate, rezultă

că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al

Magistraturii, ca instanță disciplinară, a dat o corectă

și completă apreciere materialului probator administrat.

De asemenea,

nu se poate reține că fapta reținută în sarcina recurentei

nu întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare

prevăzute de art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004.

Acțiunea

disciplinară exercitată împotriva recurentei a avut ca fundament, pe

de o parte, refuzul acesteia de a participa la ședința de

judecată din data de 13 mai 2014, refuz concretizat în faptul că

magistratul nu s-a prezentat la sediul instanței pentru soluționarea

unei cauze repuse pe rol după suspendare, astfel încât a fost

necesară înlocuirea sa cu judecătorul de permanență

și, pe de altă aparte, refuzul său de a participa la

deliberări la ședința de judecată din data de 28 mai 2014,

ceea ce a impus repunerea pe rol a tuturor cauzelor rămase în

pronunțare.

Refuzul

îndeplinirii îndatoririlor de serviciu menționate și care a fost

sancționat prin hotărârea recurată nu este contestat de

recurentă din perspectiva materialității faptei. Existența

acestui refuz a fost manifestată tocmai prin sustragerea recurentei de la

îndeplinirea atribuțiilor stabilite de Colegiul de conducere al

instanței prin Hotărârile nr. 41/2014 și nr. 69/2014, vizând

repartizarea recurentei ca judecător la secția a VII-a civilă

și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale și, respectiv, planificarea completelor de judecată și a

completelor de permanență pentru luna mai

2014

.

Conduita

culpabilă a magistratului, care a fost sancționată în contextul

acestei abateri disciplinare, o constituie încălcarea obligațiilor

impuse de art. 5 lit. f) și de Capitolul lll, Secțiunile ll-lV din

Regulamentul de ordine interioară al instanțelor

judecătorești, iar circumstanțele invocate de recurentă

sunt infirmate de declarațiile martorilor audiați în cauză.

În această

privință, recurenta nu neagă faptul neprezentării la ședința

de judecată din data de 13 mai 2014 și nici împrejurarea neparticipării

la deliberări pentru ședința de judecată din data de 28 mai

2014.

Semnificativ din

perspectiva examinată este și faptul că, deși anunțată

să participe la ședința din 13 mai 2014 (în condițiile în care,

nefiind prezentă la sediul instanței, în zilele de 7 mai și 8 mai

2014, i-au fost lăsate pe birou lista de ședință și dosarul,

iar în data de 13 mai 2014, a fost contactată telefonic de către grefier,

la domiciliu, pentru a i se comunica planificarea în ședința de judecată),

autoarea recursului a refuzat să participe, astfel cum ea însăși

recunoaște.

Refuzul de a participa

la respectivele ședințe a îmbrăcat forma unei opoziții evidente

a magistratului de a îndeplini atribuțiile stabilite de lege și de hotărârile

Colegiului de conducere.

Or, calea aleasă

de recurentă nu a fost conformă cu dispozițiile ce reglementează

atât obligațiile profesionale ale judecătorului, cât și statutul

acestuia.

Consecința

imediată și directă a încălcării obligațiilor profesionale

și a raporturilor de serviciu, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze,

a fost nu numai atingerea adusă principiului legalității, care reglementează

activitatea desfășurată de judecători

și vătămarea

drepturilor procesuale ale justițiabililor

, dar și perturbarea

activității în cadrul instanței, aspecte corect reținute de

instanța de disciplină.

Secția pentru

judecători a stabilit în mod corect și latura subiectivă a abaterii

disciplinare, în sensul că a reținut vinovăția recurentei în

ceea ce privește săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute

de art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004.

După cum

s-a arătat, conform dispozițiilor legale și regulamentare, judecătorul

are nu numai obligația de a participa la ședințele de judecată

în care este planificat, dar și pe cea de a participa activ la celelalte faze,

premergătoare sau ulterioare, ale activității de judecată .

Refuzul judecătorului

A. de a se prezenta la o ședință de judecată, precum și

cel de a participa la deliberări la o altă ședință de judecată

au fost manifestate neechivoc, fie verbal, fie în scris și au fost atestate

în mod concordant de ansamblul probator administrat.

Din această

perspectivă, Înalta Curte constată că, în speță, a fost

reliefată existența faptei, a conduitei ilicite și a legăturii

de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, așa încât,

susținerile recurentei, grefate pe nelegalitatea hotărârii atacate nu

pot fi primite.

Precizările

formulate de autoarea recursului cu privire la pretinsele cauze ce au determinat-o

să aibă respectiva atitudine și care ar fi intervenit pe un fond

sentimental, ca urmare a greutăților întâmpinate în activitatea de la

instanță, care ar fi adus-o la limita suportabilității, nu sunt

de natură să justifice, însă, sau să minimalizeze consecințele

faptei și nici să o absolve de răspundere disciplinară, întrucât

respectivele greutăți, chiar dacă existau, trebuiau rezolvate într-un

cadru și într-o manieră legale, nicidecum într-un mod personal concretizat

în refuzul de îndeplinire a unor îndatoriri de serviciu.

Se constată,

așadar, că, în raport cu natura faptei și a consecințelor produse,

instanța de disciplină a stabilit în mod corect încadrarea juridică

a abaterii disciplinare și angajarea răspunderii disciplinare a magistratului.

Or, în mod evident,

ceea ce instanța de disciplină a sancționat, a fost tocmai această

manifestare în contradicție cu statutul recurentei, instituirea răspunderii

disciplinare a judecătorilor derivând din exigența de care aceștia

trebuie să dea dovadă prin comportamentul lor în exercitarea atribuțiilor

de serviciu.

Afirmațiile

din recurs, ca și probele depuse în susținerea acestei căi de atac,

referitoare la pretinsa atmosferă ostilă, ca și supozițiile

acesteia privind sursa acestei situații, care ar rezida într-o presupusă

legătură a conducerii instanței cu o anumită persoană de

la Munchen, unde, de asemenea, ar fi existat o situație similară, ce s-ar

repeta prin similitudine, nesusținute de mijloace convingătoare de probă,

reprezintă simple aserțiuni, irelevante din perspectiva controlului de

legalitate și temeinicie pe care instanța îl realizează cu privire

la hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al

Magistraturii, sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare

reținute în sarcina recurentei A.

În temeiul tuturor

celor expuse, Înalta Curte constată că Secția pentru judecători

a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară,

a stabilit în mod just situația de fapt, rămasă neschimbată

în recurs și care a reliefat existența faptelor, a conduitei reprobabile,

a vinovăției și a consecințelor acestora și a dat o corectă

încadrare în drept abaterii în discuție.

Prin urmare, în

baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată,

coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge,

ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de A. împotriva a hotărârii nr. 5/J din 11 martie 2015, pronunțată

de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie

disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 25 ianuarie 2016.