ÎCCJ, Decizia nr. 2/2017

Decizia nr. 2/2017

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin Decizia civilă nr. 289 din 26 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători a respins, ca nefondat, recursul declarat de B. împotriva Hotărârii nr. 201 din 23 septembrie 2015 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1, recurenta B. a formulat contestație în anulare, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de recurs nu a răspuns criticilor expuse din perspectiva motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., contestatoarea arată că acest motiv a vizat nulitatea parțială a hotărârii atacate, respectiv Hotărârea nr. 201 din 23 septembrie 2015 a Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, nulitate determinată de nelegala învestire a secției cu acțiunea întemeiată pe sesizarea din oficiu a Inspecției Judiciară.

Se arată că instanța de recurs a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii disciplinare întemeiate pe sesizarea din oficiu a fost corect soluționată de Secția pentru judecători, însă, din considerentele deciziei, nu reiese ce anume a determinat concluzia instanței de control judiciar în sensul că, în cadrul celor două proceduri disciplinare exercitate în anul 2014, au fost analizate „perioade diferite” din punctul de vedere al laturii obiective a abaterii disciplinare. Sub acest aspect, contestatoarea arată că a expus în cadrul motivelor de recurs date calendaristice, elemente clare și chiar susțineri ale părții adverse de natură a releva întregul parcurs cronologic și procedural al cercetărilor disciplinare derulate de Inspecția Judiciară.

În acest context, susține contestatoarea că niciunul dintre elementele menționate nu apare ca fiind cercetat în concret în decizia instanței de recurs, în care este expusă de o manieră generală concluzia că au fost cercetate perioade diferite, fără a fi cel puțin individualizate. De asemenea, susține contestatoarea că nu este vorba de pornirea și derularea, anterior, a două proceduri disciplinare, așa cum se consemnează, fără explicații suplimentare, în decizie, ci de două proceduri disciplinare pendinte în același timp.

Totodată, susține contestatoarea că nu se face nicio trimitere la normele de drept pe care s-a întemeiat excepția inadmisibilității, lipsind analiza incidenței în speță a prevederilor art. 47 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004 și ale art. 33 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către inspecția judiciară din 15 noiembrie 2012, în vigoare la data efectuării cercetării disciplinare.

Mai arată contestatoarea că în mod greșit în decizia instanței de recurs se face referire la autoritatea de lucru judecat, considerent care nu are legătură cu criticile din recurs și nici cu excepția invocată în fața instanței disciplinare, fiind străin de chestiunea dedusă soluționării.

În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., contestatoarea susține că instanța de recurs

nu a procedat la o analiză propriu-zisă a criticilor de fond, legate de faptul că volumul de activitate se situează peste limitele programului optim stabilit prin hotărâri ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, de obligația corelativă pe care o are statul de a asigura condiții de muncă adecvate, de creșterea stocului de hotărâri pe fondul gradului ridicat de complexitate a cauzelor (printre cele mai mari complexități din secție în anul 2014 - aspect recunoscut chiar de Inspecția Judiciară prin acțiunea disciplinară promovată), preocuparea constantă pentru calitatea lucrărilor întocmite, faptul că fiecare cauză are specificul ei, iar modalitățile în care magistrații înțeleg să-și motiveze hotărârile pronunțate sunt diferite, criteriul volumului egal de muncă nefiind unul suficient.

De asemenea, susține contestatoarea că instanța de recurs nu a analizat nici susținerile sale referitoare la nelegalitatea hotărârii din perspectiva reproșului că nu a prestat o componentă a muncii cât timp s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, care a durat 9 luni.

Totodată, contestatoarea formulează critici legate de faptul că au fost considerate lipsite de relevanță aspectele de ordin medical și că nu au fost făcute trimiteri sau analize cu privire la probele dosarului, evocate în recurs, cum ar fi actele medicale care evidențiau specificul bolii de care suferă, Rezoluția nr. 2954/IJ/1963/DIJ/2014, de respingere a sesizării din oficiu a Inspecției Judiciare și argumentele reținute în cuprinsul acesteia cu referire la lipsa caracterului imputabil al abaterii ori celelalte rezoluții prin care intimata a dispus clasarea unor sesizări în cursul anului 2014, pe motiv că verificările efectuate au relevat că depășirea termenului prevăzut de art. 264 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 nu este imputabilă, ci este justificată prin raportare la volumul de activitate. În acest sens, contestatoarea susține că toate aceste elemente și probe care nu au fost în concret examinate, mai înainte de a fi înlăturate, relevau circumstanțieri individuale importante atât sub aspectul cercetării laturii subiective a abaterii disciplinare, cât și sub aspectul individualizării sancțiunii, în condițiile în care, pentru stabilirea caracterului imputabil al nerespectării dispozițiilor referitoare la efectuarea cu întârziere a lucrărilor, trebuie să fie avute în vedere toate aspectele ce țin de activitatea profesională desfășurată, dar și toate circumstanțele personale ale judecătorului cercetat, la fel și în procesul de evaluare a proporționalității și de individualizare a sancțiunii, conform art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004.

Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care susține, în esență, că nu poate fi reținut motivul reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., întrucât, din analiza considerentelor Deciziei civile nr. 289 din data de 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/1/2016, se constată că instanța de recurs a analizat motivele de recurs invocate de recurentă și a argumentat înlăturarea criticilor formulate de aceasta cu privire la hotărârea pronunțată de instanța disciplinară.

Astfel, se afirmă că instanța de recurs a prezentat considerentele pentru fiecare dintre cazurile de casare invocate de recurentă, ce au condus la concluzia că susținerile din cererea de recurs nu sunt fundamentate, în fapt și în drept, raportat la probatoriul administrat și dispozițiile legale incidente în speță.

Din interpretarea dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., rezultă că se poate invoca acest motiv de contestație în anulare în situația în care instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre motivele de casare invocate de recurent, ceea ce nu presupune că se poate invoca incidența acestor norme legale în cazul în care instanța de recurs nu a răspuns fiecărui argument de fapt și de drept ori fiecărei afirmații a recurentei, întrucât instanța de control judiciar are posibilitatea de a analiza global aceste argumente și de a sistematiza criticile formulate.

În speță, intimata susține că instanța de recurs a analizat argumentele prezentate de recurentă, atât sub aspectul admisibilității acțiunii disciplinare, cât și sub aspectul răspunderii disciplinare pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

II. Considerentele Înaltei Curți;

În condițiile în care circumstanțele litigiului dedus judecății au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii ce formează obiectul contestației în anulare, reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, astfel că, în temeiul art. 508 alin. (1) coroborat cu art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza motivul invocat de contestatoare în contextul factual prezentat în hotărârea atacată.

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestația în anulare este formulată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., conform cărora:

„Art. 503. - (…);

(2)

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (…);

3.

Instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.”

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, fără a presupune o analiză în privința temeiniciei soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății.

Se observă că, în raport cu dispozițiile citate, criticile cuprinse în contestația în anulare se referă, în esență, la omisiunea instanței de recurs de a analiza motivele de casare, sub aspectul argumentelor de fapt și de drept prezentate în dezvoltarea acestora și prin raportare la probatoriul administrat.

Aspectele invocate de contestatoare nu fundamentează, în sensul dispozițiilor citate ale art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., omisiunea instanței de recurs de a analiza vreunul dintre motivele invocate de recurentă.

În acest sens, analizând Decizia nr. 289 din 26 septembrie 2016, se constată că instanța de recurs a analizat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, și a expus, în cuprinsul considerentelor deciziei, argumentele de fapt și de drept pentru care, în raport cu circumstanțele cauzei și probatoriul administrat, au fost respinse criticile de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

Criticile din contestația în anulare referitoare la faptul că instanța nu a răspuns tuturor susținerilor dezvoltate în cuprinsul motivelor de recurs ori cele referitoare la faptul că instanța de recurs nu a dat anumitor argumente sau mijloace de probă relevanța propusă de recurentă nu pot fi primite, întrucât, din analiza cererii de recurs și a d

eciziei atacare cu contestație în anulare, se observă că hotărârea respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că, în cuprinsul considerentelor, sunt reliefate „motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. În sensul acestor dispoziții procedurale, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituie o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește decizia ce formează obiectul contestației în anulare, astfel că nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

În sensul celor expuse, sunt edificatoare considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a reținut că obligația pe care o impune art. 6 parag. 1, instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (de exemplu, hotărârile pronunțate în cauzele Perez împotriva Franței și Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994), iar noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (de exemplu, hotărârile din cauzele Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997 și Albina împotriva României, din 28 aprilie 2005). Or, decizia ce formează obiectul contestației în anulare răspunde acestor exigențe reținute în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, este de observat că susținerile din cuprinsul contestației în anulare reprezintă veritabile critici referitoare la fondul cauzei soluționat definitiv prin Decizia nr. 289 din 26 septembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători.

Or, analiza aspectelor de fapt și de drept invocate de contestatoare cu privire la fondul cauzei excede cadrului procesual în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, restrânsă la motivele expres și limitativ reglementate de art. 503 C. proc. civ.

Prin criticile formulate, contestatoarea își expune dezacordul cu privire la soluția și motivarea hotărârii atacate și tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare) să nu presupună o nouă judecată a cauzei.

În sensul celor expuse, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care se reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat (…). O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, și 23-24, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)”.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de B. împotriva Deciziei civile nr. 289 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/1/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 ianuarie 2017.