ÎCCJ, Decizia nr. 2/2018

Asupra contestației în anulare de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Acțiunea disciplinară

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. 20/J/2016, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtei A. - judecător în cadrul Judecătoriei Arad, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) și lit. t) teza întâi și a doua din aceeași lege.

I.2. Hotărârile pronunțate de instanța de disciplină

Prin Încheierea ședinței publice din 14 septembrie 2016, secția pentru judecători în materie disciplinară a dispus, printre altele:

- respinge excepțiile invocate, prin întâmpinare, de pârâta A. referitoare la: nelegalitatea rezoluției de începere a cercetării disciplinare;

nelegalitatea rezoluției de începere a cercetării disciplinare din 23 iunie 2016; nelegalitatea sesizării Inspecției Judiciare prin procesul-verbal de sesizare din oficiu din 28 aprilie 2016; nelegalitatea celui de-al doilea proces-verbal de sesizare din oficiu; faptul că rezoluția de începere a cercetării disciplinare din 23 iunie 2016 nu a fost comunicată conform dispozițiilor legale de către președintele Judecătoriei Arad, ci de către grefierul șef al instanței;

- dispune citarea în vederea audierii a următorilor martori: B. - avocat în cadrul Baroului Arad; C. - secretar în cadrul Baroului Arad; D. - decanul Baroului Arad; E. - grefier în cadrul Judecătoriei Arad; F. - vicepreședintele Judecătoriei Arad și G.;

Prin Încheierea ședinței publice din 26 octombrie 2016, pronunțată la data de 27 octombrie 2016, secția pentru judecători a amânat pronunțarea hotărârii la data de 31 octombrie 2016.

Prin Hotărârea nr. 23J din 31 octombrie 2016, secția pentru judecători, cu majoritate, a hotărât următoarele: admite în parte acțiunea disciplinară; în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, aplică pârâtei A., judecător în cadrul Judecătoriei Arad, sancțiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură", pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza întâi și lit. j) din aceeași lege; respinge acțiunea disciplinară pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004, ca neîntemeiată.

Soluționând cererea formulată de pârâta A., în temeiul art. 442 din C. proc. civ., de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul Încheierii de amânare a pronunțării din 26 octombrie 2016, prin Încheierea din camera de consiliu de la 3 ianuarie 2017, pronunțată în același dosar, secția pentru judecători a dispus următoarele: admite în parte cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul încheierii de amânare a pronunțării asupra fondului cauzei, formulată de pârâta A.; îndreaptă eroarea materială strecurată în cuprinsul încheierii de amânare a pronunțării asupra fondului cauzei în sensul că, la pagina 19 din încheiere, se consemnează și următoarea întrebare respinsă de secție, întrebare adresată de pârâta A. martorei H.:

"dacă era un lucru ieșit din comun la Judecătoria Arad ca un soț să-și viziteze soția și dacă doar soțul meu mă vizita la birou sau erau și alte persoane vizitate"; respinge, în rest, cererea de îndreptare a erorilor materiale formulată de pârâta A., ca neîntemeiată.

I.3. Cererile de recurs

Împotriva Hotărârii nr. 23J din 31 octombrie 2016 pronunțată de secția pentru judecători, a declarat recurs reclamanta Inspecția Judiciară, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Împotriva Încheierii din camera de consiliu de la 3 ianuarie 2017, pronunțată de secția pentru judecători în dosarul nr. x/2016, a declarat recurs pârâta A., în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii raportat la art. 442 - 446 din C. proc. civ., prin care a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a încheierii recurate și admiterea în totalitate a cererii de îndreptare a erorilor materiale.

Pârâta A. a declarat recurs și împotriva Încheierii din 14 septembrie 2016 și a Hotărârii nr. 23J din 31 octombrie 2016 pronunțate de secția pentru judecători în același dosar, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 teza întâi și pct. 8 din C. proc. civ.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, formând obiectul dosarului nr. x/2017.

II. Hotărârea instanței de recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, prin Decizia civilă nr. 266 din 9 octombrie 2017, a hotărât următoarele:

- respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 23J din 31 octombrie 2016, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară în dosarul nr. x/2016;

- respinge, ca nefondate, recursurile declarate de A., judecător în cadrul Judecătoriei Arad, împotriva aceleiași hotărâri, precum și împotriva Încheierii din 14 septembrie 2016 și Încheierii din camera de consiliu de la 3 ianuarie 2017, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară în dosarul nr. x/2016.

III. Contestația în anulare

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători la 6 decembrie 2017, recurenta A. a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., contestație în anulare împotriva Deciziei civile nr. 266 din 9 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, solicitând anularea hotărârii contestate și admiterea recursului pe care l-a formulat împotriva Hotărârii nr. 23 J din 31 octombrie 2016 pronunțată de secția pentru Judecători în materie disciplinara a Consiliului Superior al Magistraturii; casarea hotărârii recurate și:

- în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la secția pentru Judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii,

- în subsidiar, anularea rezoluției de exercitare a acțiunii disciplinare a Inspecției Judiciare, iar,

- în terțiar, respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii disciplinare pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, sub aspectul confidențialității lucrărilor din dosarul nr. x/2015, concomitent cu reindividualizarea sancțiunii disciplinare aplicate, în sensul neaplicării sancțiunii maxime a excluderii din magistratură; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestației, a arătat că hotărârea instanței de recurs este rezultatul unor erori materiale, iar instanța de recurs a omis să cerceteze unul din motivele de casare.

Din perspectiva dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., contestatoarea a învederat, sub un prim aspect, anumite erori materiale, în legătură cu dosarul nr. x/2015.

Astfel, în motivarea respingerii motivului de recurs de la pct. VI. b), relativ la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, referirea instanței de recurs la "dosare care nu i-au fost repartizate spre soluționare" recurentei, pe de o parte, reprezintă o eroare materială, pentru că folosind pluralul substantivului, rezultă că instanța de recurs a concluzionat în sensul îndeplinirii condițiilor privind latura subiectivă a abaterii disciplinare menționate prin raportare la mai multe dosare în legătura cu care se susține că ar fi săvârșit faptele imputate, când, în realitate, acțiunea disciplinară a fost formulată, incontestabil, în legătură cu un singur dosar, respectiv dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Arad.

Pe de altă parte, în opinia contestatoarei, reprezintă eroare materială reținerea explicită, ca element definitoriu pentru constatarea laturii obiective, a faptului că recurenta ar fi analizat, copiat și transmis organelor de urmărire penală acte din dosare care nu i-au fost repartizate spre soluționare, cu toate că, așa cum rezultă din rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare, singurul dosar analizat, respectiv dosarul nr. x/2015 (având ca obiect instituirea curatelei) și pe care judecătorul avea nu numai dreptul, dar și obligația de a-l studia, fusese atașat la dosarul asociat nr. x/2015 (având ca obiect desemnarea unui curator special), pe care magistratul îl avea spre soluționare.

Prin urmare, apreciind că instanța de control judiciar a respins acest motiv de recurs întemeindu-se pe cele două erori materiale expuse, a solicitat anularea Deciziei civile nr. 266 din 9 octombrie 2017 și, casându-se Hotărârea nr. 23J din 31 octombrie 2016, respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii disciplinare pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, sub aspectul confidențialității lucrărilor din dosarul nr. x/2015, concomitent cu reindividualizarea sancțiunii disciplinare aplicate, în sensul neaplicării sancțiunii maxime a excluderii din magistratură.

Sub un alt aspect, s-a susținut existența unor erori materiale și în legătură cu recuzarea unui membru al secției pentru judecători, judecătorul I..

În primul rând, concluzia instanței de recurs, în sensul că pârâta judecător nu ar fi solicitat "ritos și formal" soluționarea unei cereri de recuzare, este rezultatul unei erori materiale, respectiv al neobservării transcrierii ședinței din 14 septembrie 2016, din care rezulta evident că a formulat în mod expres și fără echivoc o atare cerere, pronunțând cuvântul "recuz" și arătând numele judecătorului recuzat, precum și motivul recuzării, ce viza declarația acestuia că magistratul ar fi comis o faptă disciplinară.

În al doilea rând, concluzia instanței de recurs, în sensul că lipsește obiectul învestirii Înaltei Curți sub aspectul verificării omisiunii instanței de disciplină de a se pronunța asupra unei cereri cu care să fi fost legal învestită, întrucât, întemeiat pe aceleași motive, judecătorul menționat a formulat cerere de abținere care a fost respinsă, este rezultatul unei erori materiale. Astfel, nu s-ar fi observat că motivul cererii de abținere viza relația de colegialitate între judecătorul I. și președintele Judecătoriei Arad, motivul de incompatibilitate încadrându-se în art. 42 pct. 13 din C. proc. civ., în vreme ce cererea de recuzare viza motivul antepronunțării, încadrându-se în art. 42 pct. 1 din C. proc. civ.

Eroarea este, în opinia autoarei, una materială, iar nu de judecată, vizând argumentele de fapt invocate în cuprinsul cererilor de abținere și de recuzare, respectiv colegialitatea/antepronunțarea, aspecte care rezultau din înscrisurile aflate la dosar, fără să necesite vreo apreciere a instanței.

Eroarea este esențială, se consideră, deoarece respingerea abținerii, "pentru aceleași motive" a reprezentat, alături de motivul privind lipsa unei veritabile cereri de recuzare argumentul esențial pentru respingerea motivului de casare.

Prin urmare, reținând faptul că instanța a respins acest motiv de recurs întemeindu-se pe o eroare materială constând în neobservarea transcrierii ședinței, s-a solicitat ca, anulându-se Decizia civilă nr. 266 din 9 octombrie 2017 și casându-se Hotărârea nr. 23J din 31 octombrie 2016, să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la secția pentru Judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, cu indicația soluționării cererii de recuzare a judecătorului I. și a continuării judecății acțiunii disciplinare după soluționarea acestui incident.

Din perspectiva dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., contestatoarea a susținut că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unui motiv de casare, vizând nulitatea sesizării din oficiu pentru că Inspecția Judiciară fusese sesizată de președintele J., astfel încât nu se putea sesiza și din oficiu asupra unor abateri disciplinare cu cercetarea cărora fusese deja învestită, cele două modalități de sesizare excluzându-se reciproc.

Prin urmare, considerând că instanța de recurs a respins recursul fără să analizeze unul din motivele de casare invocate, a solicitat ca, anulându-se Decizia civilă nr. 266 din 9 octombrie 2017 și casându-se Hotărârea nr. 23J din 31 octombrie 2016, să se dispună anularea rezoluției Inspecției Judiciare de exercitare a acțiunii disciplinare.

IV. Apărările intimatei

Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, cu respectarea termenului prevăzut de art. 508 alin. (2) din C. proc. civ., invocând motivat, în esență, inadmisibilitatea contestației în anulare, deoarece, pe de o parte, nu sunt îndeplinite toate condițiile privind incidența motivului reglementat de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., întrucât, raportat la actele dosarului și la solicitările formulate, contestatoarea ar urmări, în realitate, o reinterpretare a probelor referitor la chestiunile invocate.

Pe de altă parte, s-a apreciat că nu subzistă nici al doilea motiv de contestație în anulare, deoarece instanța supremă a analizat hotărârea recurată și a respins excepțiile referitoare la nulitatea actului de sesizare a instanței disciplinare și nulitatea actelor de cercetare disciplinară subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Sub un prim aspect, se constată că nu poate fi reținută susținerea intimatei Inspecția Judiciară privind inadmisibilitatea contestației în anulare deduse judecății.

Examinarea argumentelor expuse de intimată din această perspectivă relevă faptul că nu s-au formulat veritabile critici de inadmisibilitate, întrucât nu s-a invocat formal niciun impediment legal sau procedural care să atragă această sancțiune. Aspectele expuse în combaterea motivelor invocate de contestatoare vizează, în realitate, caracterul nefondat al căii de atac.

Cum, în cauză se constată îndeplinite condițiile de admisibilitate se va proceda la examinarea contestației în anulare pe fond.

Examinând decizia instanței de recurs prin prisma primului motiv invocat de contestatoarea A., Înalta Curte constată că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Potrivit reglementării invocate, "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale".

În doctrina relevantă procesual civilă, sintagma "greșeală materială" a fost analizată prin opoziție cu greșeala de judecată, subliniindu-se că vizează erori cu caracter formal, procedural sau situații în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate.

Raportat la definiția erorii materiale, astfel cum a fost configurată în practica judiciară, trebuie insistat asupra faptului că această eroare trebuie să fie una de fapt, nu de drept, să privească aspecte formale ale judecății și să fi fost hotărâtoare în pronunțarea soluției.

În speță, însă niciunul dintre aspectele prezentate ca greșeli materiale nu are această valoare.

Relativ la pretinsele erori materiale legate de dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Arad, Înalta Curte constată că ceea ce se critică, în fapt, este modul în care instanța de control judiciar, raportându-se la probatoriul administrat, a stabilit existența laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, sub aspectul confidențialității lucrărilor din dosarul menționat.

Este adevărat că, în decizia atacată, apar referiri generice la "dosare" care nu au fost repartizate spre soluționare, însă utilizarea pluralului substantivului nu are vocația de a fundamenta soluția instanței supreme, câtă vreme textul legal incriminator menționat nu impune ca situație premisă pentru existența abaterii disciplinare în discuție, condiția unei pluralități de fapte, astfel încât, în ipoteza în care s-ar fi constatat un singur caz imputabil, de plano, să nu poată fi atrasă răspunderea disciplinară.

Din modul în care este argumentată decizia contestată nu reiese că instanța supremă ar fi stabilit elementul material al abaterii disciplinare în discuție prin raportare la amploarea cazurilor (derivate din numărul dosarelor) imputabile, ci a faptei în sine, calificată ca definitorie pentru angajarea răspunderii disciplinare din perspectiva examinată.

Ca atare, această primă pretinsă eroare nu cade sub incidența dispozițiilor art. art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., întrucât nu a fost hotărâtoare în pronunțarea soluției.

Cât privește faptul "repartizării spre soluționare", considerentele formulate din această perspectivă (respectiv dacă, având deja dosarul asociat spre soluționare ori având atribuții legate de studiul jurisprudenței instanței, judecătorul era sau nu îndreptățit să examineze și dosarul principal) constituie aspecte de judecată, ce nu pot constitui o "eroare materială", întrucât presupun o rejudecare a fondului.

Nici aspectele expuse în privința recuzării judecătorului I. nu pot fi subsumate erorilor materiale, pentru că, atât stabilirea certitudinii sau incertitudinii formulării unei cereri de recuzare, pe baza interpretării probei cu înregistrarea ședinței de judecată, cât și lipsa identității dintre motivul invocat drept temei al recuzării formulate de parte și cel expus în declarația de abținere a judecătorului, prin raportarea dispozițiilor procedurale în materie la argumentele de fapt expuse de petenți, sunt părți fundamentale ale raționamentului logico-juridic al instanței, iar acesta nu poate fi cenzurat în calea de atac a contestației în anulare.

Nu se poate reține, în acest context, neobservarea unui element determinant al cauzei, cu sens de "eroare materială", de vreme ce, la parag. 70 din decizia contestată, a fost consemnată susținerea orală din ședința din data de 14 septembrie 2016 a secției pentru judecători în materie disciplinară, dar instanța de recurs a apreciat că aceasta nu a constituit o cerere de recuzare expresă și neechivocă.

Sub acest aspect, este de observat că motivele contestației în anulare nu pot fi valorificate cu consecința schimbării modului de judecată al instanței de recurs, în cauză, nefiind identificate elemente care să conducă la evidențierea unor erori materiale, cum, în mod nejustificat, susține contestatoarea.

Conchizând, Înalta Curte reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în: hotărârile pronunțate în cauzele Mitrea împotriva României/2008, Stanca Popescu împotriva României/2009).

Tot neîntemeiate sunt și susținerile formulate prin prisma dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., conform cărora:

"Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: ... 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen".

Așadar, temeiul acestui caz de contestație în anulare îl constituie omisiunea instanței de recurs de a cerceta un motiv de casare. Dacă instanța a examinat, a analizat dar nu și-a însușit motivul de recurs, contestația nu este întemeiată. În același timp, neexaminarea tuturor argumentelor folosite pentru susținerea unui motiv de recurs ori gruparea argumentelor și cercetarea lor în bloc nu poate fi invocată în calea extraordinară de atac. Chiar dacă, din modul de redactare a considerentelor, nu rezultă cu claritate punctul de vedere al instanței asupra recursului, contestația nu este fondată, întrucât lipsa de claritate a considerentelor nu echivalează cu nepronunțarea asupra unui motiv de recurs.

Aplicând aceste considerente teoretice cauzei pendinte, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători constată că în speță nu se verifică incidența acestui caz de anulare invocat de contestatoare.

Prin decizia atacată, instanța de recurs a analizat și a respins, cu o amplă motivare, excepțiile referitoare la nulitatea actului de sesizare a instanței disciplinare și nulitatea actelor de cercetare disciplinară subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Așa cum s-a reținut în mod explicit în parag. 104 al deciziei contestate, instanța de control judiciar a reținut că vor fi înlăturate mijloacele de probă invocate de recurenta-pârâtă în susținerea tezei probatorii referitoare la nulitatea absolută a actelor de sesizare din oficiu a Inspecției Judiciare și de sesizare a instanței de disciplină, fapt ce denotă că respectivul motiv de casare a fost luat în considerare.

Așadar, din verificarea considerentelor deciziei contestate rezultă că instanța de recurs a avut în vedere toate susținerile recurentei, toate apărările acesteia, care tindeau spre admiterea excepției nulității absolute a actului de sesizare a Inspecției Judiciare.

Împrejurarea că prin decizia pronunțată în recurs instanța nu s-a referit explicit la susținerea recurentei privind faptul că cele două modalități de sesizare s-ar exclude reciproc, nu are semnificația dată de contestatoare. Judecătorii recursului au înțeles să analizeze modalitatea de sesizare a titularului acțiunii disciplinare și a instanței de disciplină, față de susținerile recurentei, pe care le-a avut în vedere în ansamblu, ca argumente subsumate unui motiv de recurs.

În acest context, trebuie subliniat faptul că prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. se referă la omisiunea examinării unui motiv de recurs, și nu a tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate și subsumate acelui motiv.

În același timp, trebuie remarcată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea a decis în mod constant că "obligația pe care o impune art. 6 parag. 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument" (de exemplu, hotărârile pronunțate în cauzele Perez împotriva Franței și Van der Hurk împotriva Olandei din 19 aprilie 1994), totodată, că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă "să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare" (de exemplu, hotărârile din cauzele Helle împotriva Finlandei din 19 decembrie 1997 și Albina împotriva României din 28 aprilie 2005).

În raport cu aceste argumente, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători constată că nu se poate reține cu temei omisiunea cercetării vreunui motiv de casare invocat de recurentă, așa cum prevăd dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

În lipsa unor circumstanțe substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat definitiv, prezenta contestație în anulare se va respinge, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva Deciziei civile nr. 266 din 9 octombrie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2018.

Procesat de GGC - CL