ÎCCJ, Decizia nr. 266/2017

Decizia civilă nr. 266/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Acțiunea disciplinară

Prin acțiunea disciplinară înregistrată sub nr. x/J/2016 pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtei A. - judecător în cadrul Judecătoriei Arad, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) și lit. t) teza I și a II-a din aceeași lege.

II. Hotărârile pronunțate de Secția pentru judecători

Prin Încheierea ședinței publice din 14 septembrie 2016, Secția pentru judecători în materie disciplinară a dispus, printre altele:

- respinge excepțiile invocate, prin întâmpinare, de pârâta A. referitoare la: (i) nelegalitatea rezoluției de începere a cercetării disciplinare; (ii) nelegalitatea rezoluției de începere a cercetării disciplinare din 23.06.2016; (iii) nelegalitatea sesizării Inspecției Judiciare prin procesul-verbal de sesizare din oficiu din 28.04.2016; (iv) nelegalitatea celui de-al doilea proces-verbal de sesizare din oficiu; (v) faptul că rezoluția de începere a cercetării disciplinare din 23.06.2016 nu a fost comunicată conform dispozițiilor legale de către președintele Judecătoriei Arad, ci de către grefierul șef al instanței;

- dispune citarea în vederea audierii a următorilor martori: B. - avocat în cadrul Baroului Arad; C. - secretar în cadrul Baroului Arad; D. - decanul Baroului Arad; E. - grefier în cadrul Judecătoriei Arad; F. - vicepreședintele Judecătoriei Arad și G.

Prin Încheierea ședinței publice din 26 octombrie 2016, pronunțată la data de 27 octombrie 2016, Secția pentru judecători a amânat pronunțarea hotărârii la data de 31 octombrie 2016.

Prin Hotărârea nr. 23/J din 31 octombrie 2016, Secția pentru judecători, cu majoritate, a hotărât următoarele: admite în parte acțiunea disciplinară; în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, aplică pârâtei A., judecător în cadrul Judecătoriei Arad, sancțiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură”, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I și lit. j) din aceeași lege; respinge acțiunea disciplinară pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, ca neîntemeiată.

Soluționând cererea formulată de pârâta A., în temeiul art. 442 C. proc. civ., de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul Încheierii de amânare a pronunțării din 26 octombrie 2016, prin Încheierea din camera de consiliu de la 3 ianuarie 2017, pronunțată în același dosar, Secția pentru judecători a dispus următoarele: admite în parte cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul încheierii de amânare a pronunțării asupra fondului cauzei, formulată de pârâta A.; îndreaptă eroarea materială strecurată în cuprinsul încheierii de amânare a pronunțării asupra fondului cauzei în sensul că în încheiere se consemnează și următoarea întrebare respinsă de secție, întrebare adresată de pârâta A. martorei E.: „dacă era un lucru ieșit din comun la Judecătoria Arad ca un soț să-și viziteze soția și dacă doar soțul meu mă vizita la birou sau erau și alte persoane vizitate”; respinge, în rest, cererea de îndreptare a erorilor materiale formulată de pârâta A., ca neîntemeiată.

III. Recursurile declarate în cauză

Recursul declarat de reclamanta Inspecția Judiciară

Împotriva Hotărârii nr. 23/J din 31 octombrie 2016 pronunțată de Secția pentru judecători, a declarat recurs reclamanta Inspecția Judiciară, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și criticile expuse în continuare. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, sub nr. x/1/2017.

Instanța de disciplină a încălcat și a aplicat greșit dispozițiile art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, întrucât în mod nelegal a reținut că faptele judecătorului cercetat nu întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare.

În esență, recurenta-reclamantă expune situația de fapt, arătând că, în cauzele analizate în hotărârea atacată, faptele imputate pârâtei judecător, care se circumscriu laturii obiective a abaterii disciplinare, sunt următoarele: probele administrate (interogatoriul reclamantei, precum și audierea ca martori a avocatului desemnat din oficiu și a secretarului Baroului Arad) nu aveau legătură cu fondul litigiului sau cu soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant, fiind încălcate dispozițiile art. 255 alin .(1) C. proc. civ. și cu depășirea limitelor învestirii instanței contrar art. 22 alin. (6) C. proc. civ.; pârâta judecător nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității de reprezentant a avocatului, invocată de instanță din oficiu, contrar dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., nu a pus în discuția părților, cu încălcarea art. 224 C. proc. civ., necesitatea sesizării parchetului și nu a consemnat în încheiere faptul că va fi sesizat organul de cercetare penală, depășind limitele învestirii instanței, de asemenea, cu încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ.; s-a mai susținut că pârâta judecător a încălcat dispozițiile art. 354 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează mijlocul procedural prin care puteau fi chestionați reclamanții din cauzele respective cu privire la modul în care au beneficiat de ajutor public judiciar, și se impunea consemnarea în încheierile de ședință atât a întrebărilor instanței, cât și a răspunsurilor persoanelor audiate, întrucât modul în care a procedat judecătorul cercetat reprezenta, în fapt, un interogatoriu dispus din oficiu de instanță.

În ceea ce privește urmările produse, recurenta-reclamantă afirmă că au fost afectate drepturile procesuale ale părților, ale participanților la procedurile judiciare, precum și imaginea sistemului judiciar.

Sub aspectul laturii subiective, prin modul în care a procedat, judecătorul cercetat a acționat cu gravă neglijență, nesocotind din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de procedură în materia dreptului procesual civil.

Recursurile declarate de pârâta A.

Împotriva Încheierii din camera de consiliu de la 3 ianuarie 2017, pronunțată de Secția pentru judecători în Dosarul nr. x/J/2016, a declarat recurs pârâta A., în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii raportat la art. 442-446 C. proc. civ. prin care a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a încheierii recurate și admiterea în totalitate a cererii de îndreptare a erorilor materiale. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, sub nr. x/1/2017.

Circumscris motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că încheierea recurată a fost pronunțată în complet de 5 judecători, instanța nefiind alcătuită potrivit legii, întrucât completul de judecată care a pronunțat Hotărârea nr. 23/J/2016 a fost format din 6 judecători. În acest sens, se afirmă că, din compunerea completului care a pronunțat încheierea recurată, a făcut parte un judecător care nu a participat la pronunțarea Hotărârii nr. 23/J/2016, iar unul dintre judecătorii care a participat la pronunțarea aceleiași hotărâri nu a făcut parte din compunerea completului care a soluționat cererea de îndreptare a erorilor materiale, fără a exista o justificare obiectivă în acest sens. În circumstanțele expuse, recurenta susține că au fost încălcate prevederile art. 19 și art. 214 C. proc. civ. referitoare la principiul continuității și principiul unicității completului de judecată.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că în mod greșit a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale cu privire la data la care a avut loc ședința, în sensul consemnării că aceasta a avut loc la 26-27 octombrie 2016, iar nu la data de 26 octombrie 2016, așa cum se menționează pe prima pagină a încheierii. Susține recurenta că este contradictorie motivarea judecătorilor care recunosc faptul că ședința s-a prelungit până în ziua următoare, respectiv 27 octombrie 2016, dar insistă că data încheierii este 26 octombrie 2016, dat fiind faptul că nu a fost acordat termen în continuare, pentru o dată ulterioară. În mod greșit a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii cu privire la ora la care a luat sfârșit ședința, respectiv ora 00:45 a zilei de 27 octombrie 2016, astfel cum rezultă din procesul-verbal al Secției pentru judecători.

În mod greșit a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale din încheierea atacată, conform căreia pârâta ar fi susținut că inspectorii judiciari nu se pot abține în procedura disciplinară de la efectuarea actelor prevăzute de lege. Recurenta-pârâtă menționează că a susținut că instituția abținerii este aplicabilă și inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, astfel încâ, cererea de abținere trebuia să fie soluționată, așa cum prevede C. proc. civ. Recurenta-pârâtă precizează că a arătat că nu există o situație în care inspectorul-șef să fie împiedicat să-și exercite prerogativele, cu consecința preluării acestora de către inspectorul-șef adjunct. Mai menționează recurenta că motivarea Secției pentru judecători nu este aptă să înlăture faptul că permanent a susținut că inspectorul-șef putea apela la instituția abținerii, dar cererea de abținere trebuia să fie soluționată. Contrar susținerilor Secției pentru judecători, recurenta-pârâtă susține că a afirmat că abținerea inspectorului-șef a fost nelegală și neprocedurală, din cauza nesoluționării cererii formulate în acest sens.

În mod greșit Secția pentru judecători a respins cererea de îndreptare a erorii materiale referitoare la faptul că nu a contestat conținutul înregistrării, respectiv autenticitatea și realitatea datelor incluse, ci numai data la care se pretinde că a fost efectuată. Recurenta susține că, așa cum rezultă din înregistrarea ședinței de judecată, a contestat atât data, cât și autenticitatea și veridicitatea înregistrării, indicând inclusiv minutele din înregistrare, respectiv de la minutul 02.09.01 la minutul 02.10.26 (fișier STE-011.wav). Totodată, recurenta menționează că a solicitat în mod repetat încuviințarea probei cu expertiza tehnică de specialitate.

În susținere, recurenta a depus CD-ul conținând înregistrarea ședinței din datele 26-27 octombrie 2016 și copia procesului-verbal eliberat instanța disciplinară.

Pârâta A. a declarat recurs împotriva Încheierii din 14 septembrie 2016 și a Hotărârii nr. 23/J din 31 octombrie 2016 pronunțate de Secția pentru judecători în Dosarul nr. x/J/2016, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 teza I și pct. 8 C. proc. civ. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, sub nr. x/1/2017.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nelegala constituire a completului de judecată disciplinară, pentru argumentele arătate în continuare: (i) Secția pentru judecători, ca instanță disciplinară, nu a fost alcătuită din totalitatea membrilor săi, contrar prevederilor art. 4 din Legea nr. 317/2004. Dispozițiile art. 27 alin. (2) cuprinse în Capitolul III al Legii nr. 317/2004 nu sunt aplicabile în privința ședințelor Secției pentru judecători în materie disciplinară, întrucât, pentru acestea, regulile de procedură sunt cuprinse în Capitolul IV din aceeași lege. În virtutea normei de trimitere de la art. 50 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, a fost încălcat principiul continuității și principiul unicității completului de judecată și dispozițiile art. 19 și art. 214 C. proc. civ., deoarece completul de judecată trebuia să fie alcătuit din totalitatea membrilor secției. Doi judecători care au participat la ședința din 14.09.2016 nu au luat parte, fără a exista o justificare, și la ședința din 26-27.10.2016, deși fuseseră prezenți la judecata a două acțiuni disciplinare de pe ordinea de zi a ședinței respective. (ii) Din compunerea instanței de disciplină a făcut parte un judecător incompatibil, respectiv judecătorul H., în privința căruia, în mod greșit, a fost respinsă cererea de abținere întemeiată pe existența unei relații de colegialitate cu președintele Judecătoriei Arad, care a semnat nota de relații transmisă Inspecției Judiciare la data de 30.05.2016, prin care a argumentat că activitățile judecătorului cercetat sunt nelegale, nota de relații fiind preluată integral în rezoluția de începere a cercetării disciplinare și, parțial, în rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă semnalează faptul că președintele Judecătoriei Arad a efectuat activități concrete în sprijinul inspectorilor judiciari fără ca aceștia să îi fi cerut un asemenea sprijin și fără să aibă acordul Colegiului de conducere al instanței. Recurenta afirmă că, la termenul din 14 septembrie 2016, a formulat cerere de recuzare a judecătorului, care nu a fost soluționată de Secția pentru judecători în materie disciplinară, contrar prevederilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă învederează faptul că hotărârea atacată este lovită de nulitate, pentru argumentele arătate în continuare: (i) au fost încălcate prevederile art. 394 C. proc. civ., întrucât, la termenul din 26.10.2016, ședința de judecată s-a desfășurat pe parcursul a 2 zile (26 și 27.10.2016), fără a se dispune, prin încheiere, continuarea dezbaterilor în ziua următoare; (ii) au fost încălcate prevederile art. 244 și art. 394 C. proc. civ., întrucât i-a fost respinsă cererea adresată instanței disciplinare de a stabili un termen pentru dezbateri, motivat de faptul că nu era pregătită, nici din punct de vedere fizic, pentru a susține concluziile pe fondul cauzei. Se afirmă că art. 244 C. proc. civ. prevede imperativ obligativitatea acordării unui termen de judecată ulterior declarării încheierii cercetării procesului. Recurenta arată că s-a opus dezbaterilor la același termen, nefiind obligată să își justifice opoziția formulată. În susținere, recurenta invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Makhfi împotriva Franței (Hotărârea din 19 octombrie 2004) și afirmă că a invocat starea de oboseală și de boală, dovedită prin actele medicale depuse la dosar, chestiuni care au fost ignorate de instanța disciplinară; (iii) este nelegală măsura de amânare a pronunțării în raport cu scopul dispozițiilor art. 394 C. proc. civ., deoarece termenul acordat a fost formal, având în vedere data și ora la care s-au terminat dezbaterile, timpul necesar elaborării concluziilor scrise în considerarea complexității cauzei, durata deplasării la domiciliul din Arad și necesitatea trimiterii actului la Consiliul Superior al Magistraturii în timpul programului de lucru și în termen util pentru a putea fi studiat. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă invocă și încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 și art. 13 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Printr-o altă serie de critici, subsumate tot motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că este nelegală soluția de respingere a excepțiilor referitoare la nulitatea actului de sesizare a instanței disciplinare și nulitatea actelor de cercetare disciplinară, pentru argumentele arătate în continuare.

În ceea ce privește nulitatea Rezoluției de începere a cercetării disciplinare din 23.06.2016 și, subsecvent, a rezoluției prin care a fost sesizată Secția pentru judecători în materie disciplinară: (i) cererea de abținere formulată de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare la data de 21.06.2016 nu a fost soluționată nici până la data declarării prezentului recurs, astfel că rezoluțiile inspectorilor judiciari de începere a cercetării disciplinare și de exercitare a acțiunii disciplinare nu au fost confirmate de inspectorul-șef potrivit art. 47 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 și art. 33 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, care stabilesc o competență exclusivă, personală și funcțională a inspectorului-șef. Împrejurarea că rezoluția a fost confirmată de inspectorul-șef adjunct, în urma abținerii inspectorului-șef, nu acoperă nulitatea absolută a absenței confirmării cerute de lege; (ii) în raport cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul lucrărilor de inspecție, inspectorul-șef nu se afla în concediu legal și nu exista niciun alt impediment obiectiv, astfel că își putea exercita personal atribuțiile și putea delega atribuția de confirmare a rezoluțiilor numai în situația de incompatibilitate prevăzută de art. 7 alin. (2) din același regulament; (iii) motivele invocate de inspectorul-șef în susținerea cererii de abținere din 21.06.2016 se refereau, în general, la existența unei relații de prietenie și colegialitate cu soțul pârâtei; (iv) conform art. 44 alin. (1) și art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2001, dispozițiile C. proc. civ. referitoare la declarația de abținere sunt aplicabile și în procedura de cercetare disciplinară, astfel că în mod greșit a reținut instanța de disciplină că această procedură este o procedură administrativă. (v) inspectorul-șef cunoștea, încă de la datele de 28.04.2016 și 07.06.2016, când a semnat procesele-verbale de sesizare din oficiu, relația pe care o avea cu soțul judecătorului cercetat, bazată pe evenimente din perioada 1990-1994. Întrucât motivul de abținere exista anterior sesizării din oficiu, aceeași îndoială cu privire la lipsa de imparțialitate, atrage nulitatea procesului-verbal de sesizare din oficiu, precum și a actelor subsecvente.

În ceea ce privește nelegalitatea sesizării Inspecției Judiciare prin Procesul-verbal de sesizare din oficiu din 28.04.2016, raportat la faptul că Inspecția Judiciară s-a sesizat în baza referatului echipei de inspectori care efectua un control la Tribunalul Arad, recurenta arată că aspectele relatate de decanul Baroului Arad nu se subsumau obiectivelor controlului, moment la care nu existau indicii temeinice în sensul art. 63 alin. (6) și (7) din Regulamentul lucrărilor de inspecție, astfel că nu erau îndeplinite condițiile cumulative pentru sesizarea din oficiu.

În ceea ce privește nulitatea cercetării disciplinare și a actului de sesizare a instanței disciplinare pentru nelegala compunere a echipei de inspectori, subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta expune următoarele critici: (i) raportat la prevederile art. 11 alin. (3) și art. 25 din Regulamentul lucrărilor de inspecție, nu rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei care a fost actul de desemnare a celui de-al doilea inspector judiciar și care sunt considerentele pentru care s-a optat pentru constituirea unei echipe de control. Măsura de desemnare a celui de-al doilea inspector judiciar reprezintă un act administrativ pur subiectiv, contrar principiului legalității enunțat în art. 5 din Regulamentul lucrărilor de inspecție, lovit de nulitate în lipsa motivării ori în situația unei motivări irelevante, vădit formale, ceea ce atrage nulitatea tuturor actelor efectuate de echipa de inspectori, inclusiv a actului de exercitare a acțiunii disciplinare.

Cu referire la inspectorul judiciar I., recurenta-pârâtă invocă aspecte de incompatibilitate privind calitatea acestuia de membru al Baroului Tulcea, nelegalitatea primirii în profesia de avocat și nemenționarea în declarația de interese a calității de avocat.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta formulează, în sensul celor arătate în continuare, critici referitoare la legalitatea și interpretarea probelor administrate.

Referitor la proba cu înregistrarea video, recurenta-pârâtă expune următoarele critici: (i) nu poate constitui mijloc de probă înregistrarea cu camera de luat vederi care monitoriza intrarea în biroul său, deoarece: nu se justifica legal supravegherea intrării în biroul său cu cameră de luat vederi; imaginile prezentate nu au un caracter continuu și era necesară o expertiză care să confirme lipsa oricărei intervenții tehnice asupra înregistrării, precum și corelarea temporală a imaginilor cu timpul real; pentru a putea fi folosite aceste imagini era necesar ca extragerea lor să se efectueze în baza unui mandat emis de judecător sau cu acordul său și în condiții care asigură transparența și obiectivitatea operațiunilor. În drept, recurenta-pârâtă își întemeiază susținerile pe dispozițiile art. 4, art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date și ale art. 11 alin. (2) din Decizia președintelui Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal nr. 52/2012 privind prelucrarea datelor cu caracter personal prin utilizarea mijloacelor de supraveghere video; (ii) nu subzistă condiția scopului determinat, expres și legitim de amplasare a camerei de luat vederi, care fusese montată în considerarea destinației pe care încăperea respectivă o avea anterior (arhivă pentru păstrarea documentelor clasificate cu caracter de secret de serviciu sau secret de stat); (iii) nu există consimțământul său pentru amplasarea camerei, iar operatorul nu i-a adus la cunoștință existența camerei; (iv) a fost încălcat dreptul la viață privată, consacrat de art. 26 din Constituție; (v) deși proba a fost încuviințată, nu s-a mai făcut referire la aceasta; (vi) în mod greșit instanța de disciplină a respins cererea privind efectuarea unei expertize tehnice cu privire la înregistrarea în discuție, pentru a se stabili autenticitatea, data fiecărei imagini prezentate și caracterul complet al acesteia, întrucât simpla recunoaștere de către pârâtă a persoanelor care apar în imagini nu semnifică recunoașterea autenticității înregistrării. În mod nereal Secția pentru judecători a reținut faptul că a contestat doar data la care ar fi avut loc aspectele redate în înregistrări, întrucât, așa cum rezultă din înregistrarea ședinței de judecată din 26-27 octombrie 2016, a contestat atât data, cât și autenticitatea și veridicitatea înregistrării, solicitând în mod repetat încuviințarea probei cu expertiza tehnică de specialitate; (vii) extragerea fără mandat de informații din înregistrări încalcă dispozițiile art. 139 alin. (1) raportat la art. 138 alin. (1) lit. c) și alin. (13) C. proc. pen., nefiind aplicabile dispozițiile art. 341 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu este îndeplinită condiția obținerii probei în mod legal; (viii) nu există proces-verbal de redare a înregistrărilor, iar referatul întocmit de specialistul IT nu îndeplinește condițiile unui asemenea proces-verbal.

Referitor la declarațiile martorilor, recurenta-pârâtă formulează următoarele critici: (i) instanța de disciplină a audiat, în calitate de martori, persoane care se aflau în relații de dușmănie sau de legături de interese cu pârâta, contrar prevederilor art. 255 alin. (1) și art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. În acest sens, recurenta face referire la audierea, ca martori, a următoarelor persoane: a) decanul Baroului Arad, D., care a învederat în fața Inspecției Judiciare că ar exista o presupusă dușmănie pe care pârâta i-ar purta-o și o stare tensionată, ceea ce atrage nulitatea relativă a probei testimoniale, în sensul art. 174 alin. (3) C. proc. civ.; b) C.; c) B., care a făcut referire la o pretinsă stare tensionată între D. și pârâtă; (ii) există suficiente indicii temeinice de mărturie mincinoasă în ceea ce îi privește pe martorii D. și B., aspecte care sunt prezentate în anexa la memoriul de recurs.

În ceea ce privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, hotărârea atacată nu se întemeiază pe declarațiile martorilor audiați în cauză, hotărârea atacată fiind nulă pentru încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ. Sub acest aspect se arată că, la termenul din 14.09.2016, au fost încuviințate probe la care instanța disciplinară nu a făcut nici o referire în hotărâre, neputându-se înțelege dacă le-a înlăturat sau nu și de ce a procedat de o manieră sau alta. Instanța disciplinară nu a indicat mijloace probatorii concrete care stau la baza constatărilor sale.

În ceea ce privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, recurenta arată că aceasta a fost reținută prin raportare la înregistrările video a căror nelegalitate a invocat-o și la declarațiile martorilor G. și J.

Cu privire la declarația martorului G., recurenta afirmă că instanța disciplinară a reținut altceva decât a declarat martorul în realitate cu privire la hainele purtate de soțul său în data de 04.05.2016. Astfel, deși martorul a declarat explicit că nu își amintește și că este posibil ca soțul să fi fost îmbrăcat într-un sacou de culoare deschisă, în hotărârea instanței de disciplină i se impută că în mod inexplicabil și-a amintit cu exactitate cu ce era îmbrăcat. În opinia recurentei, dacă martorul ar fi reușit să precizeze culoarea sacoului soțului, ar fi putut fi reținută nesinceritatea acestuia. În context, recurenta reiterează încă o dată faptul că, în data de 04.05.2016, soțul său nu s-a aflat în biroul său în intervalul orar precizat de Inspecția Judiciară. Recurenta critică și aspectele referitoare la lipsa de credibilitate a martorului reținute în hotărârea atacată în considerarea faptului că, deși își amintește multe aspecte din ziua de 04.05.2016, când a fost la poliție cu avocatul K., cu privire la altă dată în care a fost tot la poliție, nu își amintește nimic. Sub acest aspect, recurenta susține că, din declarația martorului, rezultă că acesta a furnizat mai multe date referitoare la cel de-al doilea drum la poliție.

Cu referire la declarația martorului J., recurenta susține că nu este credibilă și nu constituie mijloc de probă, întrucât: a) având vârsta de peste 70 de ani, este foarte probabil ca martorul să fi confundat zilele; b) J. nu are statut juridic de martor, întrucât nu a fost audiat ca martor, deoarece prevederile art. 30 alin. (5) și (6) din Regulamentul lucrărilor de inspecție fac vorbire doar despre persoane ascultate, ale căror declarații nu sunt precedate de punerea în vedere a sancțiunii penale pentru mărturie mincinoasă și cărora nu li se cere să depună jurământ; c) instanța a încălcat principiul nemijlocirii prevăzut de art. 16 C. proc. civ., întrucât trebuia să audieze ca martor persoana ascultată de prepușii reclamantei; d) ascultând martorul în condiții de deplină confidențialitate, inclusiv față de pârâtă și față de apărătorul său, instanța a dat dovadă de părtinire, acordând credibilitate consemnărilor dintr-un proces-verbal întocmit de inspectorii judiciari, contrar aspectelor ce rezultau din susținerile pârâtei și din declarația martorului audiat nemijlocit de secție. e) în virtutea rolului activ, reglementat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanța era obligată să pună în discuția părților necesitatea audierii ca martor a lui J., în vederea clarificării aspectelor contradictorii.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, constând în pretinsa nerespectare a confidențialității ascultării minorilor, recurenta susține, în principal, că nu a săvârșit fapta, iar, în subsidiar, argumentează că lipsește urmarea negativă a pretinsei fapte, iar forma de vinovăție a intenției indirecte a fost reținută nelegal de către instanța disciplinară.

În susținerea tezei referitoare la inexistența faptei, recurenta prezintă următoarele argumente: a) înregistrările video sunt nelegale, fiind rezultatul unor prelucrări de date cu nerespectarea dispozițiilor legale, ceea ce nu creează certitudinea că reflectă realitatea; b) declarația martorului G. reflectă realitatea, dar a fost consemnată în parte eronat și eliptic, întrucât, dacă ar fi fost integral consemnată, ar fi rezultat că soțul său nu s-a aflat în birou în același timp cu minorii; c) procesul-verbal de ascultare a numitului J. nu poate constitui temei al hotărârii disciplinare, pentru criticile expuse anterior, la pct. 31.

În susținerea tezei referitoare la urmarea negativă a pretinsei fapte, recurenta-pârâtă formulează următoarele critici: (i) în rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare nu s-a făcut referire la vreo consecință negativă și nici la forma de vinovăție; (ii) Secția pentru judecători, cu încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, a adăugat acțiunii Inspecției Judiciară faptul că ar fi săvârșit fapta cu intenție indirectă și că a creat posibilitatea timorării minorilor ascultați.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, constând în pretinsa nerespectare a confidențialității lucrărilor din Dosarul nr. x/55/2015, recurenta invocă: (i) lipsa vinovăției; (ii) lipsa caracterului confidențial al documentelor transmise Ministerului Public; (iii) faptul că urmările negative ale faptei sunt urmările prevăzute de legea penală pentru cei ce își însușesc în mod ilicit bani din bugetul național.

Susține recurenta că, prin emiterea unor delegații avocațiale de asistență extrajudiciară urmată de utilizarea lor în proceduri judiciare, se realiza un abuz în serviciu prin care avocații dobândeau foloase necuvenite constând în sume de bani încasate nejustificat din fondul Ministerului Justiției, în sensul art. 297 C. pen. cu aplicarea art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Constatând existența datelor privind această infracțiune, recurenta susține că era obligată să sesizeze de îndată Ministerul Public, întrucât, în caz contrar, ar fi săvârșit infracțiunea de omisiune a sesizării prevăzută de art. 267 C. pen., pentru care forma de vinovăție este inclusiv culpa, fiind astfel exclusă orice intenție ilicită din partea sa.

Precizează recurenta că nu a efectuat niciun fel de investigații, dosarul fiind atașat la dosarul care îi fusese repartizat aleatoriu (nr. x/55/2015/a1), că documentele trimise nu aveau caracter confidențial, iar posibilul caracter confidențial nu putea fi invocat în raporturile cu autoritatea judiciară care efectuează cercetări penale.

Este nereală afirmația că a strâns probe împotriva conducerii Baroului Arad, întrucât acestea vizau doar persoana care elibera și persoana care folosea delegația în scopul încasării de sume de bani necuvenite, astfel încât nu a efectuat activități de strângere de probe, fiind vorba strict de dosarele pe care le avea în instrumentare.

Este greșit considerentul instanței de disciplină conform căruia documentele respective puteau fi comunicate legal doar prin intermediul conducerii instanței în custodia căreia se aflau acele documente, deoarece judecătorul unei cauze este suveran în actele pe care le îndeplinește în exercițiul funcției, în condițiile în care luase cunoștință despre infracțiune în exercitarea funcției.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, constând în pretinsa strângere de date și informații cu privire la existența unor posibile infracțiuni, identificarea persoanelor care au comis aceste fapte, activități specifice organelor de urmărire penală, făcând astfel aplicarea unor dispoziții fără nicio legătură cu cauza și depășind limitele sesizării, recurenta invocă următoarele aspecte: (i) lipsa vinovăției, întrucât era obligată să sesizeze de îndată Ministerul Public în situația în care constata săvârșirea unei infracțiuni; (ii) inexistența laturii obiective a abaterii disciplinare; (iii) inexistența urmărilor negative ale faptei; (iv) a dat eficiență art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în sensul că s-a pronunțat cu privire la tot ceea ce i s-a cerut de către părți, fără să depășească limitele investirii, dând totodată eficiență prevederilor art. 267 C. pen.; (v) Secția pentru judecători în materie disciplinară a depășit limitele sesizării prin faptul că i-a imputat alte urmări ale faptelor decât cele menționate în acțiunea disciplinară, care nu au fost puse în discuția părților în cadrul dezbaterilor, iar pretinsele urmări negative învederate de Inspecția Judiciară nu s-au confirmat în motivarea hotărârii; (vi) lipsa garanțiilor conferite de legea procesual penală celor audiați nu constituie o urmare negativă pentru că audierea nu s-a produs într-un proces penal, iar cei audiați nu erau participanți la un asemenea proces; (vii) sub aspectul laturii subiective, în mod just a reținut instanța de disciplină că luarea de depoziții fără aplicarea art. 354 alin. (3) C. proc. civ. și modul în care judecătorul a înțeles să facă aplicarea art. 255 alin. (1) C. proc. civ., aprecierea pertinenței și concludenței probelor care trebuie administrate într-o cauză nu pot face obiectul verificărilor disciplinare, deoarece constituie un element al raționamentului logico-juridic și al procesului de deliberare; (viii) în mod contradictoriu, Secția pentru judecători a reținut ulterior conduita imputabilă, aspect care se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) teza I C. proc. civ.

Sub aspectul laturii obiective a abaterii disciplinare, Secția pentru judecători a reținut că, din modul în care au fost chestionați reclamanții și/sau martorii în dosarele analizate rezultă scopul urmărit constând obținerea de probe pentru Ministerul Public. Însă, aceste aspecte au fost analizate de Secția pentru judecători cu privire la abaterea disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, reținându-se că faptul de a nu apela la procedura interogatoriului conform art. 354 alin. (3) C. proc. civ. nu are caracterul unei greșeli grave și nici nu a produs vătămări intereselor și drepturilor părților. Or, conform principiului non bis in idem, aceleași fapte nu pot fi reținute în conținutul a două abateri disciplinare.

În conformitate cu prevederile art. 492 C. proc. civ., în susținere, recurenta-pârâtă a depus înscrisuri la care face referire în memoriul de recurs.

Totodată, recurenta solicită a fi avute în vedere probele încuviințate de instanța disciplinară, care nu au fost luate în considerare la pronunțarea hotărârii atacate, respectiv: Rezoluția de clasare nr. 1954/IJ/1109/DIJ/2016; citația emisă în dosarul penal nr. x/P/2016 al D.N.A. - Structura centrală; adresa U.N.B.R. trimisă Decanului Baroului Arad, D., care conține punctul de vedere al I.N.P.P.A. din 30.08.2016 cu privire la posibilitatea substituirii unui avocat desemnat curator special; hotărârea Curții de Apel Timișoara privind procedura supravegherii prin mijloace video; Rezoluția de clasare a Inspecției Judiciare nr. 1721/U/971/DlJ/2015.

În subsidiar, pentru ipoteza în care se va reține în sarcina sa săvârșirea vreunei abateri disciplinare, recurenta-pârâtă solicită modificarea sancțiunii aplicate până la limita inferioară prevăzută de art. 100 din Legea nr. 303/2004.

În cadrul Dosarului nr. x/1/2017 a fost înregistrat și recursul declarat de pârâta A. împotriva Încheierii din camera de consiliu de la 3 ianuarie 2017, pronunțată de Secția pentru judecători în dosarul nr. x/J/2016, recursul fiind identic celui înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, sub nr. x/1/2017, prezentat la pct. 11-16 din prezenta decizie.

IV. Întâmpinările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă A. a depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de Inspecția Judiciară, prin care: (i) invocă excepția nulității recursului, motivat de faptul că nu este semnat de reprezentantul legal al instituției, inspectorul-șef L., pentru criticile expuse în recurs cu privire la abținerea inspectorului-șef al Inspecției Judiciare; (ii) invocă excepția nulității recursului pentru lipsa parțială a motivării în ceea ce privește ascultarea minorilor în Dosarele nr. x/55/2016 și nr. x/55/2015; (iii) solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursurilor declarate de pârâta A.

V. Incidente ivite în procedura de pregătire a dosarului de recurs

La data de 25 ianuarie 2017, în Dosarul nr. x/1/2017, a fost înregistrată cererea de suspendare a executării Hotărârii nr. 23/J din 31 octombrie 2016, cerere formulată de recurenta-pârâtă A. în temeiul art. 484 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 13 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a admis excepția inadmisibilității cererii, excepție invocată de Inspecția Judiciară, și a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurenta A. privind suspendarea executării Hotărârii nr. 23/J din 31 octombrie 2016.

VI. Procedura de filtrare a recursurilor

În Dosarul nr. x/1/2017:

- prin încheierea din camera de consiliu de la 24 aprilie 2017, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., completul de filtru a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, cu mențiunea că pot formula în scris puncte de vedere, în termen de 10 zile de la comunicare;

- prin încheierea din camera de consiliu de la 26 iunie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de A., judecător în cadrul Judecătoriei Arad, împotriva încheierii din 3 ianuarie 2017, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/J/2016, și a fixat termen de judecată pe fond la data de 25 septembrie 2017, cu citarea părților.

În Dosarul nr. x/1/2017:

- prin încheierea din camera de consiliu de la 24 aprilie 2017, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., completul de filtru a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, cu mențiunea că pot formula în scris puncte de vedere, în termen de 10 zile de la comunicare;

- prin încheierea din camera de consiliu de la 26 iunie 2017, completul de filtru a respins, ca neîntemeiate, excepția nulității recursului declarat de reclamanta Inspecția Judiciară, excepție invocată prin întâmpinare de recurenta-pârâtă, și, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta Inspecția Judiciară și pârâta A. și a fixat termen pentru judecata pe fond a recursurilor la data de 25 septembrie 2017, cu citarea părților.

Prin încheierea ședinței publice de la 25 septembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în temeiul art. 138 alin. (3) C. proc. civ. a admis excepția de litispendență și a dispus reunirea Dosarului nr. x/1/2017 cu Dosarul nr. x/1/2017.

VII. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

A. Cu privire la recursul declarat de reclamanta Inspecția Judiciară

Conform art. 499 C. proc. civ., în contextul factual prezentat în Hotărârea nr. 23/J din 31 octombrie 2016, pronunțată de Secția pentru judecători în Dosarul nr. x/J/2016,, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat de reclamanta Inspecția Judiciară, pentru considerentele arătate în continuare.

Este de observat faptul că recurenta-reclamantă Inspecția Judiciară critică hotărârea instanței de disciplină numai în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii disciplinare sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu gravă neglijență.

Circumscris acestei abateri disciplinare, recurenta-reclamantă susține atât prin acțiunea disciplinară, cât și prin memoriul de recurs, că judecătorul cercetat a încălcat cu gravă neglijență dispozițiile art. 224, art. 226, art. 248, art. 255 și art. 354 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, în cauzele analizate, nu a pus în discuția părților necesitatea sesizării parchetului, nu a luat concluziile părților referitor la acest aspect, ci doar a dispus prin încheiere sesizarea organului de cercetare penală, și nu a soluționat excepția invocată din oficiu privind lipsa calității de reprezentant a apărătorului uneia dintre părțile litigante.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, opinia Înaltei Curți este concordantă concluziei instanței de disciplină, în sensul celor arătate în continuare.

Împrejurarea că judecătorul nu a pus în discuția părților necesitatea sesizării organelor de cercetare penală cu privire la modul în care baroul a emis delegațiile de asistență judiciară, nu a adus atingere drepturilor și intereselor părților din cauzele respective, întrucât rațiunea dispozițiilor art. 224 C. proc. civ. vizează garantarea dreptului la apărare al părților litigante, care nu a fost afectat de împrejurarea menționată.

De asemenea, în mod corect a apreciat instanța de disciplină că drepturile și interesele părților în litigiile analizate nu au fost vătămate nici din perspectiva dispozițiilor art. 248 și art. 354 alin. (3) C. proc. civ. prin faptul că judecătorul nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității de reprezentant, excepție invocată din oficiu, ori prin faptul că magistratul a procedat la luarea unor declarațiii reclamanților fără a uza de procedura interogatoriului.

Totodată, din perspectiva dispozițiilor art. 255 alin. (1) C. proc. civ., Secția pentru judecători a reținut cu just temei faptul că interpretarea normelor de drept material și procesual, precum și aprecierea asupra pertinenței, concludenței și utilității probelor în circumstanțele particulare ale litigiului dedus judecății, reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic al magistratului, ca atribut esențial al activității de judecată pe care acesta o îndeplinește, elemente care excedează activitățile de cercetare și verificare în cadrul procedurii răspunderii disciplinare.

În concluzie, Înalta Curte reține că instanța de disciplină a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Inspecția Judiciară.

B. Cu privire la recursurile declarate de pârâta A.

Conform art. 499 C. proc. civ., în contextul factual reținut prin hotărârile atacate, Înalta Curte constată că sunt nefondate recursurile declarate de pârâta A., criticilor formulate de pârâtă urmând a li se răspunde sistematizat prin considerentele ce urmează.

Criticile formulate de recurentă în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cu privire la nelegala compunere a instanței de disciplină la termenele din 14 septembrie 2016 și 26 octombrie 2016 sunt neîntemeiate pentru motivele ce succed.

Secția pentru judecători în materie disciplinară, la termenele respective, a fost alcătuită cu respectarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, conform cărora „lucrările secțiilor se desfășoară în prezența majorității membrilor acestora”. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, se reține că dispozițiile respective se aplică inclusiv în privința lucrărilor desfășurate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii în îndeplinirea rolului de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor.

În acest sens, este de observat faptul că dispozițiile art. 44-53 din Legea nr. 317/2004, care reglementează atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii în materia răspunderii disciplinare a magistraților, nu cuprind prevederi derogatorii de la cele ale art. 27 alin. (2) din aceeași lege, citate anterior.

Este adevărat că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că dispozițiile legii care reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile C. proc. civ. Însă, chiar în prezența acestei norme de trimitere, nu devin incidente în mod automat prevederile art. 19 („Continuitatea”) și art. 214 („Continuitatea instanței”) C. proc. civ., a căror încălcare este invocată de recurentă. Un argument esențial în acest sens este reprezentat de faptul că secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanță de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, nu sunt instanțe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituție și al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci reprezintă o instanță extrajudiciară (Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 16 aprilie 2003) care îndeplinește o activitate administrativ-jurisdicțională (Decizia Curții Constituționale nr. 391 din 17 aprilie 2007), fiind astfel un organ administrativ-jurisdicțional. De altfel, se cuvine a fi menționat faptul că inclusiv recurenta-pârâtă, în debutul cererii de recurs, admite faptul că hotărârea atacată este o hotărâre administrativ-jurisdicțională.

Pentru aceleași considerente, nu pot fi primite nici criticile recurentei referitoare la faptul că doi dintre judecătorii care au participat la ședința din 14.09.2016 nu au luat parte și la ședința din 26.10.2016. Susținerile recurentei referitoare la faptul că doi dintre membrii Secției pentru judecători în materie disciplinară, deși au participat la alte cauze în data de 26 octombrie 2016, nu au participat și la soluționarea Dosarului nr. x/J/2016, sunt lipsite de relevanță, întrucât legalitatea alcătuirii instanței de disciplină se analizează pentru fiecare caz în parte, iar nu prin raportare la alte cauze.

De asemenea, pentru argumentele expuse, nu pot fi primite nici criticile corelative formulate de recurenta-pârâtă în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în cadrul recursului declarat împotriva încheierii din camera de consiliu de la 3 ianuarie 2017, pronunțată de Secția pentru judecători în Dosarul nr. x/J/2016.

Referitor la criticile recurentei-pârâte privind incompatibilitatea judecătorului H., care a făcut parte din compunerea instanței de disciplină și faptul că nu a fost soluționată cererea sa de recuzare a judecătorului respectiv, se rețin cele ce urmează.

Cu titlu prealabil, se constată că nici din cuprinsul încheierii din 14 septembrie 2016 și nici din actele dosarului nu rezultă că recurenta ar fi formulat în mod expres și fără echivoc o cerere de recuzare a judecătorului H. Nu poate fi privită ca o cerere de recuzare simpla afirmație singulară formulată de recurentă la termenul din 14 septembrie 2016 referitoare la recuzarea judecătorului, respectiv, în contextul dezbaterilor purtate și în condițiile în care nu s-a solicitat ritos și formal soluționarea unei asemenea cereri, iar dezbaterile au continuat cu participarea judecătorului respectiv, fără ca pârâta să formuleze obiecțiuni ori cereri exprese care să demonstreze caracterul real al demersului său de recuzare a judecătorului H.

Obiter dictum, se cuvine a fi menționat faptul că relația de colegialitate profesională pe care recurenta-pârâtă își argumentează criticile din recurs nu se regăsește printre cazurile de incompatibilitate reglementate de art. 42 C. proc. civ. De asemenea, se apreciază că nu poate fi circumscrisă noțiunii de „aparență de lipsă imparțialitate” în sensul jurisprudenței în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, argumentația din recurs, în sensul că lipsa imparțialității judecătorului H. ar fi fost determinată de existența relației de colegialitate cu președintele Judecătoriei Arad, care, în virtutea obligațiilor corespunzătoare funcției de conducere, a răspuns solicitării formulate de inspectorii judiciari, în limitele cadrului legal reprezentat de dispozițiile art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, conform cărora „Inspectorii judiciari pot solicita, în condițiile legii, inclusiv conducătorilor instanțelor sau parchetelor, orice informații, date, documente sau pot face orice verificări pe care le consideră necesare în vederea efectuării cercetării disciplinare ori a exercitării celorlalte atribuții prevăzute de lege sau regulamente.”

Totodată, este de observat că cererea de abținere formulată verbal de judecătorul H. în ședința instanței de disciplină din 14 septembrie 2016, întemeiată pe relația de colegialitate profesională cu judecătorul M., președintele Judecătoriei Arad, a fost respinsă prin Încheierea din camera de consiliu de la 14 septembrie 2016 a Secției pentru judecători, reținându-se că în cauză nu se regăsesc elemente din care să rezulte că ar exista îndoieli întemeiate cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorului, iar motivul invocat în susținerea cererii, nu este prevăzut de art. 41-42 C. proc. civ. Se reține că, potrivit art. 53 alin. (2) C. proc. civ., „Încheierea prin care (...) s-a respins abținerea (...) nu sunt supuse niciunei căi de atac”.

În consecință, atât timp cât se constată că nu a fost formulată o veritabilă cerere de recuzare și, în plus, întemeiat pe aceleași motive, judecătorul menționat a formulat cerere de abținere care a fost respinsă [soluționarea acestui incident procedural beneficiind de autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ.], lipsește obiectul învestirii Înaltei Curți sub aspectul verificării omisiunii instanței de disciplină de a se pronunța asupra unei cereri cu care să fi fost legal învestită.

Criticile recurentei-pârâte sub