ÎCCJ, Decizia nr. 267/2017

Prin acțiunea disciplinară înregistrată sub nr. x/J/2016 pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Secția pentru judecători"), Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004"), pârâtei  - judecător în cadrul Judecătoriei Pitești, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de 99 lit. i) teza a doua din aceeași lege.

Prin Hotărârea nr. 19J din 12 octombrie 2016, secția pentru judecători, cu majoritate, a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară și, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004, a aplicat pârâtei A., judecător în cadrul Judecătoriei Pitești, sancțiunea disciplinară constând în "avertisment" pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza a doua din aceeași lege.

Împotriva hotărârii menționate la pct. 2 a declarat recurs pârâta A., invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă susține că instanța de disciplină în mod greșit a respins excepția nulității absolute a acțiunii disciplinare. În susținere, se arată că, în perioada 10 martie - 1 iunie 2016, s-a aflat în concediu medical, iar cercetarea disciplinară a fost efectuată în datele de 12 aprilie 2016 și 10 mai 2016, în interiorul perioadei de concediu medical, atestată cu certificat medical, astfel că s-a aflat în imposibilitate de a se apăra. Recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispozițiilor art. 46 și art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare ("Legea nr. 317/2004") și ale art. 50 lit. b) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare ("Legea nr. 53/2003"), arătând că Inspecția Judiciară cunoștea faptul că se afla în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, așa cum rezultă din referatul întocmit la 4 aprilie 2016, prin care a fost prelungit cu 30 de zile termenul de efectuare a cercetării disciplinare, la data de 10 mai 2016. În aceste condiții, menționează că se afla în imposibilitate medicală de a studia dosarul, de a formula apărări și de a da declarații, iar solicitarea sa de acordare a unui termen, motivat de starea precară de sănătate, a fost respinsă de Inspecția Judiciară. În contextul expus, recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că, având în vedere starea precară de sănătate la momentul efectuării cercetării disciplinare, nu a avut posibilitatea reală și efectivă să formuleze apărări pertinente în raport cu acuzațiile aduse, astfel că cercetarea disciplinară s-a realizat cu încălcarea dreptului la apărare.

Printr-o a doua serie de critici, recurenta-pârâtă combate aspectele reținute de instanța de disciplină cu privire la fondul cauzei, în sensul celor arătate în continuare.

Exista o stare conflictuală cu reclamanta din dosarele în care a formulat cererile de abținere, care datează din anul 2010, când partea respectivă a formulat plângere penală împotriva sa, fiind nemulțumită de soluțiile pronunțate în litigii anterioare. În cauzele ulterioare, persoana respectivă a depus plângerea penală și i-a solicitat să se abțină, motiv pentru care a formulat cererile de abținere.

Nu îi poate fi reproșat faptul că Dosarul nr. x/280/2003 nu a fost soluționat timp de peste 10 ani, atâta timp cât cauza i-a fost repartizată la data de 23 octombrie 2014. Afirmă recurenta că reclamanta din cauza respectivă a făcut demersuri prin avocații săi pentru ca pârâta să se abțină de la judecarea cauzelor, iar ulterior a formulat plângere penală. Astfel fiind, susține recurenta că reclamanta din cauza respectivă era singura persoană care se putea plânge de tergiversarea procesului, iar nu Inspecția Judiciară, care, potrivit referatului de sesizare, încearcă să obțină sancționarea sa disciplinară pentru că are pe rol dosare mai vechi de 10 ani.

Analiza abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza a doua din Legea nr. 303/2004 trebuie să se facă și prin prisma dispozițiilor C. proc. civ. referitoare la incompatibilitate, abținere și recuzare. Se susține că magistratul trebuie să fie obiectiv, că legiuitorul nu a limitat numărul cererilor de abținere pe care un judecător le poate formula în cauzele pe care le judecă și că, în toate cererile de abținere formulate, a invocat motive distincte, astfel că nu se poate reține caracterul nejustificat al cererii în condițiile întemeiate pe un motiv de incompatibilitate apărut pe parcursul judecării cauzei și despre care magistratul nu a avut cunoștință la data formulării cererii anterioare de abținere.

În unele dintre dosarele în care a formulat cerere de abținere, amânările au fost cauzate și de culpa procesuală a părților, ca urmare a suspendării în baza art. 155

Toate cererile de abținere pe care le-a formulat au fost soluționate de completul imediat următor condus de un judecător cu care pârâta se afla și se află și în prezent într-o stare conflictuală, fapt care a stat la baza respingerii tuturor cererilor sale de abținere. În continuare, recurenta-pârâtă expune cauzele stării conflictuale invocate și solicită a fi avut în vedere faptul că același judecător a admis ultima sa cerere de abținere, iar cauza se află pe rolul unui alt complet, nefiind soluționată.

Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea din 26 iunie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la 25 septembrie 2017, când judecata cauzei a fost amânată la data de 23 octombrie 2017.

Conform art. 499 C. proc. civ., în contextul circumstanțelor expuse în hotărârea atacată, analizând criticile formulate de recurenta-pârâtă A., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Cu titlu prealabil, se constată că, deși recurenta invocă motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cererea de recurs nu sunt identificate critici care să poată fi circumscrise acestui motiv de nelegalitate.

Criticile privind greșita respingere a excepției nulității absolute a acțiunii disciplinare, expuse la pct. 4, sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente.

Dispozițiile relevante a căror nerespectare este invocată de recurenta-pârâtă sunt următoarele:

Contrar susținerilor recurentei, se constată că dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 permit efectuarea și încheierea cercetării disciplinare în ipoteza în care magistratul refuză să facă declarații ori să se prezinte la cercetări. Sub acest aspect, se cuvine a fi menționat faptul că cercetarea disciplinară efectuată de Inspecția Judiciară este o procedură administrativă, în cadrul căreia, conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, sunt stabilite "faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției" magistratului cercetat.

Raportat la susținerile recurentei, se reține că profesia de judecător este exercitată în cadrul unui raport juridic de numire în funcție, în privința căruia sunt aplicabile prevederile exprese referitoare la suspendarea din funcție cuprinse în Capitolul VII din Legea nr. 303/2004, derogatorii de la dreptul comun în materia raporturilor de muncă, în sens larg, nefiind incidente prevederile art. 50 lit. b) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Un argument în acest sens derivă chiar din prevederile de la lit. d) a aceluiași articol - art. 50 - C. muncii, conform cărora contractul individual de muncă se suspendă de drept pe perioada exercitării unei funcții în cadrul unei autorități judecătorești. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor menționate, rezultă că, în perioada exercitării unei funcții în cadrul autorității judecătorești, sunt aplicabile dispozițiile referitoare la funcția respectivă, iar nu cele referitoare la contractul individual de muncă.

Este necontestat faptul că art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 prevede expres faptul că, în cadrul etapei administrative a cercetării disciplinare, magistratul cercetat are dreptul de a cunoaște toate actele cercetării și de a solicita probe în apărare, fiind obligatorii ascultarea sa și verificarea apărărilor pe care le formulează. Însă, aplicarea acestor dispoziții nu poate conduce la imposibilitatea de efectuare a cercetării disciplinare în situațiile în care, pentru diferite motive, magistratul cercetat refuză să se prezinte la cercetări ori să facă declarații. Din această perspectivă, este necesar a se verifica dacă, în cauză, prin modul de desfășurare a cercetării disciplinare, a fost asigurat un just echilibru între modul în care Inspecția Judiciară și-a exercitat atribuțiile în scopul satisfacerii interesului public urmărit și respectarea drepturilor și intereselor legitime ale magistratului cercetat. În speță, circumstanțele cercetării disciplinare nu relevă existența unei conduite a Inspecției Judiciare care să demonstreze obstrucționarea persoanei cercetate disciplinar sub aspectul cunoașterii actelor dosarului ori exercitării dreptului la apărare. Dimpotrivă, pe de o parte, se constată că Inspecția Judiciară a efectuat demersuri pentru a asigura magistratului cercetat posibilitatea reală și efectivă de exercitare a dreptului la apărare, iar, pe de altă parte, nu poate fi negată conduita pasivă a magistratului, care în mod rezonabil poate fi asimilată refuzului de a-și exercita drepturile ce îi sunt conferite de lege în procedura disciplinară, situație care, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, nu împiedică încheierea cercetării.

Totodată, se constată preocuparea Inspecției Judiciare pentru respectarea dispozițiilor legale menționate și adoptarea măsurilor necesare pentru a conferi magistratului cercetat posibilitatea efectivă de a cunoaște actele de cercetare disciplinară și de a-și exercita efectiv dreptul la apărare. În primul rând, este avut în vedere faptul că termenul stabilit inițial la data de 12 aprilie 2016 pentru efectuarea cercetării disciplinare a fost modificat la data de 10 mai 2016, ținându-se cont de faptul că, la momentul respectiv, Inspecția Judiciară era încunoștințată de faptul că pârâta judecător se afla în concediu medical pentru o perioadă de încă 2 săptămâni, conform celor comunicate de pârâtă președintelui delegat al instanței la data de 6 aprilie 2016 (Dosarul nr. x/DIJ/2016). Subsecvent, se reține că mențiunile din Procesul-verbal de finalizare a cercetării disciplinare din 10 mai 2016 (Dosarul nr. x/DIJ/2016), însușite de pârâtă prin semnarea actului, atestă faptul că judecătorul cercetat s-a prezentat la data de 10 mai 2016, când i-a fost pus la dispoziție dosarul cuprinzând toate probele administrate în cursul cercetării disciplinare, a declarat că nu are de formulat alte cereri ori de propus alte probe și nu are de formulat obiecțiuni cu privire la modul în care a fost efectuată cercetarea disciplinară. Apărările recurentei întemeiate pe certificatele medicale nu pot fi primite, în condițiile în care certificatele medicale au fost depuse în fața instanței de disciplină, în Dosarul nr. x/J/2016, fără a fi fost invocate în faza de cercetare disciplinară realizată de Inspecția Judiciară. Or, faptul că pârâta nu s-a prevalat de actele medicale respective în etapa administrativă a cercetării disciplinare și s-a prezentat la termenul din 10 mai 2016, refuzând să ia act de conținutul dosarului de cercetare disciplinară, să formuleze apărări și să propună probe, nu poate fi imputat Inspecției Judiciare. În alți termeni, ca o aplicație a principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nulitatea procedurii administrative de cercetare disciplinară nu poate fi susținută de pârâtă în condițiile în care neregularitatea invocată a fost cauzată prin propria sa conduită.

În ceea ce privește fondul litigiului disciplinar, prin hotărârea atacată, instanța de disciplină a reținut săvârșirea de către pârâtă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza a doua din Legea nr. 303/2004 constând în "formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății".

În privința laturii obiective a abaterii disciplinare, în raport cu probatoriul administrat, în mod corect instanța de disciplină a reținut, în esență, că pârâta judecător a formulat cereri repetate de abținere în mai multe dosare, invocând aceleași motive de incompatibilitate, deși prima cerere de abținere fusese respinsă. În acest sens, sunt avute în vedere următoarele aspecte: (i) În Dosarul nr. x/280/2003, pârâta judecător a formulat, începând cu data de 23 octombrie 2014, 8 cereri de abținere, reiterând aceleași motive care au fost analizate și respinse cu ocazia soluționării primei cereri. Ultima cerere de abținere, formulată la data de 25 februarie 2016, a fost admisă, însă pentru un alt motiv decât cel invocat în cererile anterioare, care fuseseră respinse. Mai mult, pârâta judecător a omis în mod repetat să transmită dosarul de îndată completului imediat următor pentru soluționarea cererilor de abținere. Ca urmare a modului în care pârâta judecător a înțeles să administreze actul de justiție, cauza a suferit amânări nejustificate în perioada 23 octombrie 2014 - 16 aprilie 2015, în condițiile în care dosarul avea o vechime în sistem de 13 ani. (ii) În Dosarul nr. x/280/2011, pârâta a formulat 2 cereri de abținere pentru același motiv, care au fost respinse. Totodată, deși prima cerere de abținere a fost formulată la data de 26 iunie 2014, dosarul a fost transmis completului competent să soluționeze cererea, după 3 luni, respectiv la data de 19 septembrie 2014. Formularea repetată și nejustificată a cererilor de abținere, corelată cu netransmiterea dosarului pentru soluționarea cererii a determinat tergiversarea judecării cauzei în perioada 26 iunie 2014 - 5 februarie 2015. (iii) În Dosarul nr. x/280/2014, pârâta judecător a formulat 2 cereri de abținere întemeiate pe aceleași motive, ambele cereri fiind respinse. Cu referire la acest dosar, pârâta judecător nu a manifestat diligență pentru a verifica dacă cererea de abținere a fost soluționată de completul imediat următor, intrând în ședința de judecată fără a avea dosarul și dispunând din nou amânarea judecării cauzei în vederea soluționării incidentului procedural.

În ceea ce privește caracterul imputabil al faptei, în acord cu instanța de disciplină, Înalta Curte reține, în esență, că modul în care pârâta judecător a înțeles să exercite atribuțiile specifice funcției a avut ca efect tergiversarea soluționării cauzelor și nerespectarea dreptului părților la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 par.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăție specifică abaterii disciplinare analizate este intenția, iar, în considerarea statutului său profesional, pârâta putea și trebuia să prevadă prejudiciul cauzat drepturilor procesuale ale părților, dar și imaginii și prestigiului justiției, prin atitudinea sa culpabilă de formulare repetată de cereri de abținere, pentru aceleași motive și ulterior soluției de respingere a primei cereri formulate, precum și de omisiunea repetată de a înainta de îndată dosarul completului următor în vederea soluționării incidentului procedural. Din această perspectivă, cu just temei a apreciat instanța de disciplină că principiul independenței nu îi conferă judecătorului dreptul de a nu respecta soluția de respingere a cererii de abținere pe care a formulat-o.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu combate în materialitatea lor circumstanțele de fapt reținute de instanța de disciplină, ci tinde să demonstreze caracterul justificat al cererilor repetate de abținere pe care le-a formulat, faptul că acestea nu au condus la tergiversarea soluționării cauzelor și nu reprezintă cauza principală a vechimii în sistemul judiciar a dosarelor în care au fost formulate.

Criticile expuse la pct. 6, 8 și 10, referitoare la starea conflictuală cu una dintre părțile din cauzele în care a formulat cererile de abținere, precum și cu judecătorul care a soluționat aceste cereri, nu pot primi relevanța propusă de recurentă.

În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la faptul că avocații uneia dintre părțile litigante au efectuat demersuri pentru ca pârâta să formuleze cerere de abținere, se reține că asemenea demersuri, pe de o parte, nu justifică modul în care pârâta a uzat de instituția abținerii, iar, pe de altă partea, ar fi putut fi materializate în cadrul procesual prin formularea de către parte a unei cereri de recuzare, în cazul căreia soluția putea fi cenzurată în calea de atac a recursului, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza.

Referitor la existența unei stări conflictuale cu judecătorul care intră în compunerea completului imediat următor, competent să soluționeze cererile de abținere formulate de pârâtă, se reține că, în condițiile în care cererea de abținere este respinsă, judecătorului îi incumbă obligația de respectare a soluției date incidentului procedural și de a judeca litigiul, neputând fi privită ca justificată conduita sa de a formula ulterior în mod repetat cereri de abținere pentru aceleași motive care fuseseră deja analizate și înlăturate cu ocazia soluționării primei declarații de abținere.

Susținerile recurentei expuse la pct. 7, referitoare la faptul că nu i se poate reproșa că Dosarul nr. x/280/2003 nu a fost soluționat timp de peste 10 ani, nu pot fi primite, întrucât, prin hotărârea instanței de disciplină, nu se impută pârâtei vechimea în sistemul judiciar a dosarelor în care a formulat cererile repetate de abținere analizate. Considerentele referitoare la vechimea în sistem a dosarelor au fost reținute în circumstanțiere sub aspectul faptului că perioada în care judecata cauzelor a trenat din cauza conduitei culpabile a pârâtei constând în formularea în mod repetat și nejustificat a cererilor de abținere contribuie la creșterea perioadei în care litigiul s-a aflat pe rolul instanțelor, reflectând o cauză de tergiversare în sensul art. 99 lit. i) teza a doua din Legea nr. 303/2004. Raportat la susținerile corelative ale recurentei, se cuvine a fi menționat faptul că Secția pentru judecători a avut în vedere doar perioada în care judecata cauzei a trenat din cauza cererilor repetate de abținere, iar nu și perioadele în care judecata a fost amânată pentru alte motive. Pentru aceleași considerente, nu pot fi primite nici susținerile din recurs, expuse la pct. 9, reținându-se că pârâtei nu i se impută lipsa de celeritate în soluționarea cauzelor, ci modul în care a înțeles să facă uz de instituția procesuală a declarației de abținere, circumscris abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza a doua din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce privește criticile prin care recurenta tinde să demonstreze caracterul justificat și temeinicia cererilor de abținere analizate, se reține, cu titlu prealabil, faptul că, în cadrul contenciosului disciplinar, nu se analizează temeinicia și legalitatea unei hotărâri judecătorești, aspecte care pot forma obiectul examinării numai în căile de atac prevăzute de lege.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei referitoare la faptul că legea nu limitează numărul cererilor de abținere și că a formulat cererile de abținere în considerarea unor motive distincte. Sub acest aspect, în sensul celor arătate anterior, la pct. 22, necombătute în recurs prin susțineri și mijloace de probă pertinente și concludente, se reține că probatoriul administrat relevă fără echivoc faptul că pârâta judecător a formulat în mai multe dosare, cereri repetate de abținere invocând același motiv, chiar și după ce prima cerere de abținere fusese soluționată în sensul respingerii.

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, în raport cu împrejurările, gravitatea concretă și consecințele faptei săvârșite și conform caracterului gradual al aplicării sancțiunii disciplinare, se reține că instanța de disciplină cu temei a apreciat că este justificată aplicarea unei sancțiuni care să îi atragă atenția magistratului asupra gravității faptei și să îl determine ca, pe viitor, să evite un comportament similar.

Pentru considerentele arătate, Completul de 5 judecători, constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurentă circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A., judecător la Judecătoria Pitești.