ÎCCJ, Decizia nr. 67/2014
ÎCCJ, Decizia nr. 67/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de față, constată următoarele: La data de 9 ianuarie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de T.M. împotriva Hotărârii nr. 6/P din 20 noiembrie 2013, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară. Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, în principal, anularea acțiunii disciplinare exercitate împotriva sa iar, în subsidiar, respingerea acestei acțiuni ca neîntemeiată ori ca rămasă fără obiect, ca urmare a faptului că, la data de 3 decembrie 2013, a fost trecut în rezervă. În susținerea cererii, recurentul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc.
civ. Referitor la motivul de recurs privind încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, recurentul a susținut, în esență, că s-au încălcat dispozițiile care conferă dreptul Inspecției Judiciare la acțiunea disciplinară și cele care vizează conținutul actului de sesizare a instanței disciplinare.
În ceea ce privește motivul de recurs vizând aplicarea greșită de către instanța de disciplină a normelor de drept material, recurentul a învederat că Secția pentru procurori: - nu a primit criteriile invocate de reclamantă pentru stabilirea termenului rezonabil de soluționare a cauzelor și nici nu a identificat alte criterii, astfel încât afirmațiile din considerentele hotărârii atacate referitoare la încălcarea termenului rezonabil ar fi fără suport legal; - nu a răspuns susținerilor sale referitoare la incidența termenului rezonabil de soluționare a cauzelor numai în procesele penale, iar nu și în cazul actelor premergătoare; - a raportat pretinsul dezinteres în soluționarea cauzelor la termene rezonabile pe care nu le-a definit nici în principiu și pe care nu le-a stabilit nici în raport cu fiecare cauză în parte; - a reținut eronat că termenul rezonabil în raport cu art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului s-ar referi la orice procedură judiciară, iar nu doar la procedurile de după declanșarea procesului penal; - a invocat gravitatea concretă a faptelor fără să aducă vreun argument care să justifice consecințele negative ale respectivelor fapte.
Relativ la cel de-al treilea motiv de recurs invocat, privind omisiunea motivării, recurentul a criticat hotărârea atacată, în esență, din perspectiva lipsei argumentelor în susținerea aspectului reținut cu privire la imputabilitatea întârzierilor înregistrate. Sub un alt aspect, autorul recursului a menționat că la data de 3 decembrie 2013, a fost trecut în rezervă, nemaiavând calitatea de procuror militar, situație în care, în opinia sa, acțiunea disciplinară ar fi rămasă fără obiect. Intimata Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu referire punctuală la motivele de casare invocate și a reiterat, în esență, situația de fapt și argumentele de drept care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea atacată.
La rândul său, recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a susținut, în esență, că își menține solicitarea și argumentele expuse în cererea de recurs și a cerut să fie respinse considerentele expuse de titularul acțiunii disciplinare. Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 7 aprilie 2014, completul de filtru a admis în principiu recursul procurorului T.M. Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Cu titlu prealabil, se reține că, în raport cu susținerile formulate de recurent, atât personal cât și prin avocat, cu prilejul dezbaterilor pe fond, ce au în vedere inclusiv considerente de ordin moral, recurentul și-a dovedit interesul în promovarea căii de atac, conform art. 33 C. proc. civ., nefiind, prin urmare, incidente prevederile art. 40 alin. (1) din codul menționat. Primul motiv de recurs invocat vizează pretinse neregularități procedurale, referitoare la modul de desfășurare a cercetării disciplinare și de soluționare a acțiunii disciplinare, motiv prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 5 C. proc. civ. Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități invocate de recurent sub acest aspect nu se circumscriu acestui motiv de recurs. Sub un prim aspect, trebuie precizat că, în limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte poate examina chestiunile legate de modalitatea de sesizare a Inspecției Judiciare sau de desfășurare și fundamentare a cercetării disciplinare numai în măsura în care acestea au fost analizate și soluționate prin hotărâre de către instanța de disciplină, în actuala etapă procedurală neputându-se examina cauza sub toate aspectele.
Din această perspectivă, se constată că, în speță, susținerile recurentului T.M. privind nelegala sesizare a Inspecției Judiciare, cu pretinsa consecință a nelegalei sesizări a instanței de disciplină au fost examinate și soluționate de Secția pentru procurori prin încheierea de ședință din data de 15 octombrie 2013. Atât în ceea ce privește susținerea recurentului referitoare la modalitatea de sesizare a Inspecției Judiciare/instanței de disciplină, cât și cele ce vizează conținutul acțiunii disciplinare, Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate invocate în recurs, concluziile Secției pentru procurori fiind corecte din acest punct de vedere.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004: „în cazul în care Inspecția Judiciară este titulară a acțiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori.” Conform alin. 3 al aceluiași articol, „aspectele semnalate potrivit alin. (1) și (2) sunt supuse unor verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecției Judiciare, în cadrul cărora se stabilește dacă există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare.” Potrivit dispozițiilor alin. 6 din textul menționat, în cazul în care se constată că există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, inspectorul judiciar dispune prin rezoluție începerea cercetării disciplinare, dacă inspecția este titularul acțiunii disciplinare.
În conformitate cu art. 46 alin. (1) din legea specificată „În cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției. Ascultarea celui în cauză și verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt obligatorii. Refuzul judecătorului sau procurorului cercetat de a face declarații ori de a se prezenta la cercetări se constată prin proces-verbal și nu împiedică încheierea cercetării. Judecătorul sau procurorul cercetat are dreptul să cunoască toate actele cercetării și să solicite probe în apărare.” Contrar susținerilor recurentului, instanța de fond a reținut în mod corect că aceste prevederi nu au fost încălcate în cauză.
Inspecția Judiciară a fost sesizată la data de 1 aprilie 2013, prin memoriul petentei Blaga Adriana Petruța, care, într-adevăr, semnala tergiversarea dosarului înregistrat cu nr. 54/P/2012 la Secția Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aflat în lucru la procurorul militar T.M. În perioada 5 aprilie - 22 aprilie 2013, în limita atribuțiilor și competențelor reglementate de textele legale anterior arătate, au fost efectuate verificări prealabile prin procurorul anume desemnat care, prin referatul nr. 1460/VI/12/2013, a transmis Inspecției Judiciare aspectele rezultate din verificări.
Întrucât din verificările efectuate a rezultat că există indicii de săvârșire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, deoarece toate cele 14 dosare penale aflate în lucru la recurent au rămas în nelucrare pe perioade de cel puțin 6 luni, uneori chiar mai mari de 1 an, intervale în care nu s-a efectuat niciun act de cercetare, prin rezoluția din data de 21 iunie 2013, s-a dispus începerea cercetării disciplinare față de domnul procuror militar T.M., pentru săvârșirea abaterii disciplinare menționate. În raport cu situația astfel expusă, cu conținutul rezoluției nr. 1514/IJ/343/DIP/2013 din 27 august 2013, prin care s-a dispus: 1. admiterea sesizării formulate de Blaga Adriana Petruța împotriva procurorului T.M.; 2. exercitarea acțiunii disciplinare față de procurorul militar T.M.
cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată; 3. sesizarea Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea judecării acțiunii disciplinare, precum și cu verificările prealabile făcute de conducerea secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și transmisă Inspecției Judiciare prin adresa nr. 712/C2/2013, se constată că instanța de disciplină a apreciat în mod just că, în speță, Inspecția Judiciară a fost sesizată cu respectarea dispozițiilor legale invocate, precum și a prevederilor art. 10 din Hotărârea C.S.M. nr. 1027 din 15 noiembrie 2012, lipsa unui proces-verbal distinct de sesizare din oficiu, aspect pur formal, neafectând legalitatea sau valabilitatea sesizării, în sensul propus de autorul recursului.
În acest context, se reține că nici considerentele privind lipsa de claritate a actului de sesizare nu au semnificația ce li se atribuie prin motivul de recurs și nu sunt de natură să atragă nulitatea invocată de recurent. Astfel, chiar dacă, în cuprinsul rezoluției de sesizare, au fost expuse mai multe dosare ce au fost verificate, totuși, cele 21 de dosare în care s-a susținut că a fost tergiversată soluționarea au fost evidențiate expres, așa cum, în mod corect, a reținut și instanța de disciplină. Mai mult, prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 4 noiembrie 2013, ca răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât, intimata Inspecția Judiciară a reluat și precizat punctual și explicit respectivele dosare, precum și situația concretă a fiecărui dosar în parte.
În atare situație, nu se poate susține nici încălcarea dreptului la apărare al magistratului din această perspectivă, după cum pretinde acesta, atât în cursul cercetării prealabile, cât și în etapa judecării în fond a acțiunii disciplinare acesta fiind încunoștințat cu privire la toate aspectele și cauzele vizate, astfel cum rezultă, pe de o parte, din procesul-verbal din 3 iulie 2013 semnat de magistrat în cursul cercetării disciplinare, iar, pe de altă parte, din declarația dată de recurent la data de 12 noiembrie 2013 în fața Secției pentru procurori în materie disciplinară. Cum niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, mențiunea că sesizarea ar fi imprecisă sau neclară fiind rezultatul aprecierii pur subiective a procurorului recurent, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.
civ. Nici teza recurentului, conform căreia, pretinsa nulitate a sesizării ar fi putut fi acoperită prin aplicarea dispozițiilor art. 200 C. proc. civ., nu poate fi reținută. Având în vedere caracterul special al dispozițiilor art. 49 alin. (1) și (4) din Legea nr. 3174/2004, republicată, care prevăd că, în procedura disciplinară în fața Secțiilor, citarea judecătorului sau procurorului împotriva căruia se exercită acțiunea disciplinară este obligatorie, iar părțile au dreptul să ia la cunoștință de toate actele dosarului și pot solicita administrarea de probe, dispozițiile generale ale Codului de procedură civilă sunt aplicabile în completarea acestor norme derogatorii, conform art. 49 alin. (7) din legea menționată.
Nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte constată, în primul rând că acest motiv de nelegalitate vizează doar aspectele reținute de instanța de disciplină privind întârzierile imputabile în declinarea unor cauze. Susținerile recurentului privind omisiunea motivării sub acest aspect, sunt contrazise de conținutul hotărârii, în care instanța de disciplină a expus argumentele de fapt, cu referire concretă și detaliată la activitatea profesională a recurentului din perioada de referință, pe care le-a avut în vedere la stabilirea caracterului imputabil al întârzierilor în discuție și care denotă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 425 alin. (1) C. proc.
civ. De asemenea, în cuprinsul hotărârii, se regăsesc considerentele pentru care au fost înlăturate, punctual, toate susținerile invocate în apărare, instanța de disciplină considerând că acestea nu sunt de natură să justifice „sincopele înregistrate în activitatea pârâtului procuror” și să-l exonereze pe acesta de răspundere disciplinară. Se constată, astfel, că faptele au fost corect examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din întreg materialul probator administrat, fiind avute în vedere toate aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției și, întrucât argumentarea este logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente, nu se poate reține o nemotivare a hotărârii, fiind respectate prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată.
Ca atare, se reține că nu este incident nici cazul de casare pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității cu legea a hotărârii atacate. Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate. Astfel, se observă că, deși nu în mod explicit, argumentele dezvoltate de recurent în susținerea acestui motiv vizează încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementele constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă sau la urmările prejudiciabile ale faptei.
Aceste ipoteze nu se regăsesc, însă, în considerentele hotărârii atacate. În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/20074, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară. „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”. În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina procurorului T.M., în cadrul controlului exercitat pe calea recursului, se constată că Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just situația de fapt, probele reliefând clar existența faptelor recurentului, a conduitei imputabile, a vinovăției, precum și a urmărilor prejudiciabile.
Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat următoarea situație:
Dosarul nr. 56/P/2011, rămas în nelucrare 1 an și 6 luni;
Dosarul nr. 63/P/2011, rămas în nelucrare 1 an și 9 luni;
Dosarul nr. 54/P/2012, rămas în nelucrare timp de 8 luni;
Dosarul nr. 50/P/2012, rămas în nelucrare timp de 6 luni, până la data de 25 ianuarie 2013, când a fost audiată partea vătămată și, în continuare, după această dată;
Dosarul nr. 51/P/2012, rămas în nelucrare timp de 6 luni, până la data de 25 ianuarie 2013, când a fost audiată partea vătămată și, în continuare, după această dată;
Dosarul nr. 52/P/2012, rămas în nelucrare timp de 6 luni, până la data de 25 ianuarie 2013, când a fost audiată partea vătămată și, în continuare, după această dată;
Dosarul nr. 89/P/2012, rămas în nelucrare timp de 7 luni;
Dosarul nr. 11/P/2013, rămas în nelucrare până la data verificărilor, respectiv 6 luni;
Dosarul nr. 13/P/2013, rămas în nelucrare până la data verificărilor, respectiv 6 luni;
Dosarul nr. 14/P/2013, rămas în nelucrare până la data verificărilor, respectiv 6 luni;
Dosarul nr. 15/P/2013, rămas în nelucrare până la data verificărilor, respectiv 6 luni;
Dosarul nr. 91/P/2011, soluționat după 7 luni;
Dosarul nr. 73/P/2011, soluționat după 10 luni de la data repartizării dosarului.
Dosarul nr. 34/P/2011, soluționat după 1 an și 6 luni de la data repartizării;
Dosarul nr. 119/P/2011, soluționat după 1 an și 4 luni de la data repartizării;
Dosarul nr. 15/P/2012, soluționat după 8 luni de la primirea dosarului;
Dosarul nr. 60/P/2011, soluționat după 6 luni;
Dosarul nr. 78/P/2011, soluționat după 2 ani de la data repartizării;
Dosarul nr. 62/P/2011, soluționat după 1 an și 10 luni de la data repartizării;
Dosarul nr. 111/P/2011, soluționat după 1 an și 6 luni de la data repartizării;
Dosarul nr. 84/P/2011, soluționat după 1 an și 10 luni de la data repartizării. În ipoteza în care legiuitorul, într-adevăr, nu a stabilit care sunt criteriile care califică soluționarea cauzelor cu celeritate și, de asemenea, care definesc termenul rezonabil de soluționare, o asemenea analiză cade în sarcina instanței care judecă o cauză disciplinară. Pe de o parte, chiar și în lipsa unor astfel de criterii, situația de fapt anterior expusă și, în mare măsură, necontestată de recurent, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă, pe perioade de timp de 1 an și 6 luni, 1 an și 9 luni, 7 luni, 6 luni etc. în ceea ce privește cauzele examinate, denotă încălcarea dispozițiilor art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată și a principiului necesității soluționării cu celeritate a cauzelor de către procurorul recurent; în absența unei distincții legale în acest sens, neavând relevanță împrejurarea că respectivele cauze se aflau în faza actelor premergătoare. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit propriilor susțineri ale recurentului, formulate în fața instanței de disciplină „dosarele care fac obiectul cercetării disciplinare au fost preluate de către conducerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de la alte parchete militare în vederea soluționării cu celeritate a acestora”. Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei procurorului T.M., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, ca și criterii pentru stabilirea termenului rezonabil de soluționare și pentru înlăturarea apărărilor magistratului, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare (care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale) și o analiză de ansamblu a factorilor care au determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, de o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentului. În acest sens, Secția pentru procurori în materie disciplinară a constatat în mod corect că dezinteresul și lipsa de diligență de care procurorul pârât a dat dovadă s-a manifestat și prin efectuarea cu întârziere a lucrărilor, cu referire la Dosarele nr. 89/P/2011, nr. 91/P/2011 și nr. 78/P/2011. Dispozițiile art. 210 C. proc. pen. creează pentru procuror obligația profesională a verificării competenței de îndată după primirea dosarului. Având în vedere că, în Dosarul nr. 78/P/2011, repartizat recurentului la data de 2 mai 2011, acesta a dispus declinarea la 19 aprilie 2013; în Dosarul nr. 91/P/2011, repartizat magistratului la data de 11 mai 2011, a dispus declinarea la 31 ianuarie 2012, iar în Dosarul nr. 89/P/2012, repartizat procurorului la 13 noiembrie 2012, acesta a dispus declinarea la data de 5 iulie 2013, rezultă cu evidență că, în cauzele exemplificate, verificarea competenței s-a realizat după 2 ani și, respectiv, câte 7 luni, nicidecum „de îndată”, astfel cum prevăd dispozițiile legale menționate. Având în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de activitatea procurorului (soluționarea altor plângeri, memorii și lucrări judiciare, participări la ședințe de judecată, simpozioane profesionale) ca și de situația personală (concedii, permisii, învoiri, decesul tatălui) au fost analizate în mod concret și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă și întregul cadru în care s-au desfășurat faptele, a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și dezinteresul de asemenea amploare ale procurorului, criticile recurentului formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să-l exonereze pe magistrat de răspundere disciplinară. Semnificativ din acest punct de vedere este faptul că, de exemplu, în afara concediului legal de odihnă, în anul 2012, permisiile și învoirile recurentului au totalizat un număr de doar 6 zile, iar concediul acordat pentru decesul tatălui a fost de numai 3 zile, respectiv în datele de 29-30 iunie și 3 iulie 2012. Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și probată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte - și pe care acesta încearcă să o minimalizeze - fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a magistratului, împrejurarea că acest aspect s-ar putea examina exclusiv după declanșarea procesului penal, rezultând, așa cum anterior s-a arătat, dintr-o apreciere personală, pur subiectivă a recurentului. În acest context, se constată că și aserțiunii recurentului, privind pretinsa lipsă a argumentării gravității concrete a faptelor reținute de instanța de disciplină, îi lipsește relevanța juridică invocată de autorul recursului, în condițiile în care valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sens larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor și procurorilor, stabilite prin legi și regulamente. De altfel, toate aspectele obiective sau subiective invocate, deși nu au fost reținute ca fiind de natură a înlătura răspunderea disciplinară a procurorului T.M., au fost avute în vedere la individualizarea sancțiunii disciplinare a avertismentului, cea mai puțin gravă dintre sancțiunile prevăzute de lege. Relativ la susținerile privind pretinsa lipsă de obiectivitate și imparțialitate a Secției pentru procurori în materie disciplinară, se constată că acestea nu au nici suport real și nici semnificația de nelegalitate propusă de recurent. Împrejurarea că instanța de disciplină a reținut că lipsa de diligență de care acesta a dat dovadă prin modul în care a înțeles să respecte termenele de soluționare a cauzelor, nu reprezintă un fapt singular în activitatea sa, nu poate fi reținută ca o dovadă a unei „păreri deja formate” după cum afirmă recurentul. Date fiind dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, în cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente, din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției, precum și prevederile art. 49 alin. (7) din aceiași lege, coroborate cu cele ale art. 22 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd dreptul și îndatorirea judecătorului de a stabili, prin toate mijloacele legale, adevărul în cauză, nu se poate reproșa Secției pentru procurori în materie disciplinară că, în cursul cercetării judecătorești sau la circumstanțierea situației de fapt, în considerentele hotărârii, a ținut cont și de rezoluția de clasare din 2011. Concluzia că magistratul pârât nu a înțeles să își schimbe modalitatea de lucru, după ce, anterior, mai formulase obiectul unei verificări pentru fapte de același gen, pentru a evita ca asemenea cercetări să mai aibă loc în viitor, nu este rezultatul unei prejudecăți, cum se pretinde, ci a aprecierii instanței asupra probelor legal și nemijlocit administrate sub acest aspect. De altfel, recurentul procuror însuși, în declarația dată în fața instanței de disciplină, a arătat că a mai făcut obiectul unei verificări a Inspecției Judiciare într-o acțiune disciplinară în anul 2011, care a fost clasată, pe motiv că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare, acesta precizând în mod explicit că, verificarea respectivă „a avut ca punct de pornire tot verificarea unor dosare și lucrări întârziate”. Se constată, astfel, că faptele reproșate magistratului recurent intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmării prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat. Nici în ceea ce privește solicitarea de respingere a acțiunii disciplinare ca rămasă fără obiect, susținerile formulate de recurentul T.M. nu sunt întemeiate. Este adevărat că, atragerea răspunderii disciplinare în condițiile Legii nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este condiționată de existența calității de judecător sau procuror a persoanei care a fost subiectul acțiunii disciplinare. Faptul că, prin Ordinul ministrului apărării naționale nr. MP528 din data de 11 noiembrie 2013, pe data de 3 decembrie 2013 recurentul T.M. a fost trecut în rezervă prin aplicarea art. 85 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 80/1995, nu are, însă, asupra angajării răspunderii sale disciplinare, consecințele juridice propuse de acesta. Simpla pierdere a calității de militar activ, în modalitatea menționată anterior, nu atrage de drept pierderea calității de magistrat. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, trecerea în rezervă sau în retragere a judecătorilor și procurorilor militari se face în condițiile legii, după eliberarea din funcție de către Președintele României. Întrucât, până la data închiderii dezbaterilor pe fond, recurentul nu a făcut dovada emiterii unui decret de eliberare a sa din funcție, emis de Președintele României, se constată că acesta nu și-a pierdut calitatea de procuror, astfel încât obiectul acțiunii disciplinare exercitate împotriva sa, subzistă. Având în vedere considerentele expuse și care relevă legalitatea hotărârii atacate, în temeiul dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de T.M. împotriva Hotărârii nr. 6/P din 20 noiembrie 2013 a C.S.M., secția pentru procurori în materie disciplinară. Definitivă. Pronunțată în ședința publică de la 5 mai 2014.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.