ÎCCJ, Decizia nr. 67/2014

ÎCCJ, Decizia nr. 67/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

La data de 9 ianuarie

2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul

de 5 judecători, recursul declarat de T.M. împotriva Hotărârii nr. 6/P din 20

noiembrie 2013, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru

procurori în materie disciplinară.

Recurentul a

solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, în

principal, anularea acțiunii disciplinare exercitate împotriva sa iar, în

subsidiar, respingerea acestei acțiuni ca neîntemeiată ori ca rămasă fără

obiect, ca urmare a faptului că, la data de 3 decembrie 2013, a fost trecut în rezervă.

În susținerea

cererii, recurentul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa,

motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8

C. proc. civ.

Referitor la motivul

de recurs privind încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage

nulitatea, recurentul a susținut, în esență, că s-au încălcat dispozițiile care

conferă dreptul Inspecției Judiciare la acțiunea disciplinară și cele care vizează

conținutul actului de sesizare a instanței disciplinare.

În ceea ce privește

motivul de recurs vizând aplicarea greșită de către instanța de disciplină a

normelor de drept material, recurentul a învederat că Secția pentru procurori:

- nu a primit criteriile

invocate de reclamantă pentru stabilirea termenului rezonabil de soluționare a

cauzelor și nici nu a identificat alte criterii, astfel încât afirmațiile din

considerentele hotărârii atacate referitoare la încălcarea termenului rezonabil

ar fi fără suport legal;

- nu a răspuns

susținerilor sale referitoare la incidența termenului rezonabil de soluționare

a cauzelor numai în procesele penale, iar nu și în cazul actelor premergătoare;

- a raportat

pretinsul dezinteres în soluționarea cauzelor la termene rezonabile pe care nu

le-a definit nici în principiu și pe care nu le-a stabilit nici în raport cu

fiecare cauză în parte;

- a reținut eronat că

termenul rezonabil în raport cu art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului

s-ar referi la orice procedură judiciară, iar nu doar la procedurile de după

declanșarea procesului penal;

- a invocat

gravitatea concretă a faptelor fără să aducă vreun argument care să justifice

consecințele negative ale respectivelor fapte.

Relativ la cel de-al

treilea motiv de recurs invocat, privind omisiunea motivării, recurentul a

criticat hotărârea atacată, în esență, din perspectiva lipsei argumentelor în

susținerea aspectului reținut cu privire la imputabilitatea întârzierilor

înregistrate.

Sub un alt aspect,

autorul recursului a menționat că la data de 3 decembrie 2013, a fost trecut în rezervă, nemaiavând calitatea de procuror militar, situație în care, în opinia

sa, acțiunea disciplinară ar fi rămasă fără obiect.

Intimata Inspecția

Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului, ca nefondat, cu referire punctuală la motivele de

casare invocate și a reiterat, în esență, situația de fapt și argumentele de

drept care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției adoptate

prin hotărârea atacată.

La rândul său,

recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a susținut, în esență, că

își menține solicitarea și argumentele expuse în cererea de recurs și a cerut

să fie respinse considerentele expuse de titularul acțiunii disciplinare.

Având în vedere că

cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C.

proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art.

51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, prin încheierea din data de 7 aprilie 2014, completul

de filtru a admis în principiu recursul procurorului T.M.

Analizând hotărârea

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurent, cu apărările intimatei, precum și cu dispozițiile legale incidente,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor

fi expuse în continuare.

Cu titlu prealabil,

se reține că, în raport cu susținerile formulate de recurent, atât personal cât

și prin avocat, cu prilejul dezbaterilor pe fond, ce au în vedere inclusiv

considerente de ordin moral, recurentul și-a dovedit interesul în promovarea

căii de atac, conform art. 33 C. proc. civ., nefiind, prin urmare, incidente

prevederile art. 40 alin. (1) din codul menționat.

Primul motiv de

recurs invocat vizează pretinse neregularități procedurale, referitoare la

modul de desfășurare a cercetării disciplinare și de soluționare a acțiunii

disciplinare, motiv prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit acestui text

legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată,

instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage

sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub

imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de

ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică,

precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele

neregularități invocate de recurent sub acest aspect nu se circumscriu acestui

motiv de recurs.

Sub un prim aspect,

trebuie precizat că, în limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de

control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte poate examina chestiunile legate de modalitatea de sesizare a Inspecției

Judiciare sau de desfășurare și fundamentare a cercetării disciplinare numai în

măsura în care acestea au fost analizate și soluționate prin hotărâre de către

instanța de disciplină, în actuala etapă procedurală neputându-se examina cauza

sub toate aspectele.

Din această

perspectivă, se constată că, în speță, susținerile recurentului T.M. privind

nelegala sesizare a Inspecției Judiciare, cu pretinsa consecință a nelegalei

sesizări a instanței de disciplină au fost examinate și soluționate de Secția

pentru procurori prin încheierea de ședință din data de 15 octombrie 2013.

Atât în ceea ce

privește susținerea recurentului referitoare la modalitatea de sesizare a

Inspecției Judiciare/instanței de disciplină, cât și cele ce vizează conținutul

acțiunii disciplinare, Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu

aspectelor de nulitate/nelegalitate invocate în recurs, concluziile Secției

pentru procurori fiind corecte din acest punct de vedere.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004: „în cazul în care

Inspecția Judiciară este titulară a acțiunii disciplinare, aceasta se poate

sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană

interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu

abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori.”

Conform alin. 3 al

aceluiași articol, „aspectele semnalate potrivit alin. (1) și (2) sunt supuse

unor verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul

Inspecției Judiciare, în cadrul cărora se stabilește dacă există indiciile

săvârșirii unei abateri disciplinare.”

Potrivit

dispozițiilor alin. 6 din textul menționat, în cazul în care se constată că

există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, inspectorul judiciar

dispune prin rezoluție începerea cercetării disciplinare, dacă inspecția este

titularul acțiunii disciplinare.

În conformitate cu art.

46 alin. (1) din legea specificată „În cadrul cercetării disciplinare se

stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost

săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia

asupra existenței sau inexistenței vinovăției. Ascultarea celui în cauză și

verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt

obligatorii. Refuzul judecătorului sau procurorului cercetat de a face

declarații ori de a se prezenta la cercetări se constată prin proces-verbal și

nu împiedică încheierea cercetării. Judecătorul sau procurorul cercetat are

dreptul să cunoască toate actele cercetării și să solicite probe în apărare.”

Contrar susținerilor

recurentului, instanța de fond a reținut în mod corect că aceste prevederi nu

au fost încălcate în cauză.

Inspecția Judiciară a

fost sesizată la data de 1 aprilie 2013, prin memoriul petentei Blaga Adriana

Petruța, care, într-adevăr, semnala tergiversarea dosarului înregistrat cu nr. 54/P/2012

la Secția Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, aflat în lucru la procurorul militar T.M.

În perioada 5 aprilie

- 22 aprilie 2013, în limita atribuțiilor și competențelor reglementate de

textele legale anterior arătate, au fost efectuate verificări prealabile prin

procurorul anume desemnat care, prin referatul nr. 1460/VI/12/2013, a transmis

Inspecției Judiciare aspectele rezultate din verificări.

Întrucât din

verificările efectuate a rezultat că există indicii de săvârșire a abaterii

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, deoarece

toate cele 14 dosare penale aflate în lucru la recurent au rămas în nelucrare

pe perioade de cel puțin 6 luni, uneori chiar mai mari de 1 an, intervale în

care nu s-a efectuat niciun act de cercetare, prin rezoluția din data de 21

iunie 2013, s-a dispus începerea cercetării disciplinare față de domnul

procuror militar T.M., pentru săvârșirea abaterii disciplinare menționate.

În raport cu situația

astfel expusă, cu conținutul rezoluției nr. 1514/IJ/343/DIP/2013 din 27 august

2013, prin care s-a dispus:

formulate de Blaga Adriana Petruța împotriva procurorului T.M.;

acțiunii disciplinare față de procurorul militar T.M. cu privire la săvârșirea

abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004,

republicată;

pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea judecării

acțiunii disciplinare, precum și cu verificările prealabile făcute de

conducerea secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție și transmisă Inspecției Judiciare prin

adresa nr. 712/C2/2013, se constată că instanța de disciplină a apreciat în mod

just că, în speță, Inspecția Judiciară a fost sesizată cu respectarea

dispozițiilor legale invocate, precum și a prevederilor art. 10 din Hotărârea C.S.M.

nr. 1027 din 15 noiembrie 2012, lipsa unui proces-verbal distinct de sesizare

din oficiu, aspect pur formal, neafectând legalitatea sau valabilitatea

sesizării, în sensul propus de autorul recursului.

În acest context, se

reține că nici considerentele privind lipsa de claritate a actului de sesizare

nu au semnificația ce li se atribuie prin motivul de recurs și nu sunt de

natură să atragă nulitatea invocată de recurent.

Astfel, chiar dacă,

în cuprinsul rezoluției de sesizare, au fost expuse mai multe dosare ce au fost

verificate, totuși, cele 21 de dosare în care s-a susținut că a fost

tergiversată soluționarea au fost evidențiate expres, așa cum, în mod corect, a

reținut și instanța de disciplină.

Mai mult, prin concluziile

scrise depuse la dosar la data de 4 noiembrie 2013, ca răspuns la întâmpinarea

formulată de recurentul-pârât, intimata Inspecția Judiciară a reluat și

precizat punctual și explicit respectivele dosare, precum și situația concretă

a fiecărui dosar în parte.

În atare situație, nu

se poate susține nici încălcarea dreptului la apărare al magistratului din

această perspectivă, după cum pretinde acesta, atât în cursul cercetării

prealabile, cât și în etapa judecării în fond a acțiunii disciplinare acesta fiind

încunoștințat cu privire la toate aspectele și cauzele vizate, astfel

cum rezultă, pe de o parte, din procesul-verbal din 3 iulie 2013 semnat de

magistrat în cursul cercetării disciplinare, iar, pe de altă parte, din

declarația dată de recurent la data de 12 noiembrie 2013 în fața Secției pentru

procurori în materie disciplinară.

Cum niciun argument

invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, mențiunea că

sesizarea ar fi imprecisă sau neclară fiind rezultatul aprecierii pur subiective

a procurorului recurent, se constată că nu este incident cazul de casare

întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nici teza

recurentului, conform căreia, pretinsa nulitate a sesizării ar fi putut fi

acoperită prin aplicarea dispozițiilor art. 200 C. proc. civ., nu poate fi

reținută.

Având în vedere caracterul

special al dispozițiilor art. 49 alin. (1) și (4) din Legea nr. 3174/2004,

republicată, care prevăd că, în procedura disciplinară în fața Secțiilor,

citarea judecătorului sau procurorului împotriva căruia se exercită acțiunea

disciplinară este obligatorie, iar părțile au dreptul să ia la cunoștință de

toate actele dosarului și pot solicita administrarea de probe, dispozițiile

generale ale Codului de procedură civilă sunt aplicabile în completarea acestor

norme derogatorii, conform art. 49 alin. (7) din legea menționată.

Nu este întemeiat

nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte

constată, în primul rând că acest motiv de nelegalitate vizează doar aspectele

reținute de instanța de disciplină privind întârzierile imputabile în

declinarea unor cauze.

Susținerile

recurentului privind omisiunea motivării sub acest aspect, sunt contrazise de

conținutul hotărârii, în care instanța de disciplină a expus argumentele de

fapt, cu referire concretă și detaliată la activitatea profesională a

recurentului din perioada de referință, pe care le-a avut în vedere la

stabilirea caracterului imputabil al întârzierilor în discuție și care denotă

îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004,

coroborat cu art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, în

cuprinsul hotărârii, se regăsesc considerentele pentru care au fost înlăturate,

punctual, toate susținerile invocate în apărare, instanța de disciplină

considerând că acestea nu sunt de natură să justifice „sincopele înregistrate

în activitatea pârâtului procuror” și să-l exonereze pe acesta de răspundere

disciplinară.

Se constată, astfel,

că faptele au fost corect examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din

întreg materialul probator administrat, fiind avute în vedere toate aspectele

esențiale pentru pronunțarea soluției și, întrucât argumentarea este logică și

coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente, nu se poate reține o

nemotivare a hotărârii, fiind respectate prevederile art. 50 alin. (1) din

Legea nr. 317/2004, republicată.

Ca atare, se reține

că nu este incident nici cazul de casare pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.

6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității cu

legea a hotărârii atacate.

Și în ceea ce

privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile

recurentului sunt neîntemeiate.

Astfel, se observă

că, deși nu în mod explicit, argumentele dezvoltate de recurent în susținerea

acestui motiv vizează încălcarea legii de drept substanțial, mai precis

neîntrunirea elementele constitutive ale abaterii disciplinare reținute în

sarcina sa, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă sau la urmările

prejudiciabile ale faptei.

Aceste ipoteze nu se

regăsesc, însă, în considerentele hotărârii atacate.

În ceea ce privește

fapta prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/20074, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă

abatere disciplinară. „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a

dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori

întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.

În ceea ce privește

existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina procurorului T.M., în

cadrul controlului exercitat pe calea recursului, se constată că Secția pentru

procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a

stabilit în mod just situația de fapt, probele reliefând clar existența

faptelor recurentului, a conduitei imputabile, a vinovăției, precum și a urmărilor

prejudiciabile.

Astfel, din

înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat următoarea situație:

rămas în nelucrare 1 an și 6 luni;

rămas în nelucrare 1 an și 9 luni;

rămas în nelucrare timp de 8 luni;

rămas în nelucrare timp de 6 luni, până la data de 25 ianuarie 2013, când a

fost audiată partea vătămată și, în continuare, după această dată;

rămas în nelucrare timp de 6 luni, până la data de 25 ianuarie 2013, când a

fost audiată partea vătămată și, în continuare, după această dată;

rămas în nelucrare timp de 6 luni, până la data de 25 ianuarie 2013, când a

fost audiată partea vătămată și, în continuare, după această dată;

rămas în nelucrare timp de 7 luni;

rămas în nelucrare până la data verificărilor, respectiv 6 luni;

rămas în nelucrare până la data verificărilor, respectiv 6 luni;

rămas în nelucrare până la data verificărilor, respectiv 6 luni;

rămas în nelucrare până la data verificărilor, respectiv 6 luni;

soluționat după 7 luni;

soluționat după 10 luni de la data repartizării dosarului.

soluționat după 1 an și 6 luni de la data repartizării;

soluționat după 1 an și 4 luni de la data repartizării;

soluționat după 8 luni de la primirea dosarului;

soluționat după 6 luni;

soluționat după 2 ani de la data repartizării;

soluționat după 1 an și 10 luni de la data repartizării;

soluționat după 1 an și 6 luni de la data repartizării;

soluționat după 1 an și 10 luni de la data repartizării.

În ipoteza în care

legiuitorul, într-adevăr, nu a stabilit care sunt criteriile care califică

soluționarea cauzelor cu celeritate și, de asemenea, care definesc termenul

rezonabil de soluționare, o asemenea analiză cade în sarcina instanței care

judecă o cauză disciplinară.

Pe de o parte, chiar

și în lipsa unor astfel de criterii, situația de fapt anterior expusă și, în

mare măsură, necontestată de recurent, constând într-o atitudine de pasivitate

neechivocă, pe perioade de timp de 1 an și 6 luni, 1 an și 9 luni, 7 luni, 6

luni etc. în ceea ce privește cauzele examinate, denotă încălcarea

dispozițiilor art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată și a principiului

necesității soluționării cu celeritate a cauzelor de către procurorul recurent;

în absența unei distincții legale în acest sens, neavând relevanță împrejurarea

că respectivele cauze se aflau în faza actelor premergătoare. Aceasta cu atât

mai mult cu cât, potrivit propriilor susțineri ale recurentului, formulate în

fața instanței de disciplină „dosarele care fac obiectul cercetării

disciplinare au fost preluate de către conducerea Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție de la alte parchete militare în vederea

soluționării cu celeritate a acestora”.

Pe de altă parte,

este de remarcat că, la aprecierea conduitei procurorului T.M., ca fiind rezultatul

unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere,

ca și criterii pentru stabilirea termenului rezonabil de soluționare și pentru

înlăturarea apărărilor magistratului, pe lângă elementul material al abaterii

disciplinare (care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle

profesionale) și o analiză de ansamblu a factorilor care au determinat și,

respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, de o manieră

repetitivă, perseverentă, a recurentului.

În acest sens, Secția

pentru procurori în materie disciplinară a constatat în mod corect că

dezinteresul și lipsa de diligență de care procurorul pârât a dat dovadă s-a

manifestat și prin efectuarea cu întârziere a lucrărilor, cu referire la Dosarele

nr. 89/P/2011, nr. 91/P/2011 și nr. 78/P/2011.

Dispozițiile art. 210

C. proc. pen. creează pentru procuror obligația profesională a verificării

competenței de îndată după primirea dosarului.

Având în vedere că,

în Dosarul nr. 78/P/2011, repartizat recurentului la data de 2 mai 2011, acesta

a dispus declinarea la 19 aprilie 2013; în Dosarul nr. 91/P/2011, repartizat

magistratului la data de 11 mai 2011, a dispus declinarea la 31 ianuarie 2012,

iar în Dosarul nr. 89/P/2012, repartizat procurorului la 13 noiembrie 2012,

acesta a dispus declinarea la data de 5 iulie 2013, rezultă cu evidență că, în

cauzele exemplificate, verificarea competenței s-a realizat după 2 ani și,

respectiv, câte 7 luni, nicidecum „de îndată”, astfel cum prevăd dispozițiile

legale menționate.

Având în vedere că,

într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de activitatea

procurorului (soluționarea altor plângeri, memorii și lucrări judiciare, participări

la ședințe de judecată, simpozioane profesionale) ca și de situația personală (concedii,

permisii, învoiri, decesul tatălui) au fost analizate în mod concret și că, pe

bună dreptate, raportat la întreaga perioadă și întregul cadru în care s-au

desfășurat faptele, a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul

de lucru defectuos și dezinteresul de asemenea amploare ale procurorului,

criticile recurentului formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au

relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să-l

exonereze pe magistrat de răspundere disciplinară.

Semnificativ din

acest punct de vedere este faptul că, de exemplu, în afara concediului legal de

odihnă, în anul 2012, permisiile și învoirile recurentului au totalizat un

număr de doar 6 zile, iar concediul acordat pentru decesul tatălui a fost de

numai 3 zile, respectiv în datele de 29-30 iunie și 3 iulie 2012.

Prin maniera sa de

lucru, astfel cum corect a fost reținută și probată de instanța de disciplină,

magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a

cauzelor, o consecință a acestor fapte - și pe care acesta încearcă să o

minimalizeze - fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen

rezonabil, prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului,

aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare

a magistratului, împrejurarea că acest aspect s-ar putea examina exclusiv după

declanșarea procesului penal, rezultând, așa cum anterior s-a arătat, dintr-o

apreciere personală, pur subiectivă a recurentului.

În acest context, se

constată că și aserțiunii recurentului, privind pretinsa lipsă a argumentării

gravității concrete a faptelor reținute de instanța de disciplină, îi lipsește

relevanța juridică invocată de autorul recursului, în condițiile în care

valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la

justiție în sens restrâns, cât și în sens larg al acestei noțiuni, aceste relații

transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor și

procurorilor, stabilite prin legi și regulamente.

De altfel, toate

aspectele obiective sau subiective invocate, deși nu au fost reținute ca fiind

de natură a înlătura răspunderea disciplinară a procurorului T.M., au fost

avute în vedere la individualizarea sancțiunii disciplinare a avertismentului,

cea mai puțin gravă dintre sancțiunile prevăzute de lege.

Relativ la

susținerile privind pretinsa lipsă de obiectivitate și imparțialitate a Secției

pentru procurori în materie disciplinară, se constată că acestea nu au nici suport

real și nici semnificația de nelegalitate propusă de recurent.

Împrejurarea că

instanța de disciplină a reținut că lipsa de diligență de care acesta a dat

dovadă prin modul în care a înțeles să respecte termenele de soluționare a

cauzelor, nu reprezintă un fapt singular în activitatea sa, nu poate fi

reținută ca o dovadă a unei „păreri deja formate” după cum afirmă recurentul.

Date fiind

dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, în cadrul cercetării

disciplinare se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care

au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente, din care să se poată

aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției, precum și prevederile art.

49 alin. (7) din aceiași lege, coroborate cu cele ale art. 22 alin. (2) C.

proc. civ., care prevăd dreptul și îndatorirea judecătorului de a stabili, prin

toate mijloacele legale, adevărul în cauză, nu se poate reproșa Secției pentru

procurori în materie disciplinară că, în cursul cercetării judecătorești sau la

circumstanțierea situației de fapt, în considerentele hotărârii, a ținut cont

și de rezoluția de clasare din 2011.

Concluzia că

magistratul pârât nu a înțeles să își schimbe modalitatea de lucru, după ce,

anterior, mai formulase obiectul unei verificări pentru fapte de același gen,

pentru a evita ca asemenea cercetări să mai aibă loc în viitor, nu este

rezultatul unei prejudecăți, cum se pretinde, ci a aprecierii instanței asupra

probelor legal și nemijlocit administrate sub acest aspect.

De altfel, recurentul

procuror însuși, în declarația dată în fața instanței de disciplină, a arătat

că a mai făcut obiectul unei verificări a Inspecției Judiciare într-o acțiune

disciplinară în anul 2011, care a fost clasată, pe motiv că nu sunt întrunite

elementele constitutive ale abaterii disciplinare, acesta precizând în mod

explicit că, verificarea respectivă „a avut ca punct de pornire tot verificarea

unor dosare și lucrări întârziate”.

Se constată, astfel,

că faptele reproșate magistratului recurent intră în sfera de reglementare a

dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de

către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect

existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmării prejudiciabile

și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea

ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de

textul legal menționat.

Nici în ceea ce

privește solicitarea de respingere a acțiunii disciplinare ca rămasă fără

obiect, susținerile formulate de recurentul T.M. nu sunt întemeiate.

Este adevărat că,

atragerea răspunderii disciplinare în condițiile Legii nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, este condiționată de

existența calității de judecător sau procuror a persoanei care a fost subiectul

acțiunii disciplinare.

Faptul că, prin

Ordinul ministrului apărării naționale nr. MP528 din data de 11 noiembrie 2013,

pe data de 3 decembrie 2013 recurentul T.M. a fost trecut în rezervă prin

aplicarea art. 85 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 80/1995, nu are, însă, asupra

angajării răspunderii sale disciplinare, consecințele juridice propuse de

acesta.

Simpla pierdere a

calității de militar activ, în modalitatea menționată anterior, nu atrage de

drept pierderea calității de magistrat.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 65 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, trecerea

în rezervă sau în retragere a judecătorilor și procurorilor militari se face în

condițiile legii, după eliberarea din funcție de către Președintele României.

Întrucât, până la

data închiderii dezbaterilor pe fond, recurentul nu a făcut dovada emiterii

unui decret de eliberare a sa din funcție, emis de Președintele României, se

constată că acesta nu și-a pierdut calitatea de procuror, astfel încât obiectul

acțiunii disciplinare exercitate împotriva sa, subzistă.

Având în vedere considerentele

expuse și care relevă legalitatea hotărârii atacate, în temeiul dispozițiilor art.

49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de T.M. împotriva Hotărârii nr. 6/P din 20

noiembrie 2013 a C.S.M., secția pentru procurori în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată în ședința

publică de la 5 mai 2014.