ÎCCJ, decizie (scj.ro #81771)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81771) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prejudiciu creat prin republicarea unui articol preluat

dintr-o altă publicație. Consecințe atrase în planul

răspunderii juridice.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Obligații.

Răspundere civilă delictuală.

Index

alfabetic :

prejudiciu

-

despăgubiri

-

răspundere civilă delictuală

C.civ., art. 998-999

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 8, art. 10

Notă : au fost avute în vedere dispozițiile

vechiului Cod civil, astfel cum erau în vigoare la data introducerii acțiunii.

Faptul că un articol, prin care este

încălcat dreptul la viața

intimă și privată a unei persoane,

a fost preluat dintr-o

altă publicație, nu exonerează ziarul care l-a republicat, de

îndatoririle și responsabilitățile prevăzute de art. 10 din

Convenție, printre care și acelea de a respecta dreptul la o bună

reputație, garantat de art. 8 din Convenție, existând în sarcina sa

obligația

unei minime verificări

cu privire la realitatea

celor afirmate.

Secția

I civilă, decizia nr. 4519

din 15 iunie 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Rădăuți la data de 28 mai 2008, reclamanta L.L., prin

reprezentantul său legal, L.V. a chemat în judecată ziarul „S.",

produs de S.C. N.M. S.R.L. pentru a fi obligat la despăgubiri pentru

prejudiciul creat prin articolul publicat în paginile acestui ziar.

Prin sentința civilă nr. 3039 din 27 iunie 2008,

Judecătoria Rădăuți a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Judecătoria a constatat că obiectul cererii are o valoare

mai mare de 5 miliarde lei, motiv pentru care, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b)

C.proc.civ., competența materială aparține tribunalului.

Prin sentința nr. 154 din 2 februarie 2009, Tribunalul

Suceava, Secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal a admis excepția prematurității acțiunii și a

respins-o ca atare.

Tribunalul a constatat că, în virtutea art. 56 din Codul

comercial, litigiul este comercial chiar dacă reclamanta nu are calitatea

de comerciant. În aceste condiții, cauza este guvernată de

dispozițiile art. 720

1

și urm. C.proc.civ., iar reclamanta

nu a făcut dovada că a convocat pârâta la conciliere directă ori

că a comunicat acesteia pretențiile sale.

Prin decizia nr. 52 din 13 aprilie 2009, Curtea de Apel Suceava,

Secția comercială, contencios administrativ și fiscal a respins

ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Instanța de apel a constatat că, în cauză, fapta

ilicită imputată are legătură cu actele și

operațiunile legate de activitatea exercitată de pârâtă, ca

întreprindere comercială, ceea ce face să fie aplicabilă

prezumția de comercialitate instituită de art. 4 din Codul comercial.

Cum reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 720

C.proc.civ., în mod temeinic și legal prima instanță a respins

acțiunea ca prematură.

Prin decizia nr. 2871 din 12 noiembrie 2009, Înalta Curte de

Casație si Justiție, Secția comercială a admis recursul

declarat de reclamantă. A casat decizia instanței de apel și a

trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Suceava,

Secția civilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat

că litigiul nu are natură comercială, deoarece prezumția de

comercialitate instituită de art. 4 din Codul comercial nu este

aplicabilă dacă obligația comerciantului este de natură

civilă, adică, prin structură și funcție nu are nimic

comun cu activitatea de comerț. Prin urmare, art. 720 C.proc.civ. nu este

incident.

După rejudecare, prin sentința civilă nr.1722 din

2 noiembrie 2010, Tribunalul Suceava a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive, ca nefondată. A admis în parte

acțiunea completată și a obligat pârâta să

plătească reclamantei suma de 15.000 lei despăgubiri pentru

daune morale. A obligat pârâta să publice sentința, după

rămânerea definitivă în două numere consecutive ale

editorialului publicat de pârâtă pe prima pagină, pe cheltuiala sa,

sub sancțiunea acordării de daune cominatorii în valoare de 100 lei

pentru fiecare zi de întârziere, daune ce urmează a se calcula de la data

rămânerii definitive a hotărârii.

Tribunalul a reținut că apariția articolului

încriminat în ziarul „S." a prejudiciat clar imaginea reclamantei în

comunitate, fiind pusă sub semnul îndoielii moralitatea sa.

Reclamanta provine dintr-o comunitate relativ restrânsă,

unde impactul unor astfel de apariții jurnalistice este mare, mai ales

că a avut o mediatizare națională.

Chiar dacă fapta de incest a fost pusă sub semnul

întrebării, nefiind dată ca o certitudine, prejudiciul de imagine

este clar, suspiciunea de incest punând-o pe reclamantă într-o lumină

profund defavorabilă.

În cauză, pârâta a încălcat și Codul deontologic

al jurnalistului, deoarece nu s-a justificat deconspirarea

identității minorei, indicarea acesteia nefiind cerută de

interesul public, în lipsa unei soluții din partea organelor judiciare de

trimitere în judecată sau condamnare și, cu atât mai puțin de

interesul minorei.

Nu poate fi primită susținerea că pârâta a

preluat articolul din ziarul „I.", care și-a asumat consecințele

publicării în momentul în care a decis redarea articolului. Pentru acest

motiv, pârâta are calitate procesuală pasivă.

A mai reținut tribunalul, că eventualul acord al

reclamantei și tatălui său nu privea publicarea în ziarul

„S.", ci articolul inițial din ziarul „I." și nici faptul

că subiectul a fost dezbătut în mai multe ziare și la televiziuni

nu justifică publicarea articolului în litigiu.

În aceste condiții, sunt îndeplinite condițiile

răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 - 999 C.civ.

Prin decizia nr. 64 din 5 iulie 2011, Curtea de Apel Suceava,

Secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie a respins, ca

nefondat, apelul declarat de

pârâta S.C. N.M. S.R.L. Rădăuți. A admis apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în

sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de

20.000 lei despăgubiri morale. A menținut celelalte dispoziții

ale sentinței.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtă,

instanța de apel

a reținut

că la data promovării acțiunii, reclamanta era minoră, dar

după

ce a devenit majoră și-a însușit cererea de chemare în

judecată și l-a mandatat pe tatăl său să o reprezinte

în proces.

De aceea, excepția lipsei calității procesuale

active este neîntemeiată.

Instanța de apel a mai reținut că prin încheierea

din 15 decembrie 2008, s-a încuviințat cererea de ajutor public judiciar,

care viza atât scutirea de plata taxei de timbru cât și acordarea

asistenței juridice gratuite de către un avocat. Această

încheiere nu a fost desființată, iar stabilirea competenței unei

alte secții a aceleiași instanțe nu atrage obligativitatea

stabilirii unei alte taxe judiciare de timbru.

A mai arătat instanța de apel, că prima

instanță a stabilit corect calitatea procesuală pasivă a

pârâtei și că cererea de completare a acțiunii ar fi fost

inadmisibilă numai dacă partea adversă ar fi invocat

tardivitatea, în raport de dispozițiile art. 132 C.proc.civ.

Și criticile referitoare la fondul cauzei au fost respinse,

instanța de apel reținând că articolul publicat încalcă

dreptul reclamantei la viața intimă și privată, aducând atingere

imaginii sale în comunitatea relativ restrânsă din care face parte.

Martorii audiați au arătat că, în urma

publicării acestui articol, reclamantei i-a fost afectată imaginea

prin comentariile vecinilor și jignirile oamenilor de pe stradă. Mai

mult, reclamanta a fost afectată și pe plan psihic, având

tendințe de sinucidere.

Faptul că evenimentele petrecute în familia reclamantei au

fost mediatizate în alte publicații sau prin televiziune nu are

relevanță și nici soluția asupra plângerii penale formulate

împotriva autoarei articolului preluat din ziarul „I.".

Chiar dacă Convenția Europeană a Drepturilor

Omului garantează libertatea de exprimare, caracterul jignitor al

articolului și atingerea adusă onoarei reclamantei, minoră la

acea dată, se situează în afara protecției oferită de art.

10 din Convenție.

Cât privește acordul reclamantei pentru a fi

fotografiată, instanța de apel a reținut că aceasta nu avea

cunoștință despre publicarea în ziar a fotografiei, iar în ceea

ce privește conținutul articolului, avea convingerea că îl

privea pe tatăl său.

Instanța de apel a admis, însă,

apelul declarat de reclamantă,

constatând că suma

stabilită de prima instanță este prea mică pentru a repara

prejudiciul produs, suma de 20.000 lei fiind rezonabilă și în

măsură să acopere suferința cauzată.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs

reclamanta și pârâta.

Reclamanta nu a invocat nici unul din motivele de recurs

prevăzute de art. 304 C.

proc.civ.

și a arătat că prejudiciul moral este netemeinic și

mult

sub o estimare reală a valorilor morale și sociale afectate de fapta

ilicită a pârâtei.

Acordarea prejudiciului în cuantumul solicitat nu ar fi de

natură a evidenția vreo intenție de îmbogățire

fără just temei și ar fi în concordanță cu

despăgubirile acordate în alte cauze similare.

Pârâta S.C. N.M. S.R.L.

Rădăuți a invocat dispozițiile

art.

304 pct. 5, 7, 8 și 9 C.proc.civ. și a susținut că

hotărârea instanței de apel este nelegală.

Astfel, instanța nu a cercetat și motivat primul motiv

de apel, care privea calitatea lui L.V. în formularea cererii de chemare în

judecată și de reprezentant al reclamantei.

Instanța de apel a respins în mod greșit critica

privitoare la faptul că cererea de ajutor public judiciar într-un prim

ciclu procesual este valabilă și după casarea cu trimitere.

Recurenta a mai arătat că

excepția lipsei calității procesuale

pasive

nu a fost analizată de prima instanță, iar instanța de apel

a respins în mod greșit acest motiv de apel.

De asemenea, instanța de apel a

soluționat greșit motivul de

apel prin care a

arătat că prima instanță face trimitere la un cod

deontologic al ziaristului, care nu este publicat în Monitorul Oficial, în

condițiile în care există legea presei, nr. 3/1974.

A mai arătat recurenta, că soluția instanței

de apel este greșită și pentru faptul că s-au nesocotit

dispozițiile art. 132 C.proc.civ., în situația în care se

rejudecă fondul după casarea cu trimitere.

În cauză, spre deosebire de cele

reținute de instanță, nu sunt

întrunite

condițiile răspunderii civile delictuale, deoarece preluarea unui

articol din alt ziar nu reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de

prejudicii, cu atât mai mult cu cât nu există o poziție clară a

reclamantei cu privire la existența și natura prejudiciului moral.

Instanța de apel nici nu

motivează în ce a constat încălcarea

dreptului

la viață intimă și privată, motivând în termeni

generali hotărârea.

Consimțământul victimei este o cauză care

înlătură caracterul ilicit al faptei, iar probele administrate în

cauză au demonstrat că reclamanta și tatăl acesteia au fost

de acord să dea un interviu și să fie fotografiați

știind că, ulterior, va apărea un articol însoțit de

fotografiile lor.

Recurenta a mai susținut că

instanța de apel a apreciat greșit

cuantumul

prejudiciului și nu a precizat în ce constă acesta și a respins

în mod nejustificat probele solicitate, care duceau la o justă

soluționare a cauzei.

S-a mai arătat și faptul că

acordarea cheltuielilor de judecată

trebuia făcută

proporțional cu suma admisă cu titlu de daune morale.

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte a constatat

următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă,

se constată că, potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin.(1) lit. c) C.proc.civ., cererea de recurs va cuprinde, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate și

dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi

depuse printr-un memoriu separat, iar art. 306 alin. (1) C.proc.civ. prevede

că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazului în care există motive de ordine publică care

să poată fi invocate din oficiu de către instanță.

Motivarea unui recurs, înseamnă nu doar exprimarea

nemulțumirii față de soluția pronunțată, ci

expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții,

instanța a pronunțat o hotărâre nelegală.

În cauză, susținerile recurentei nu constituie critici

de nelegalitate ale argumentelor prezentate de instanță în

susținerea soluției pronunțate, ci aprecieri generale, care se

referă la faptul că prejudiciul moral este netemeinic și mult

sub o estimare reală a valorilor morale și sociale afectate de fapta

ilicită a pârâtei.

Singura afirmație a reclamantei care ar putea constitui o

critică se referă la faptul că

acordarea

prejudiciului în cuantumul solicitat nu ar fi de natură a evidenția

vreo intenție de îmbogățire fără just temei, dar

această critică este străină de cauză, deoarece

instanța de apel nu a făcut aplicarea principiului

îmbogățirii fără justă cauză, ci,

dimpotrivă, a majorat cuantumul despăgubirilor acordate.

Față de cele arătate și constatând că

nu există vreun motiv de ordine publică invocat de recurentă pe

parcursul judecății recursului sau care să poată fi invocat

din oficiu de instanța de recurs, s-a constatat nul recursul declarat de

aceasta.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă,

criticile formulate permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 5, 7,

8 și 9 C.proc.civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta

în continuare:

Sub un prim aspect, recurenta a arătat că

instanța nu a cercetat și motivat primul motiv de apel, care privea

calitatea lui L.V. în formularea cererii de chemare în judecată și de

reprezentant al reclamantei.

Critica nu poate fi primită, deoarece acest aspect a fost

amplu analizat de instanța de apel, atât în ceea ce privește

formularea cererii de chemare în judecată, cât și prezența în

proces a lui L.V. în calitate de mandatar al fiicei sale, după ce aceasta

a împlinit vârsta de 18 ani.

De altfel, cererea de chemare în judecată, formulată

la Judecătoria Rădăuți, poartă două

semnături, iar până la termenul din 23 martie 2010 stabilit de

Tribunalul Suceava după casare, pârâții nu s-au prevalat de lipsa de

semnăturii reclamantei de pe cererea de chemare în judecată, nici

măcar după ce L.V. a declarat în fata instanței că a semnat

cererea de chemare în judecată, pentru că fiica sa era minoră.

Recurenta pretinde că lipsa de semnătură a

minorei de pe cererea de chemare în judecată ar atrage nulitatea

absolută, dar această susținere nu poate fi primită, în

condițiile în care cererea de chemare în judecată nu fost

formulată în numele lui L.V., ci în numele minorei L.L., tatăl

declarându-și calitatea de reprezentant legal.

În această situație nu se pune problema unei cereri

făcute de

o persoană

fără calitate, ci aceea a unei cereri nesemnate conform

legii.

Or, lipsa semnăturii cererii de chemare în judecată nu

este sancționată cu nulitatea absolută, ci cu nulitatea

relativă, urmând regimul juridic al acesteia. Aceasta înseamnă

că însușirea și semnarea cererii de către reclamantă a

fost de natură a înlătura efectele nulității relative.

Recurenta mai susține că în mod greșit

instanțele au reținut că acordarea ajutorului public judiciar

într-un prim ciclu procesual ar profita reclamantei și în procedura de rejudecare.

Această critică este rămasă fără

obiect, deoarece, Înalta Curte a constatat că cererea reclamantei este

scutită de plata taxei judiciare de timbru, potrivit dispozițiilor

art. 15 lit. f) din Legea nr. 146/1997.

Recurenta a mai arătat că excepția lipsei

calității procesuale pasive nu a fost analizată de prima

instanță, iar instanța de apel a respins în mod greșit

acest motiv de apel.

Nici această susținere nu poate fi primită,

deoarece prima instanță a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a acestei pârâte și a prezentat

motivele pe care se sprijină soluția pronunțată.

Astfel, tribunalul a arătat că se impune respingerea

excepției, deoarece în momentul în care a preluat articolul din dosarul

„I." publicându-l în ziarul „S." și-a asumat practic

consecințele redării articolului (...), neputând fi pusă în

sarcina ziarului din Iași această a doua publicare, pe care pârâta a

decis-o. "

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a constatat

că prima instanță a analizat excepția lipsei calității

procesuale pasive

reținând că

preluarea articolului atrage consecințe pentru pârâtă și

atrage

răspunderea acesteia chiar în condițiile în care mențiunea

preluării a apărut la sfârșitul articolului.

Cât privește criticile referitoare la faptul că instanța

de apel a soluționat greșit motivul de apel prin care pârâta a

arătat că prima instanță face trimitere la un cod

deontologic al ziaristului, care nu este publicat în Monitorul Oficial, în

condițiile în care există legea presei, nr. 3/1974, se constată

că instanța de apel a reținut că respectarea dreptului la

apărare și principiului contradictorialității nu presupunea

punerea în discuție a acestor aspecte, referirile din hotărâre cu

privire la acestea reprezentând motive de drept, pe care hotărârea trebuie

să le cuprindă, potrivit art. 261 alin. (5) C.proc.civ.

Susținerea este corectă, cu atât mai mult cu cât

reglementările Codului deontologic au constituit obiect de dezbateri între

părți, deoarece reclamanta a invocat încălcarea Codului, iar

pârâta și-a construit apărări în sensul că nu trebuia

să respecte deontologia jurnalistului, care îl privește doar pe

jurnalist.

A mai arătat recurenta, că soluția instanței

de apel este greșită și pentru faptul că s-au nesocotit

dispozițiile art. 132 C.proc.civ., în situația în care se

rejudecă fondul după casarea cu trimitere în ceea ce privește

cererea completatoare.

Sub acest aspect, se constată că dispozițiile

art. 132 C.proc.civ. nu au caracter imperativ, motiv pentru care, cu acordul

părților, cererea completatoare care nu a fost formulată în

termenul prevăzut de lege, poate fi soluționată în cadrul

aceluiași dosar.

În cauză, cererea completatoare a fost formulată de

reclamantă la data de 4 iunie 2010 și a

fost discutată în instanță la termenul din 22 iunie 2010, când o

copie a cererii completatoare a

fost înmânată

apărătorului pârâtei, care nu a arătat că se opune acestei

cereri, deși în acea ședință de judecată au existat

discuții contradictorii între părți cu privire la alte chestiuni.

Nici la termenele ulterioare pârâta, personal sau prin

reprezentat, nu s-a opus cererii formulate de reclamantă, iar prin

concluziile scrise depuse la dosar nu a criticat acest aspect.

Prin urmare, susținerile recurentei - pârâte privind

încălcarea dispozițiilor art. 132 C.proc.civ., nu pot fi primite.

În ceea ce privește fondul raportului juridic dedus

judecății, recurenta a arătat, sub un prim aspect, că

instanța de apel nu a motivat în ce a constat încălcarea dreptului la

viață intimă și privată, motivând în termeni generali

hotărârea.

Spre deosebire de cele susținute de recurentă, se

constată, însă, că instanța de apel a reținut în

termeni lipsiți de echivoc că articolul publicat în ziarul local

„S." încalcă dreptul reclamantei la viața intimă și

privată și aduce atingere imaginii sale în comunitatea relativ

restrânsă din care face parte.

Cât privește faptul că în cauză nu sunt întrunite

condițiile răspunderii civile delictuale, instanța de recurs

reține că, prin

cererea de

chemare în judecată, reclamanta a solicitat despăgubiri

reprezentând

daune morale pentru prejudiciul creat prin publicarea articolului în nr. x din

4 - 10 mai 2007 al ziarului S.".

Articolul, deși îl viza pe

L.V.,

cuprindea afirmații, în sensul că fiica din a doua

căsătorie a acestuia, ar fi una din „femeile" lui L.V., despre

care „se spune că fetița ei, care are un an și șapte luni,

ar fi conceput-o cu propriul tată".

Potrivit dispozițiilor art. 998 și 999 C.civ., pentru

angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi îndeplinite cumulativ

anumite condiții, respectiv: existența unei faptei ilicite

săvârșite cu vinovăție, a unui prejudiciu și a

raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Recurenta, contestă doar caracterul ilicit al faptei

și susține că reclamanta nu a precizat în ce anume ar consta

prejudiciul produs.

Cât privește existența faptei ilicite, trebuie

subliniat faptul că aceasta, potrivit jurisprudenței și

doctrinei, reprezintă orice faptă prin care, în urma

încălcării normelor dreptului obiectiv, se cauzează un

prejudiciu dreptului subiectiv al altei persoane.

În cauză, în condițiile în care pretinsa faptă

ilicită a fost săvârșită prin presă, se ridică în

mod firesc întrebarea în ce măsură publicarea articolului incriminat

reprezintă o încălcare a normelor dreptului obiectiv.

Recurenta pretinde că instanțele

au reținut că norma de drept

încălcată este

Codul Deontologic al Jurnalistului, care, nefiind publicat în Monitorul Oficial

nu reprezintă o normă juridică.

Se constată, însă, că instanța de apel a

analizat limitele libertății de exprimare în cazul de față

prin raportare la dispozițiile art. 10 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale

și art. 30 alin. (1) și (6) din Constituția României și a

subliniat că existența unui Cod deontologic, chiar în condițiile

în care încălcarea acestuia nu atrage sancțiuni în presa scrisă,

presupune respectarea principiilor de etică și deontologie

profesională.

Această analiză a instanței de judecată este

corectă, pentru că prevederile Codului deontologic cuprind în fapt,

printre altele, și preluări ale limitelor libertății de

exprimare, astfel cum au fost stabilite de Constituția României, de

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale și de jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Or, atât Constituția României cât și Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale au statuat că libertatea de exprimare nu este un drept

absolut, el putând fi supus unor limite care constituie măsuri necesare

într-o societate democratică.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

stabilit cu valoare de principiu că art. 10 alin. 2 din Convenție

presupune îndatoriri și responsabilități, aplicabile

deopotrivă jurnaliștilor, chiar și atunci când este vorba de

chestiuni de un interes general semnificativ. Aceste îndatoriri și

responsabilități pot avea o importanță specială

dacă există riscul atingerii reputației unor persoane, punând

astfel în pericol drepturile altuia (

cauza Tănăsoaica împotriva

României, hotărârea din 19 iunie 2012, cauza Tammer împotriva Estoniei,

hotărârea din 6 februarie 2001

).

De asemenea, Curtea Europeană a constatat că

ziariștii sunt ținuți de același îndatoriri și

responsabilități și atunci când redau conținutul unor

articole apărute în alte publicații (

cauza Radio France și

alții împotriva Franței, hotărârea din 30 martie 2004

).

Prin urmare, faptul că articolul incriminat a fost preluat

dintr-o altă publicație, nu o exonerează pe pârâtă de

îndatoririle și responsabilitățile prevăzute de art. 10 din

Convenție, printre care și acelea de a respecta dreptul la o

bună reputație, garantat de art. 8 din Convenție.

Pentru aceasta este necesar a se analiza în ce măsură

se păstrează echilibrul în protecția celor două valori

garantate de Convenție, aflate în conflict, Curtea stabilind șase

criterii ce vor fi avute în vedere, și anume: contribuția la o

dezbatere de interes general, gradul de notorietate al persoanei vizate și

obiectul articolului, comportamentul anterior al persoanei vizate, modul prin

care a fost obținută informația și gradul acesteia de

veridicitate, forma și repercusiunile articolului și sancțiunea

aplicată (

cauza Axei Springer AG împotriva Germaniei, hotărârea

din 7 februarie 2012

).

Aplicând aceste criterii la cauza de față, se constată

că, deși articolul se referea la o informație care ar fi putut

prezenta interes pentru public - dispariția unor persoane, el cuprinde

și afirmații cu privire la reclamantă, afirmații care nu au

legătură cu chestiunea de interes public în discuție.

Astfel, reclamanta, minoră la acea dată, nu a fost

implicată în dispariția celor trei persoane și nu avea vreun

grad de

notorietate publică, fiind o

persoană privată obișnuită, astfel încât

afirmațiile

privind relația incestuoasă nu au fost justificate de demersul

jurnalistic urmărit.

Chiar dacă articolul a fost preluat dintr-o altă

publicație,

pârâta avea obligația

unei minime verificări cu privire la realitatea

celor afirmate, cu

atât mai mult cu cât pretinsa relație incestuoasă

a făcut obiectul unor cercetări penale

anterioare, în cadrul cărora a

fost efectuată și o

expertiză de specialitate care 1-a exclus pe L.V. de la paternitatea

copilului fiicei sale.

Prin urmare, nu a existat un echilibru în dreptul la informare

și libertatea de expresie, garantate de art. 10 din Convenție și

dreptul la reputație, garantat de art. 8 din Convenție, motiv pentru

care pârâta, prin publicarea articolului, s-a situat în afara limitelor

protecției oferite de art. 10 în discuție.

Nici pretinsul consimțământ al victimei încălcării

nu poate înlătura caracterul ilicit al faptei, cu atât mai mult cu cât el

a fost dat unei alte publicații și provenea de la o persoană

minoră.

Cât privește criticile referitoare la prejudiciu, se

observă că instanța de apel a constatat că prejudiciul a

fost cauzat prin atingerea adusă onoarei reclamantei, minoră la acea

dată și a statuat în echitate cu privire la cuantumul sumei datorate

cu titlu de despăgubiri morale.

Este nereală susținerea recurentei că reclamanta

nu ar fi precizat în ce constă prejudiciul suferit, pentru că

aceasta, încă

prin cererea de chemare

în judecată a arătat faptul că acesta constă

în

lezarea onoarei. Chiar dacă cererea a fost inform concepută,

formularea „râd colegii de mine și profesorii mă privesc cu

suspiciune" sunt specifice încălcărilor aduse onoarei, imaginii

și bunei reputații, cererea fiind, de altfel, precizată în acest

sens la 25 mai 2010).

Recurenta a mai arătat și faptul că acordarea

cheltuielilor de judecată trebuia făcută proporțional cu

suma admisă cu titlu de

daune morale,

dar nici această critică nu poate fi primită, deoarece

instanța

nu a acordat în totalitate cheltuielile de judecată, ci doar în parte,

„față de căderea parțială în pretenții".

Pentru toate argumentele expuse, recursul

declarat de pârâtă

a fost respins ca nefondat, în

temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ.