ÎCCJ, decizie (scj.ro #175877)

Hotărârile pronunțae în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1886 din 14.03.2018, Judecătoria Cluj-Napoca, a admis excepția necompetenței materiale invocată de către pârâtă și a declinat competența de soluționare a acțiunii, în favoarea Tribunalului Cluj, raportat la valoarea obiectului litigiului care depășește 200.000 lei. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la 17.04.2018. În ședința publică din data de 08.06.2018, tribunalul a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar în privința excepției inadmisibilității cererii, tribunalul a calificat-o ca fiind o apărare de fond. Prin sentința civilă nr. 75 din 15.02.2019, Tribunalul Cluj, Secția civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă și a respins acțiunea reclamantei, ce neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a promovat apel principal, solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, iar pârâta a formulat apel incident, solicitând admiterea acestuia, în situația admiterii apelului principal, în sensul de a se respinge acțiunea reclamantei ca urmare a admiterii excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune ori, în subsidiar, ca nefondată, prin raportare la motive subsidiare celor reținute de prima instanță.

Hotărârea pronunțată în apel, de Curtea de Apel. Prin decizia civilă nr.183/A din 25.09.2019, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei și a anulat, ca insuficient timbrat, apelul incident al pârâtei. Apelanta-reclamantă a fost obligată să plătească intimatei B. suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs reclamanta, solicitînd admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe. În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile înscrise în art. 488, alin.1, pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, reclamanta a susținut, în esență, următoarele critici: Hotărârea recurată conține motive contradictorii și străine de natura cauzei, în sensul că la fila 20 din decizia atacată, ultimele paragrafe, instanța menționează ipoteza reglementată de art. 1276 alin. 1 din noul Cod civil, conform căruia dacă dreptul de a denunța contractul este recunoscut uneia din părți, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început, iar în partea introductivă a considerentelor reține aplicabilitatea vechiului Cod civil. O atare motivare întemeiată pe un text de lege ce nu este incident cauzei nu poate fi calificată decât o motivare contradictorie; Decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel a efectuat o greșită aplicare și interpretarea a dispozițiilor art.969 și 970 Cod civil, fiind reținut greșit de instanța de apel împrejurarea că nu poate fi activată clauza de dezicere, inserată la fila 2 din convenție, deoarece ar fi intervenit o executare a convenției respective. Această clauză trebuie privită prin prisma art. 969 alin 2 Cod civil care face trimitere la un acord, în sensul existenței unei astfel de clauze, ce derogă de la principiul revocării unei convenții cu acordul mutual. Pretinde recurenta că dispozițiile art. 969 și 970 Cod civil, incidente în cauză, nu condiționează, în niciun fel, clauza de dezicere de vreo executare. Existența și valabilitatea acestei clauze de dezicere nu a fost infirmată prin niciun demers procesual ofensiv inițiat de către partea adversă, fiind evident că, la momentul contractării, părțile și-au însușit clauza potrivit căreia „subsemnata cumpărătoare dacă mă răzgândesc să pierd avansul" . Apreciază că în situația în care executarea contractului s-ar fi produs în integralitate, respectiv dacă s-ar fi produs și comunicat reclamantei actele apte de intabulare, într-un termen rezonabil și nu după mai mult de 6 ani, respectiv dacă prețul ar fi fost achitat în întregime, exista perspectiva unei lipse de interes în activarea clauzei de dezicere. În speță, însă, clauza de dezicere a fost prevăzută ca o măsură de protecție a reclamantei, părțile asumându-și desființarea convenției, ca efect al răzgândirii cumpărătoarei. Apreciază că nu pot fi primite aserțiunile intimatei conform cărora nu a avut posibilitatea de a o încunoțiința de existența actelor apte de intabulare, întrucât a desfășurat o serie de relații contractuale cu ginerele intimatei, în calitate de administrator al SC C. SRL. Facultatea reclamantei de denunțare a convenției nu este condiționată de nicio executare totală sau parțială a convenție, nefiind limitat în timp nici exercițiul acestui drept ca, de altfel, nici încheierea actului autentic. Arată că o condiție pur potestativă, intervenită în cadrul unui act juridic afectat de modalități, presupune o clauză, recunoscută în doctrina juridică de genul „mă răzgândesc dacă vreau", fără nicio sancțiune aplicată părții denunțătorului ceea ce, în speță, a fost prețuită convențional la 100% avans (7.000 euro), concomitent cu repunerea în situația anterioară. Clauza de dezicere a cărei activare a fost solicitată trebuie privită ca parte dintr-o clauză de arvună, ce apare în situația în care în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părți de a se dezice de contract, iar cel care denunță contractul pierde arvuna dată. Clauza de dezicere reprezintă dreptul potestativ stabilit în favoarea uneia sau fiecăreia dintre părțile contractante, fiind independentă de orice idee de culpă a părții contractante, reprezentând simpla posibilitate acordată uneia dintre părți de a se răzgândi, fiind o veritabilă excepție de la regula instituită de art. 969 Cod civil.

Apărările formulate în cauză. In cauză, intimata B. a depus întâmpinare, prin care a invocat: excepția de inadmisibilitate a recursului, întrucât se pun în discuție aspecte de netemeinicie care nu pot fi încadrate în dispozițiile art.488 Cod procedură civilă; inadmisibilitatea parțială a căii de atac, pentru motivele noi, invocate pentru prima dată în recurs; iar, în fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor susceptibile de încadrare în art. 488, alin. 1, pct. 6 și 8 Cod procedură civilă și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constată că recursul este neîntemeiat, pentru considerentele care succed: Printr-un prim motiv de recurs, susceptibile de încadrare în motivul de recurs regelementat de art. 488, alin.1, pct.6 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă a susținut nelegalitatea deciziei atacate întrucât conține motive contradictorii și străine de natura cauzei, în sensul că deși, în partea introductivă, a considerentelor instanța de apel reține aplicabilitatea vechiului Cod civil, în cuprinsul acestora Curtea de Apel face referire la ipoteza reglementată de art. 1276 alin. 1 din noul Cod civil. În accepțiunea recurentei, o atare motivare, întemeiată pe un text de lege neincident, coroborat cu reținerea aplicabilității dispozițiilor din vechiul Cod civil, este contradictorie sau străină de natura privinii și atrage incidența cazului de casare evocat. Motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură reglementează situația în care „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura pricinii”. Motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii (ca ipoteze ale cazului de casare evocat) presupune, pe de o parte, situația ca, fie considerentele să nu sprijine soluția din dispozitiv, în sensul că raționamentul instanței ar determina o rezolvare contrară decât cea regăsită în partea finală a hotărârii, fie argumentele să fie opuse între ele, în sensul că unele conduc la admitere, iar altele la respingere, astfel încât, neputându-se opta pentru corectitudinea unora sau altora dintre acestea, nu se poate deduce dacă soluția din dispozitiv este, la rândul său, justă. Pe de altă parte, motivul de casare reglementează și situația în care hotărârea cuprinde numai motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează, practic, cu o nemotivare. În litigiul de față, deducând judecății critica formulată în această manieră, recurenta-reclamantă ignoră faptul că, relativ la dispozițiile legale aplicabile, instanța de apel a reținut regula aplicării legii în vigoare la data încheierii actului juridic, făcând referire, în privința dispozițiilor legale aplicabile raportului juridic litigios, la art. 6 alin. 2 și 3 Cod civil, reluate în art. 3 și 4 din Legea nr. 71/2011, ce se impun a fi coroborate cu art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia „contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, executarea și încetarea sa”. Prin urmare, Curtea de Apel a stabilit, fără echivoc, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor înscrise în Codul civil de la 1864. În cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate, instanța de apel a constatat că antecontractul de vânzare cumpărare, sub semnătură privată, a fost perfectat de părți la 11.04.2008 și, în raport de data încheierii actului juridic, a stabilit (corespunzător principiului privind aplicarea în timp a legii civile) că normele de drept substanțial aplicabile soluționării litigiului sunt cele înscrise în Codul civil de la 1864. Din această perspectivă, instanța de apel a apreciat a fi corecte și susținerile apelantei Ploscar Corina referitoare la neaplicarea dispozițiilor noului Cod civil. Tocmai din această perspectivă, Curtea de Apel reține că exercitarea controlul judiciar a fost realizat din perspectiva modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor cu caracter general, înscrise în art. 969 și art. 970 din vechiul Cod civil, atât timp cât vechiul Cod civil nu conținea dispoziții exprese care să reglementeze instituția juridică a denunțării unilaterale a contractului, cu o serie de excepții, expres și limitativ prevăzute de lege, când anumite contracte pot fi revocate pe cale unilaterală, prin voința uneia dintre părțile contractante, situații pe care instanța de apel le exemplifică, dar care nu se identifică cu situația semnalată în cauza de față. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, referirea instanței de apel la dispozițiile noului Cod civil, respectiv la cele înscrise în art. 1276 și art. 1277, în contextul raționamentului expus, nu a fost realizată din perspectiva aplicabilității în cauză a acestor norme legale, de vreme ce Curtea deja concluzionase asupra legii civile aplicabile și a împărtășit punctul de vedere al apelantei relativ la neaplicarea dispozițiilor noului Cod civil. În circumstanțele refritoare la contextul normativ aplicabil, care nu permite exercitarea dreptului de a denunța unilateral antecontractul, în maniera pretinsă de recurentă, se constată fără lipsă de echivoc că trimiterea instanței de apel la dispozițiile noului Cod civil a fost realizată doar în scopul de a evidenția, din perspectiva evoluției legislative, că instituția denunțării unilaterale prin dezicere a fost reglementată prin noile dispoziții de drept substanțial, reglementări legale care au stabilit și condițiile în care dreptul de dezicere poate fi exercitat. În consecință, din perspectiva cazului de casare înscris în art. 488, alin. 1, pct. 6 Cod procedură civilă, critica recurentei se vădește a fi nefondată. 2. Susținând lipsa de temei legal a deciziei atacate și astfel, a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă pretinde nesocotirea dispozițiilor art 969 și 970 din vechiul Cod civil, care îi permite exercitarea dreptului de dezicere, înscris în antecontractul perfectat la 11.04.2018. Astfel, potrivit situației de fapt reținute în cauză relativ la raporturile juridice stabilite între părți în baza antecontractului de vânzare-cumpărare, încheiat sub semnătură privată, la 11.04.2008, pârâta B. a promis să înstrăineze recurentei-reclamante A. imobilul-teren, în suprafață de 10.400 mp, situat în Luna de Sus, dobândit de aceasta în temeiul Legii nr. 18/1991, conform adeverinței nr. x/03.03.1991, eliberată de către Primăria comunei Florești și tabelului anexă nr. 3-19, poziția 242-656 pentru prețul de 100.000 euro. Părțile au convenit ca plata prețului să se facă de următoarea manieră: 7000 euro cu titlu de avans, la momentul semnării actului, 50% din sumă s-a stipulat că se va achita la eliberarea titlului de proprietate, iar restul sumei la finalizarea actelor notariale. În finalul antecontractului de vânzare-cumpărare, părțile au inserat clauza potrivit căreia dacă vânzătoarea nu respectă acest contract, este de acord cu notarea cumpărătorului, ca proprietar, în cartea funciară, iar dacă cumpărătoarea se răzgândește, aceasta va pierde avansul dat. Fiind contestată natura juridică a clauzei și a efectelor pe care aceasta le-ar putea produce, instanța de apel a stabilit corect în privința clauzei potrivit căreia „subsemnata cumpărătoare dacă mă răsgândesc pierd avansul” că aceasta are natura unei clauze de arvună și nu de dezicere, cum eronat se susține în memoriul de recurs. Spre deosebire de clauza de arvună care are rol de a acoperi prejudiciile rezultate din neexecutare și de a garanta, astfel, executarea obligațiilor contractuale, clauza de dezicere presupune stabilirea unui preț al dezicerii sau al denunțării unilaterale, care nu este parte a prețului din contract. Astfel cum a fost subliniat și în cuprinsul deciziei recurate, în doctrină s-a apreciat că, în virtutea libertății contractuale, părțile ar putea să atribuie arvunei și sensul unei caluze de dezicere, caz în care convenția ce o conține poate fi desființată unilateral, prin dezicere, în virtutea exercitării unui drept potestativ, care și-ar avea izvorul în acordul inițial de voințe al părților, astfel încât nu mai depinde, în niciun fel, de voința celeilalte părți. Recunoscând, astfel, stipularea unei clauze de dezicere și într-o promisiune de vânzare-cumpărare, nu numai într-un contract propriu-zis de vânzare-cumpărare, este necesar a se observa că noțiunile de vânzare/promisiune cu clauză de arvună și cea cu clauză de dezicere nu se suprapun, de vreme ce arvuna este întotdeauna vărsată încă de la încheierea convenției ce o conține, pe când dezicerea, ce semnifică prețul denunțării unilaterale, nu este parte a prețului stabilit, fiind datorată doar dacă și în momentul când beneficiarul clauzei se prevalează de acesta. Semalând diferența între cele două noțiuni juridice, arvuna ar putea avea rol de dezicere doar în ipoteza în care aceasta ar rezulta neechivoc și neîndoielnic din convenția părților, în cuprinsul căreia acestea stabilesc care este prețul acestei deziceri, întrucât, fără o atare precizare, acea arvună va avea, conform art. 1298 Cod civil, un rol confirmatoriu, de probă a contractului. Aceasta semnifică faptul că, în caz de nerealizare a vânzării din culpa uneia dintre părți, cealaltă parte va avea alegerea între a cere executarea silită a vânzării sau a pune în funcțiune clauza de arvună, în acest din urmă caz, arvuna dobândind un rol de clauză penală, adică de estimare anticipată convențională a prejudiciului decurgând din neexecutarea contractului. În speță, transpunând considerațiile de ordin teoretic sus menționat, clauza la care face referire recurenta, din cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare, nu stipulează expres și în termeni neîndoielnici care ar fi prețul convenit de ambele părți litigante pentru ipoteza în care recurenta-reclamantă s-ar răzgândi în privința perfectării contractului în formă autentică, astfel încât mențiunea inserată în cuprinsul acestei clauze referitoare la pierderea, de către aceasta, a avansului nu poate avea decât semnificația stipulării unei clauze de arvună confirmatorie, dat fiind faptul că avansul de 7000 de euro a fost plătit la momentul semnării actului, fiind prevăzută, astfel, modalitatea în care părțile au convenit a fi realizată plata prețului stabilit. În contextul în care pârâta și-a îndeplinit obligațiile și a efectuat demersuri pentru îndeplinirea obligațiilor esențiale din antecontract, care vizau eliberarea titlului de proprietate și intabularea în cartea funciară a imobilului, iar reclamanta a achitat alte tranșe de bani din prețul convenit, la scurt timp după încheierea antecontractului și achitării avansului, respectiv suma de 25.000 euro și suma de 500 euro în data de 25.04.2008 în scopul definitivării contractului de vânzare-cumpărare, precum și suma de 18.000 euro, diferență până la 50.000 euro, conform aceluiași contract, adică în total 50.500 euro, recurenta nu poate susține cu temei, în pofida îndeplinirii reciproce a acestor obligații, posibilitatea exercitării unui pretins drept potestativ, solicitat în temeiul clauzei supusă examinării. De altfel, această atitudine a recurentei este una contrară principiului bunei credințe cu care trebuie să acționeze părțile atât la încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării acestuia, neputând produce efecte juridice în sensul pretins de parte, respectiv acela de a-i fi conferit un drept unilateral de denunțare. După cum deja s-a arătat, depunerea diligențelor pentru perfectarea contractului la care părțile s-au angajat, într-un interval relativ scurt de timp de la data încheierii antecontractului, dovedește intenția acestora de finalizare a contractului în formă autentică, iar faptul că scopul urmărit nu a fost atins într-un interval considerabil de timp, de la momentul încheierii promisiunii de vânzare, nu poate conferi recurentei un drept discreționar de a se dezice, în lipsa stipulării de către părți, într-un mod explicit, clar și neechivoce, a unui drept de natura celui de care recurenta se prevalează. Cum plata avansului de 7000 de euro, efectuată la data încheierii promisiunii, nu poate fi considerată decât o clauză anticipatorie, referitoare la parte din prețul vânzării ce urma a fi perfectată, rezultă că natura clauzei din finalul antecontractului, încheiat la 11.04.2008, conform căreia dacă vânzătoarea nu respectă acest contract, este de acord ca cumpărătorul să se noteze ca proprietar în CF, iar dacă cumpărătoarea se răsgândește, acesta va pierde avansul dat nu poate avea decât valoarea unei clauze de arvună. În ceea ce privește susținerea recurentei potrivit căreia nu a fost informată în legătură cu eliberarea actelor necesare perfectării contractului în formă autentică, deși a existat o asemenea posibilitate, întrucât ar fi avut o serie de relații contractuale cu ginerele intimatei, nu pot face obiect al controlului judiciar deoarece chestiunile de fapt semnalate nu au relevanță sub aspectul determinării naturii juridice a clauzei contractuale de care se prevalează recurenta-reclamantă în demersul său judiciar și nici nu se circumscriu unor critici susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 488 Cod procedură civilă, care să fie apte de a forma obiect al controlului judiciar în recurs. Așafiind, reținând interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, critica de nelegalitate, formulată în temeiul art. 488, alin. 1, pct. 8 Cod procedură civilă, se vădește a fi nefondată. În consecință, pentru considerentele expuse, reținând netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 496 raportat la art. 488, alin.1, pct.6 și 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat reclamanta A.