ÎCCJ, decizie (scj.ro #85005)

Contestație în anulare. Compunerea instanței de judecată. Invocarea incompatibilității judecătorului care a participat la judecarea recursului. Respingere. Codul de procedură civilă, art . 24 Constituția României, art . 124 Convenția Europeană a Drepturilor Omului , art . 6 Judecătorul care a pronunțat o decizie în recurs poate judeca contestația în anulare formulată împotriva acestei decizii, nefiind incompatibil în sensul dispozițiilor art 24 din Codul de procedură civilă, normă de strictă interpretare. Chiar în cadrul unei analize mai largi, făcute din perspectiva dreptului fundamental la un proces echitabil, atâta timp cât judecătorul soluționând contestația în anulare, a avut de analizat omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra unui motiv de casare și nu a reanalizat motivele de recurs, cerința de imparțialitate este în totalitate îndeplinită.

Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr.640 din 1 februarie 2007 Prin cererea înregistrată la 28.03.2006, S.C. „QI” SRL București a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr.5053/20.10.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal și a încheierii de recuzare din 30.09.2005, date în dosarul nr.110/ 2005, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice – A.N.A.F. și Garda Financiară – Comisariatul General. În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că prin contestația în anulare înregistrată sub nr.110/2005, a criticat neanalizarea de către instanța de recurs a motivelor rezultate în susținerea acestei căi de atac.

Prin încheierea din 11.05.2005, completul investit cu soluționarea căii extraordinare de atac s-a dezinvestit în mod nelegal, dispunând trimiterea dosarului la completul care a pronunțat decizia atacată. În ședința din 15.09.2005, completul nou investit a respins cererea contestatoarei întemeiată pe prevederile art.11 raportat la art.52 și art.53 din Legea nr.304/2004 de a retrimite dosarul completului investit inițial, motivând că numai unul dintre judecătorii care au soluționat recursul făcea parte și din actualul complet. Prin încheierea din 30.09.2005, Curtea a respins cererea de recuzare a domnului judecător A, cu motivarea că argumentele invocate de petiționare nu se regăsesc în cazurile strict reglementate de art.27 Cod procedură civilă.

Prin Decizia nr.5053 din 20.10.2005, contestația în anulare a fost respinsă ca nefondată . Contestatoarea consideră că activitatea de înfăptuire a justiției într-un stat de drept trebuie să se întemeieze pe un ansamblu de principii care să garanteze stabilirea adevărului și respectarea legii în toate cauzele deduse judecății. Prin edictarea dispozițiilor legale privitoare la incompatibilitate și recuzare sunt vizate nu doar ocrotirea intereselor părților litigante, ci și realizarea unei optime administrări a justiției, prin pronunțarea unor hotărâri bazate pe adevăr și pe o deplină imparțialitate a judecătorilor. Normele procesual-civile referitoare la incompatibilitate și recuzare privesc compunerea instanței, făcând parte din normele de organizare judecătorească.

Natura juridică imperativă și de ordine publică a acestor norme are drept consecință, în caz de nerespectare , nulitatea absolută a hotărârii pronunțate. Art.24 și 27 din Codul de procedură civilă ce reprezintă sediul materiei incompatibilității și recuzării se află situate în Titlul V parte din Cartea I, denumită de legiuitor „competența instanțelor judecătorești”. Anterior apariției codului de procedură civilă din anul 1948, doctrina și practica judecătorească era restrictivă în interpretarea cazurilor de incompatibilitate și recuzare. Și în prezent, doctrina consideră că nu este imparțială o instanță ce are în componență un judecător care s-a pronunțat anterior în aceeași cauză și care este pus să-și cenzureze propria hotărâre.

Contestatoarea amintește și o decizie a fostului Tribunal Suprem pronunțată în anul 1980 (1949/1980, C.D. 1980, p.169). S-a indicat și încălcarea prevederilor art.124 din Constituție, precum și art.6 din CEDO, referitor la condiția imparțialității. În drept, contestatoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.317 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă. Intimata Garda Financiară – Comisariatul General a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată , motivul prevăzut de art.317 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă neputând fi utilizat pentru invocarea încălcării normelor referitoare la incompatibilitate, deoarece acestea sunt norme de organizare judecătorească, iar nu de competență.

În speță, incompatibilitatea viza doar rejudecarea recursului și nu a contestației în anulare. Prin încheierea din Camera de consiliu din 1.02.2007, au fost admise cererile de abținere formulate de domnii judecători A și V. Înalta Curte, analizând contestația în anulare formulată a reținut următoarele: Contestatoarea a formulat o acțiune de fond pe rolul Curții de Apel București – Secția contencios administrativ și fiscal, solicitând anularea deciziei nr.325 din 27.05.2002 și a procesului verbal nr.379 din 5.03.2002 încheiate de către intimatele-pârâte din prezentul dosar. Acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr.1501 din 1.10.2003, pronunțată în Dosarul nr.1045/2002.

Prin Decizia nr.3658 din 17.06.2004, pronunțată în dosar nr.1880/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul formulat de contestatoarea din prezentul dosar, împotriva sentinței civile nr.1501 din 1.10.2003 a Curții de Apel București – Secția contencios administrativ și fiscal. În compunerea instanței de judecată care a soluționat recursul s-au aflat domnii judecători F, P și A. Împotriva acestei decizii, S.C. „QI” SRL București a formulat contestație în anulare, invocând motivele prevăzute de art.318, teza a II-a Cod procedură civilă și anume, necercetarea integrală a motivelor de recurs. Completul investit cu soluționarea contestației în anulare a trimis cauza la completul care a pronunțat decizia de recurs.

La data înregistrării contestației în anulare (14.01.2005) nu se aplica sistemul informatizat de repartizare a cauzelor și nu exista vreun Regulament în acest sens, instanța putând stabili reguli proprii de repartizare a dosarelor, având obligația să respecte dispozițiile Codului de procedură civilă referitoare la incompatibilitate și recuzare. Contestatoarea a formulat cerere de recuzare împotriva domnului judecător A, cerere ce a fost respinsă cu motivarea că nu sunt întrunite cazurile prevăzute de art.27 Cod procedură civilă. Contestația în anulare a fost respinsă ca nefondată . S.C. „QI” SRL București a formulat contestație în anulare împotriva deciziei pronunțate în cadrul primei contestații.

În prezenta cauză, contestatoarea a invocat dispozițiile art.317 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Contestatoarea critică din acest punct de vedere atât încheierea din 30.09.2005, prin care s-a respins cererea de recuzare, cât și decizia nr.5053 din 20.10.2005. Întrucât atacarea prin contestație în anulare a deciziei nr.5053/2005 cuprinde și atacarea actelor de procedură anterioare, Înalta Curte va considera că a fost formulată contestație în anulare împotriva deciziei nr.5053/2005, aceasta cuprinzând și încheierea din 30.09.2005. Contestatoarea a criticat întâi încheierea de dezinvestire a completului de judecată căruia i s-a repartizat cauza.

La această critică s-a răspuns deja anterior, considerându-se că întrucât nu existau reguli imperative incluse în regulamente judecătorești, instanțele puteau să adopte reguli proprii, cu respectarea art.24 și 27 Cod procedură civilă. În speță, încheierea de dezinvestire a avut în vedere cele două dispoziții procedurale și a înaintat cauza completului care a pronunțat decizia de recurs, conform regulii de la acea dată. Încheierea din 30.09.2005 și decizia nr.5053/2005 au fost criticate din punctul de vedere al imparțialității judecătorilor. Se mai pune problema dacă prin art.317 alin.(1) pct.2 Cod procedură civilă se referă la încălcarea normelor privind compunerea instanței sau la cele privind competența instanței de judecată.

Au fost exprimate puncte de vedere proprii ale părților și au fost citate păreri din doctrină, precum și decizii ale fostului Tribunal Suprem. Toate părțile, precum și doctrina, sunt unanime în a recunoaște că normele privind incompatibilitatea, abținerea și recuzarea judecătorilor fac parte din normele de organizare judecătorească și nu norme de competență, deși sunt așezate de legiuitor în cuprinsul Cărții I a Codului de procedură civilă. Din această calificare decurge o serie de consecințe practice, de exemplu, inadmisibilitatea invocării incompatibilității pe calea contestației în anulare de drept comun (Gabriel Boroi , Dumitru Răda – Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Editura ALL Beck , 1995, pag.69).

Date fiind părerile divergente în materie, prezenta instanță va analiza cererea și din prerogativa încadrării normelor privind incompatibilitatea și recuzarea ca fiind norme de competență. Potrivit art.24 Cod procedură civilă, judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare. Așadar, analizând aceste dispoziții legale, judecătorul care a pronunțat o decizie în recurs poate judeca și contestația în anulare formulată împotriva acestei decizii.

Analizând incompatibilitatea în cadrul mai larg al codului deontologic al magistraturii și art.6 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază că: Existența imparțialității în sensul art.6 paragraf 1 din Convenție trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale unui anumit judecător într-o anumită cauză, dar și conform unui test obiectiv vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privință – Cazul Piersack contra Belgiei , hotărâre din 1.10.1982. Demersul subiectiv se prezumă până la proba contrarie. Demersul obiectiv presupune existența unei proceduri care să asigure respectarea cerinței de imparțialitate.

În cauzele Morel contra Franței (6.06.2000) și McConnell contra Marii Britanii (2000) s-a pus problema imparțialității unei instanțe atunci când un judecător a mai intervenit în cauză într-un stadiu anterior. Faptul că un judecător a mai participat la soluționarea cauzei și într-o fază anterioară, nu constituie în sine o încălcare a Convenției, determinante sunt întinderea și natura deciziilor pe care le-a luat ( Fey contra Austriei – 1993) – I.N.M. Dreptul la un proces echitabil – Mihai Selegean , director I.N.M. În speță, judecătorul care a participat la soluționarea contestației a avut de analizat nepronunțarea instanței de recurs asupra unui motiv de casare și nu a reanalizat motivele de recurs.

În acest sens, se apreciază că instanța care a soluționat prima contestație în anulare a fost imparțială. Față de considerentele arătate, contestația în anulare a fost respinsă ca inadmisibilă.