ÎCCJ, decizie (scj.ro #85005)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #85005) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contestație în anulare. Compunerea

instanței de judecată. Invocarea incompatibilității judecătorului care a

participat la judecarea recursului. Respingere.

Codul

de procedură civilă,

art

. 24

Constituția

României,

art

. 124

Convenția

Europeană a Drepturilor Omului ,

art

. 6

Judecătorul care a pronunțat o

decizie în recurs poate judeca contestația în anulare formulată împotriva

acestei decizii,

nefiind

incompatibil în sensul

dispozițiilor

art

24 din Codul de procedură civilă, normă

de strictă interpretare.

Chiar în cadrul unei analize mai

largi, făcute din perspectiva dreptului fundamental la un proces echitabil,

atâta timp cât judecătorul soluționând contestația în anulare, a avut de

analizat omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra unui motiv de

casare și nu a

reanalizat

motivele de recurs, cerința

de imparțialitate este în totalitate îndeplinită.

Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal,

Decizia nr.640 din 1 februarie 2007

Prin cererea înregistrată la 28.03.2006,

S.C. „QI” SRL București a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei

nr.5053/20.10.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția

de contencios administrativ și fiscal și a încheierii de recuzare din

30.09.2005, date în dosarul nr.110/ 2005, în contradictoriu cu Ministerul

Finanțelor Publice – A.N.A.F. și Garda Financiară – Comisariatul General.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că prin contestația în anulare

înregistrată sub nr.110/2005, a criticat

neanalizarea

de către instanța de recurs a motivelor rezultate în susținerea acestei căi de

atac.

Prin încheierea din 11.05.2005, completul investit cu soluționarea căii

extraordinare  de atac s-a

dezinvestit

în mod

nelegal, dispunând trimiterea dosarului la completul care a pronunțat decizia

atacată.

În ședința din 15.09.2005, completul nou investit a respins cererea contestatoarei

întemeiată pe prevederile art.11 raportat la art.52 și art.53 din Legea

nr.304/2004 de a retrimite dosarul completului investit inițial, motivând că

numai unul dintre judecătorii care au soluționat recursul făcea parte și din

actualul complet.

Prin încheierea din 30.09.2005, Curtea a respins cererea de recuzare a domnului

judecător A, cu motivarea că argumentele invocate de petiționare nu se regăsesc

în cazurile strict reglementate de art.27 Cod procedură civilă.

Prin Decizia nr.5053 din 20.10.2005, contestația în anulare a fost respinsă ca

nefondată

.

Contestatoarea consideră că activitatea de înfăptuire a justiției într-un stat

de drept trebuie să se întemeieze pe un ansamblu de principii care să garanteze

stabilirea adevărului și respectarea legii în toate cauzele deduse judecății.

Prin

edictarea

dispozițiilor legale privitoare la

incompatibilitate și recuzare sunt vizate nu doar ocrotirea intereselor

părților litigante, ci și realizarea unei optime administrări a justiției, prin

pronunțarea unor hotărâri bazate pe adevăr și pe o deplină imparțialitate a

judecătorilor.

Normele procesual-civile referitoare la incompatibilitate și recuzare privesc

compunerea instanței, făcând parte din normele de organizare judecătorească.

Natura juridică imperativă și de ordine publică a acestor norme are drept

consecință, în caz de

nerespectare

, nulitatea

absolută a hotărârii pronunțate.

Art.24 și 27 din Codul de procedură civilă ce reprezintă sediul materiei

incompatibilității și recuzării se află situate în Titlul V parte din Cartea I,

denumită de legiuitor „competența instanțelor judecătorești”.

Anterior apariției codului de procedură civilă din anul 1948, doctrina și

practica judecătorească era restrictivă în interpretarea cazurilor de

incompatibilitate și recuzare.

Și în prezent, doctrina consideră că nu este imparțială o instanță ce are în

componență un judecător care s-a pronunțat anterior în aceeași cauză și care

este pus să-și cenzureze propria hotărâre.

Contestatoarea amintește și o decizie a fostului Tribunal Suprem pronunțată în

anul 1980 (1949/1980, C.D. 1980, p.169).

S-a indicat și încălcarea prevederilor art.124 din Constituție, precum și art.6

din CEDO, referitor la condiția imparțialității.

În drept, contestatoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.317 alin.1

pct.2 Cod procedură civilă.

Intimata Garda Financiară – Comisariatul General a formulat întâmpinare, prin

care a solicitat respingerea contestației în anulare ca

nefondată

,

motivul prevăzut de art.317 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă

neputând

fi utilizat pentru invocarea încălcării normelor

referitoare la incompatibilitate, deoarece acestea sunt norme de organizare

judecătorească, iar nu de competență.

În speță, incompatibilitatea viza doar

rejudecarea

recursului și nu a contestației în anulare.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 1.02.2007, au fost admise cererile

de abținere formulate de domnii judecători A și V.

Înalta Curte, analizând contestația în anulare formulată a reținut următoarele:

Contestatoarea a formulat o acțiune de fond pe rolul Curții de Apel București –

Secția contencios administrativ și fiscal, solicitând anularea deciziei nr.325

din 27.05.2002 și a procesului verbal nr.379 din 5.03.2002 încheiate de către

intimatele-pârâte din prezentul dosar.

Acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr.1501 din

1.10.2003, pronunțată în Dosarul nr.1045/2002.

Prin Decizia nr.3658 din 17.06.2004, pronunțată în dosar nr.1880/2004, Înalta

Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a

respins recursul formulat de contestatoarea din prezentul dosar, împotriva

sentinței civile nr.1501 din 1.10.2003 a Curții de Apel București – Secția

contencios administrativ și fiscal.

În compunerea instanței de judecată care a soluționat recursul s-au aflat

domnii judecători F, P și A.

Împotriva acestei decizii, S.C. „QI” SRL București a formulat contestație în

anulare, invocând motivele prevăzute de art.318, teza a II-a Cod procedură

civilă și anume,

necercetarea

integrală a motivelor

de recurs.

Completul investit cu soluționarea

contestației în anulare a trimis cauza la completul care a pronunțat decizia de

recurs.

La data înregistrării contestației în

anulare (14.01.2005) nu se aplica sistemul informatizat de repartizare a

cauzelor și nu exista vreun Regulament în acest sens, instanța putând stabili

reguli proprii de repartizare a dosarelor, având obligația să respecte

dispozițiile Codului de procedură civilă referitoare la incompatibilitate și

recuzare.

Contestatoarea a formulat cerere de

recuzare împotriva domnului judecător A, cerere ce a fost respinsă cu motivarea

că nu sunt întrunite cazurile prevăzute de art.27 Cod procedură civilă.

Contestația în anulare a fost respinsă ca

nefondată

.

S.C. „QI” SRL București a formulat

contestație în anulare împotriva deciziei pronunțate în cadrul primei

contestații.

În prezenta cauză, contestatoarea a invocat

dispozițiile art.317 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă, când hotărârea a fost

dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență.

Contestatoarea critică din acest punct de

vedere atât încheierea din 30.09.2005, prin care s-a respins cererea de

recuzare, cât și decizia nr.5053 din 20.10.2005.

Întrucât atacarea prin contestație în

anulare a deciziei nr.5053/2005 cuprinde și atacarea actelor de procedură

anterioare, Înalta Curte va considera că a fost formulată contestație în

anulare împotriva deciziei nr.5053/2005, aceasta cuprinzând și încheierea din

30.09.2005.

Contestatoarea a criticat întâi încheierea

de

dezinvestire

a completului de judecată căruia i

s-a repartizat cauza.

La această critică s-a răspuns deja

anterior, considerându-se că întrucât nu existau reguli imperative incluse în

regulamente judecătorești, instanțele puteau să adopte reguli proprii, cu

respectarea art.24 și 27 Cod procedură civilă.

În speță, încheierea de

dezinvestire

a avut în vedere cele două dispoziții procedurale și a înaintat cauza

completului care a pronunțat decizia de recurs, conform regulii de la acea

dată.

Încheierea din 30.09.2005 și decizia

nr.5053/2005 au fost criticate din punctul de vedere al imparțialității

judecătorilor.

Se mai pune problema dacă prin art.317

alin.(1) pct.2 Cod procedură civilă se referă la încălcarea normelor privind

compunerea instanței sau la cele privind competența instanței de judecată.

Au fost exprimate puncte de vedere proprii

ale părților și au fost citate păreri din doctrină, precum și decizii ale

fostului Tribunal Suprem.

Toate părțile, precum și doctrina, sunt

unanime în a recunoaște că normele privind incompatibilitatea, abținerea și

recuzarea judecătorilor fac parte din normele de organizare judecătorească și

nu norme de competență, deși sunt așezate de legiuitor în cuprinsul Cărții I a

Codului de procedură civilă.

Din această calificare decurge o serie de consecințe practice, de exemplu,

inadmisibilitatea invocării incompatibilității pe calea contestației în anulare

de drept comun (Gabriel

Boroi

, Dumitru

Răda

– Codul de procedură civilă comentat și adnotat,

Editura ALL

Beck

, 1995, pag.69).

Date fiind părerile divergente în materie, prezenta instanță va analiza cererea

și din prerogativa încadrării normelor privind incompatibilitatea și recuzarea

ca fiind norme de competență.

Potrivit art.24 Cod procedură civilă, judecătorul care a pronunțat o hotărâre

într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în

recurs și nici în caz de

rejudecare

după casare.

Așadar, analizând aceste dispoziții legale, judecătorul care a pronunțat o

decizie în recurs poate judeca și contestația în anulare formulată împotriva

acestei decizii.

Analizând incompatibilitatea în cadrul mai larg al codului deontologic al

magistraturii și art.6 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază că:

Existența imparțialității în sensul art.6 paragraf 1 din Convenție trebuie

determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale

unui anumit judecător într-o anumită cauză, dar și conform unui test obiectiv

vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanții pentru a

exclude orice îndoială legitimă în această privință – Cazul

Piersack

contra

Belgiei

, hotărâre din 1.10.1982.

Demersul subiectiv se prezumă până la proba contrarie.

Demersul obiectiv presupune existența unei proceduri care să asigure

respectarea cerinței de imparțialitate.

În cauzele

Morel

contra

Franței

(6.06.2000) și

McConnell

contra Marii Britanii (2000)

s-a pus problema imparțialității unei instanțe atunci când un judecător a mai

intervenit în cauză într-un stadiu anterior.

Faptul că un judecător a mai participat la soluționarea cauzei și într-o fază

anterioară, nu constituie în sine o încălcare a Convenției, determinante sunt

întinderea și natura deciziilor pe care le-a luat (

Fey

contra

Austriei

– 1993) – I.N.M. Dreptul la un proces

echitabil – Mihai

Selegean

, director I.N.M.

În speță, judecătorul care a participat la soluționarea contestației a avut de

analizat

nepronunțarea

instanței de recurs asupra

unui motiv de casare și nu a

reanalizat

motivele de

recurs.

În acest sens, se apreciază că instanța care a soluționat prima contestație în

anulare a fost imparțială.

Față de considerentele arătate, contestația în anulare a fost respinsă ca

inadmisibilă.