ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 484/2020

Deliberând asupra recursului civil de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, sub nr. x din 15 decembrie 2015, reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului B. să-și prezinte scuze față de reclamant și să dezmintă acuzațiile pe care i le-a adus, referitoare la implicarea sa în pretinse activități ilegale, printr-un comunicat pe care să îl publice pe cheltuiala sa, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în ziarele constănțene - C., D., E., F., G., precum și în ziarele centrale - H., România Liberă, Adevărul, I. și J.; obligarea pârâtului să publice hotărârea ce urmează a fi pronunțată în cauză, pe cheltuiala sa, în ziarele constănțene - C., D., E., F., G., precum și în ziarele centrale H., România Liberă, Adevărul, I. și J., în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 500.000 de RON, reprezentând daune morale, precum și obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 10/C din 25 mai 2016 a Curții de Apel Constanța, s-a admis cererea de strămutare formulată de pârât și s-a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Tulcea, cu păstrarea actelor procedural întocmite.

Prin Încheierea din 7 iunie 2016, Tribunalul Constanța a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a admiterii cererii de strămutare a cauzei și a înaintat dosarul către Tribunalul Tulcea, unde s-a format dosarul nr. x din 10 iunie 2016.

Prin Sentința civilă nr. 406 din 10 martie 2017 a Tribunalului Tulcea, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale.

A fost obligat pârâtul să publice hotărârea pronunțată, pe cheltuiala sa, în ziarele constănțene C., D., E., F., G. și în ziarele centrale H., România Liberă, Adevărul, I. și J., după rămânerea sa definitivă.

A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului să prezinte scuze și să dezmintă acuzațiile prin publicarea unui comunicat în ziare locale și centrale, ca nefondat.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul B., invocând și nulitatea sentinței față de nemotivarea acesteia.

Prin Încheierea din 20 noiembrie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a dispus scoaterea de pe rol a dosarului și înaintarea către Curtea de Apel Galați, pentru competentă soluționare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curți de Apel Galați, sub nr. x/2016.

Prin cererea înregistrată la data de 6 februarie 2018, SC K. SRL a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea apelantului-pârât B.

Prin încheierea de ședință din 13 martie 2018, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016, a respins cererea de intervenție accesorie formulată de SC K. SRL, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs SC K. SRL

Prin Decizia nr. 2047 din 24 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul, a casat încheierea de ședință din 13 martie 2018 a Curții de Apel Galați și a trimis cauza pentru continuarea judecății, cu consecința introducerii în cauză și a acestei părți, în calitate de intervenientă.

În rejudecare, prin Încheierea din 26 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost introdus în cauză, în calitate de intervenient accesoriu, SC K. SRL Constanța.

Curtea de Apel Galați, secția I civilă, prin Decizia nr. 205/A din 9 noiembrie 2018, a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva Încheierii din 7 iunie 2016, ca nefondat.

A admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva Sentinței civile nr. 406 din 10 martie 2017 a Tribunalului Tulcea și cererea de intervenție accesorie formulată de SC K. SRL și, pe cale de consecință, a schimbat sentința, în sensul respingerii acțiunii, în integralitate, ca nefondată.

Împotriva acestei ultime decizii, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea apelului declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 406/10.03.2017, pronunțată de Tribunalul Tulcea, ca nefondat; respingerea cererii de intervenție accesorie formulată de societatea K. SRL, ca nefondată, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant, după expunerea amplă a sediului materiei, a susținut că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material ale art. 1357, 70, 71 alin. (1), 72 și 75 din C. civ.

Astfel, raportând dispozițiile din dreptul intern menționate la coordonatele speței deduse judecății, se solicită a se stabili dacă exercitarea dreptului la liberă exprimare, exhibat de pârât, a fost sau nu efectuată, cumulativ, atât cu bună-credință, cât și cu respectarea pactelor și convențiilor la care România este parte - limita impusă de art. 75 alin. (2) din C. civ.

Pe de altă parte, recurentul a susținut că art. 8 parag. 1 din Convenție garantează dreptul la respectarea vieții private a oricărei persoane (cu componenta sa legată de respectarea demnității individuale, a onoarei și reputației), dar și că art. 8 parag. 2 din Convenție reglementează, în mod expres și limitativ, "atingerile" care ar putea fi aduse acestui drept în mod justificat, respectiv acele situații în care exercițiul dreptului, deși restrâns, nu ar putea fi, totuși, socotit încălcat.

Cât privește dreptul la liberă exprimare, consacrat de art. 10 parag. 1 din Convenție, este de subliniat că nici acesta nu are un caracter absolut, putând cunoaște limitările impuse de art. 10 parag. 2 din Convenție, text care permite, între altele, restrângerea libertății de exprimare atunci când este vorba despre protejarea reputației unei persoane.

Așadar, libertatea de exprimare poate fi supusă unei ingerințe, în condițiile art. 10 parag. 2 din Convenție, dacă sunt îndeplinite mai multe condiții: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele menționate la art. 10 parag. 2), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporționalității ingerinței cu scopul legitim urmărit.

Prin urmare, în lumina prevederilor Convenției, se impunea ca instanța de apel să stabilească:

- dacă dreptul la viață privată al reclamantului a suferit sau nu o atingere;

- în caz afirmativ, dacă această atingere a reprezentat sau nu o încălcare;

- dacă exercitarea dreptului la liberă exprimare de către pârât a fost făcută cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte.

Sub acest aspect, recurentul a subliniat că, în considerentele hotărârii sale, instanța de apel a inversat analiza chestiunilor relevante mai sus arătate, preocupându-se îndeosebi a stabili dacă dreptul pârâtului la liberă exprimare a fost sau nu exercitat în limitele stabilite de Convenție, fără a verifica, cu prioritate, dacă dreptul la viață privată al reclamantului a suferit o atingere și, în caz afirmativ, dacă această atingere a reprezentat sau nu o încălcare a dreptului la viață privată, dedusă din modalitatea în care pârâtul a înțeles a-și exercita dreptul la liberă exprimare, respectiv în limitele prevăzute de Convenție sau cu depășirea acestor limite.

În raționamentul anterior expus, urmează a se observa, mai întâi, că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că, în prezenta cauză, nu s-ar fi produs o atingere a dreptului reclamantului la viață privată, astfel cum acesta este recunoscut de art. 8 parag. 1 din Convenție, întrucât:

- "nu poate fi reținută răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru afirmațiile făcute prin articolele publicate, întrucât acestea cuprind referiri tangențiale la reclamant și într-un context în care atenția publicului era concentrată pe alte puncte de interes surprinse de articol, nicidecum persoana intimatului"

- "nu rezultă din analiza articolelor mai sus prezentate că pârâtul ar fi folosit un limbaj neadecvat jignitor la adresa reclamantului, informațiile transmise în aceste articole surprind, în primul rând, indignarea pârâtului în ceea ce privește cele ce se întâmplau cu mina L., în condițiile în care dobândise prin act translativ o proprietate; informațiile conțin o doză de exagerare, însă aceasta este permisă, de altfel, în exercitarea libertății de exprimare, fiind informații de interes general pentru comunitatea constănțeană".

- "față de împrejurarea că reclamantul este o persoană publică, senator în Parlamentul României, care se bucură de o largă notorietate la nivel național și, cu atât mai mult, la nivel local, limitele criticii cu privire la persoana lui sunt mult mai largi"

- "față de notorietatea de care se bucură reclamantul, la nivel național și local, este de înțeles asocierea cu ușurință a numelui său de activitatea fratelui dumnealui și, totodată, este acceptată ca fiind în limite rezonabile trimiterea la numele său".

Văzând aceste considerente ale instanței de apel, este de subliniat, sub un prim aspect, că ceea ce reclamantul a imputat, în principal, pârâtului constă în caracterul denigrator al afirmațiilor pe care, în calitate de organizator, le-a făcut cu ocazia mitingului din data de 12 noiembrie 2015. Astfel, această manifestație a fost organizată chiar de pârât care, prin intermediul unui comunicat de presă, a făcut cunoscută desfășurarea, la data de 12 noiembrie 2015, a unui miting de protest față de "mafia retrocedărilor de la malul mării", numele reclamantului fiind amintit în mod expres în cuprinsul comunicatului.

Cu ocazia desfășurării acestui miting, la care au participat salariații societății interveniente K. SRL (societate la care pârâtul deținea calitatea de asociat și administrator) și la care, tot din ordinul pârâtului, s-a participat inclusiv cu utilaje de mare tonaj (betoniere) care, într-un mod agresiv, au defilat prin centrul orașului Constanța, pârâtul a făcut, în fața reprezentanților presei, dar și a participanților la miting (salariații societății interveniente), afirmații cuprinzând acuzații concrete privitoare la săvârșirea unor fapte penale de o gravitate deosebită.

Sintetic, acuzațiile formulate de pârât, cu ocazia mitingului din 12 noiembrie 2015, au fost de participare a reclamantului la un grup infracțional de tip mafiot care și-ar fi propus să îl deposedeze pe pârât atât de cariera de la L., cât și de unele imobile pe care le-a edificat acesta pe malul lacului Siutghiol, în raza teritorială a orașului Năvodari, în scopul de a-l ruina pentru refuzul său de a "cotiza" către această grupare, așa - zis "mafiotă". Cu ocazia mitingului arătat, pârâtul a pretins că reclamantul, în complicitate cu fostul primar al orașului Năvodari, cu prefecți ai județului Constanța, cu avocatul M., precum și împreună cu alte persoane aparținând tuturor autorităților statului, inclusiv celei judecătorești, ar fi acționat abuziv, prin constrângere, amenințare, șantaj, abuz și trafic de influență, adică prin fapte de o gravitate deosebită și care, reale de ar fi fost, ar fi antrenat răspunderea penală a reclamantului, pentru a-i prelua afacerile.

Alături de afirmațiile pe care le-a făcut, în calitate de organizator al mitingul arătat, pe parcursul desfășurării acestuia, pârâtul a acordat declarații și interviuri presei, insistând pe aspecte de natura celor la care a făcut trimitere anterior. Atât afirmațiile pârâtului efectuate pe parcursul mitingului, cât și declarațiile pe care acesta le-a dat presei, cu același prilej, au fost reflectate mai apoi în emisiuni TV, în presa scrisă și în cea on-line, predominând, în expunerea acestora, referirile la persoanele acuzate de pârât, între care și reclamantul.

Raportat la aspectele anterior menționate, urmează a se observa că ceea ce se cădea a fi primordial analizat de instanța de apel erau afirmațiile pârâtului făcute cu ocazia mitingului din 12 noiembrie 2015, întrucât aceasta a fost fapta imputată, trimiterile la articolele de presă fiind făcute pentru a sublinia, pe de o parte, modul în care aceste afirmații denigratoare ale pârâtului, făcute în fața participanților la mitingul din 12 noiembrie 2015 și a jurnaliștilor pe care acesta, în calitate de organizator, i-a chemat special în acest scop, s-au propagat mai apoi în presa scrisă și on - line (sigur, trecute prin filtrul jurnaliștilor), ajungând la un număr nedeterminat de persoane, cât și scopul pe care pârâtul a continuat a-l urmări și după analizarea mitingului arătat, prin furnizarea ulterioară a unor articole de presă, dovadă a relei - credințe a acestuia.

Or, instanța de apel nu numai că nu s-a raportat la afirmațiile pârâtului făcute cu ocazia mitingului din data de 12 noiembrie 2015, ci s-a limitat a analiza conținutul articolelor de presă,dar nici nu a reținut că, prin afirmații de o asemenea gravitate, care, dacă ar fi fost reale, ar fi fost de natură a atrage răspunderea penală a reclamantului, dreptul acestuia la viață privată, cu componenta sa privitoare la demnitate, onoare și reputație a suferit o atingere, aceste afirmații fiind de o asemenea gravitate, atât de virulente și de vehement susținute, expuse într-un cadru preconstituit (organizarea unui miting, chemarea reprezentanților presei), încât sunt de natură a aduce atingere demnității, respectiv onoarei și reputației oricărei persoane.

Sub acest aspect, calitatea reclamantului de "persoană publică, senator în Parlamentul României, care se bucură de o largă notorietate la nivel național și cu atât mai mult la nivel local", (la care a făcut trimitere instanța de apel), nu justifică atingerea adusă demnității, ca drept personal nepatrimonial, căci nu se înscrie în limitele prevăzute de art. 8 parag. 2 din Convenție.

În acest sens, urmează a se observa că instanța de apel s-a mărginit a analiza posibilitatea ingerinței în dreptul pârâtului la liberă exprimare, prin raportare la art. 10 parag. 2 din Convenție, fără a observa că dreptul intern impune expres cerința exercițiului dreptului cu bună - credință și că cele două condiții (exercițiul dreptului cu buna credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte) se cer a fi întrunite cumulativ pentru a se putea reține că exercitarea unui drept constituțional dreptul la liberă exprimare nu constituie o încălcare a dreptului la viață privată, la demnitate, la onoare și reputație.

Din această perspectivă, recurentul a arătat că, în prezenta cauză, dreptul pârâtului la liberă exprimare nu a fost exercitat cu bună-credință, întrucât, la momentul desfășurării mitingului din data de 12 noiembrie 2015, împrejurările faptice în legătură cu care pârâtul a proferat acuzații grave, denigratoare la adresa reclamantului, fuseseră deja tranșate, din punct de vedere juridic, prin multiple hotărâri judecătorești definitive/irevocabile, purtate în litigii civile, hotărâri care statuau atât asupra legalității procedurii de retrocedare a minei de la L., în favoarea persoanelor îndreptățite, cât și asupra legalității actului administrativ - fiscal prin care, în sarcina persoanei juridice la care pârâtul deținea o participație la capitalul social, fuseseră stabilite obligații suplimentare de plată, datorate bugetului local Năvodari.

Prin urmare, nu s-ar putea susține, în prezenta cauză, că dreptul la libera exprimare ar fi fost exercitat cu bună - credință de pârât, câtă vreme, la momentul efectuării afirmațiilor denigratoare, acesta cunoștea soluțiile dispuse prin hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat.

De asemenea, nu s-ar putea susține că dreptul pârâtului la liberă exprimare ar fi fost exercitat cu bună - credință, câtă vreme acesta, în calitate de reprezentant legal al societății interveniente, formulase deja plângeri penale împotriva reclamantului (și a altor persoane), plângeri, la acel moment, încă nesoluționate de organele competente și la a căror existență/stadiu de soluționare nu s-a făcut nicio referire pe parcursul mitingului.

Pe de altă parte, urmează a se observa că, în speță, instanța de apel a făcut și o greșită aplicare a art. 10 parag. 2 din Convenție, căci a reținut că, în speță, ingerința în dreptul pârâtului la liberă exprimare, în forma reclamată, (prin antrenarea răspunderii sale civile delictuale), deși prevăzută de lege și urmărind un scop legitim dintre cele enumerate de textul arătat, respectiv "protecția reputației sau drepturilor altora", nu ar reprezenta, totuși, "o măsura necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporționalității ingerinței cu scopul urmărit".

Din această perspectivă, se cuvine a fi subliniat că, deși ingerința incriminată de art. 10 parag. 2 din Convenție corespunde "unei nevoi sociale imperioase", astfel cum s-a stabilit în jurisprudența Curții, se impune a se verifica dacă o astfel de "limitare" se conciliază cu libertatea de exprimare. Sub acest aspect, trebuie amintită jurisprudența constantă a Curții Europene, conform căreia, pentru aprecierea existenței unei "necesități sociale imperioase", care să justifice existența unei ingerințe în aprecierea libertății de exprimare, este necesar să se facă distincția clară între fapte și judecăți de valoare, precum și că o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt.

Sub acest aspect, se impune a fi arătat că aprecierile personale ale indivizilor sunt protejate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu condiția ca ele să se bazeze pe niște fapte adevărate sau să fie susținute de o argumentare logică de către autorul lor.

Or, în prezenta cauză, afirmațiile denigratoare, făcute de pârât cu ocazia mitingului din 12 noiembrie 2015, nu au fost circumscrise unor fapte probate în materialitatea lor (dovadă fiind existența, la acel moment, a hotărârilor judecătorești la care a făcut trimitere anterior), dar nici măcar nu s-ar putea susține că acestea s-ar fi fundamentat pe vreo argumentare logică a autorului lor, pârâtul din cauza de față.

De altfel, nici nu s-ar putea susține, în prezenta cauză, că afirmațiile denigratoare ale pârâtului ar putea fi asimilate unor "judecăți de valoare", nu numai prin raportare la virulența și la lipsa oricăror argumente în fundamentarea lor, dar și prin raportare la faptul că pârâtul nu este un formator de opinii, nu are calitatea de jurnalist, ziarist, politician etc., sau orice altă calitate care i-ar fi permis a expune public, sub forma unei judecăți de valoare, o părere proprie, chiar greșită, dar fundamentată, asupra unei probleme de interes public.

În organizarea și desfășurarea mitingului din 12 noiembrie 2015, pârâtul a acționat în interes particular, personal, după tranșarea, prin hotărâri judecătorești pronunțate în materie civilă/fiscală, asupra problemelor care prezentau interes pentru acesta sau pentru societatea al cărei asociat și administrator era, iar nu pentru o întreagă colectivitate.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că modalitatea în care se tranșase problema retrocedării minei L. sau cea privitoare la taxele și impozitele datorate de pârât pentru proprietățile sale nu reprezenta o problemă de interes, la nivelul întregii comunități locale, aceasta cu atât mai mult cu cât mitingul s-a desfășurat în localitatea Constanța, pe când imobilele în legătură cu care pârâtul profera afirmații denigratoare se aflau în alte localități - L. și Năvodari, ci prezenta interes exclusiv pentru pârât și pentru societatea intervenientă sau, cel mult, și pentru salariații intervenientei, amenințați, tot de pârât, cu pierderea locurilor de muncă.

Nu în ultimul rând, contrar celor reținute de instanța de apel, prin raportare exclusiv la răspunsurile pe care pârâtul a înțeles a le da la interogatoriu, afirmațiile denigratoare ale pârâtului nu au fost determinate de "contextul mitingului", ci au fost "premeditate", dovadă în acest sens stând faptul că aceleași afirmații au fost făcute în cuprinsul plângerilor penale pe care pârâtul/societatea intervenientă le-au formulat împotriva reclamantului și a altor persoane (plângeri penale soluționate ulterior prin clasarea respectivelor cauze).

Urmează, astfel, a se observa că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 10 parag. 2 din Convenție, prin raportare la chiar criteriile pe care le-a reținut ca fiind evidențiate de jurisprudența Curții Europene ca fiind incidente în întinderea marjei de apreciere a statului în restrângerea libertății de exprimare ("natura și tipul discursului, valoarea protejată prin exprimarea lui, calitatea specifică a autorului, persoana lezată, mijlocul de difuzare", acordarea unei "poziții privilegiate liberei discutări a subiectelor de interes general și, în particular, a discursului politic, atunci când acesta intră în conflict cu alte valori pe care statul le poate proteja"), Astfel, luând în considerare natura și tipul discursului, este de observat ca acesta a fost unul virulent, defăimător, ținut de pârât în public, în fața mai multor persoane (salariații societății interveniente, dar și ziariști chemați deliberat de pârât în acest scop), în cadrul unui miting organizat de pârât, tocmai în vederea expunerii în public a afirmațiilor sale denigratoare, valoarea pretins protejată prin exprimarea discursului nu a constat în informarea publicului asupra unei probleme de larg interes pentru comunitatea locală, ci în mediatizarea unor acuzații grave și total nefundamentate, făcute de pârât personal la adresa reclamantului (și a altor persoane).

În același sens, recurentul a susținut, raportat la calitatea autorului acestor afirmații, că pârâtul nu are calitatea de formator de opinie, acționând în interes pur personal, iar persoana lezată, reclamantul, are calitatea de persoană publică (fiind cunoscut nu numai din perspectiva activității sale politice, ci și din perspectiva activității profesionale pe care a desfășurat-o), mijlocul de difuzare a fost premeditat de pârât (prin organizarea unui miting la care au participat proprii salariați, la care a ordonat prezența utilajelor grele și la care, în mod deliberat, a solicitat participarea presei), subiectul supus dezbaterii (modalitatea în care s-a dispus retrocedarea minei L. și în care a fost supusă impozitării o persoană juridică de drept privat) nu a fost unul de interes general pentru locuitorii municipiului Constanța (locul desfășurării mitingului), ci unul de interes pentru pârât și, cel mult, pentru salariații societății interveniente, discursul nu a fost unul politic, pârâtul neavând calitatea de politician.

În raport de aceste argumente, recurentul a susținut că, reținând inexistența faptei ilicite, motivat de faptul că "afirmațiile făcute se înscriu în limitele permise de exercitarea libertății de exprimare", instanța de apel a făcut o greșită analizare, în cazul concret, a dispozițiilor art. 1357 din C. civ., raportat la art. 70 parag. 1, art. 75 din C. civ., la art. 30 alin. (1) și (6) din Constituția României, art. 20 din Constituția României, în raport de art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sub aspectul întrunirii, în speță, a condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale, dincolo de inexistența faptei ilicite, instanța de apel nu s-a referit, în considerentele sale, la pretinsa neîndeplinire a celorlalte trei condiții de antrenare a răspunderii civile delictuale (existența prejudiciului moral suferit de reclamant, prin fapta ilicită imputată pârâtului, existența legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul moral reclamat și fapta imputată, existența vinovăției), condiții a căror întrunire s-a reținut de prima instanță.

Intimatul-pârât B. și intimata - intervenientă K. SRL nu au formulat întâmpinări.

La dosar, au fost depuse înscrisuri de către ambele părți, fiind admisă proba cu înscrisuri în limitele menționate în încheierea de dezbateri de la data de 5 februarie 2019.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin Încheierea din 27 noiembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 205/A din 9 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 5 februarie 2020, ora 9, completul C10 - noul C. proc. civ., cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Prin demersul judiciar declanșat în cauză, reclamantul A. a solicitat instanței, în esență, antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului B., pentru atingerea adusă reputației, onoarei și demnității sale, componente esențiale ale vieții private, susținând că, în cursul lunii noiembrie 2015, în cuprinsul mai multor publicații on-line, dar și în presa scrisă și audio-vizuală, au apărut mai multe articole vizând situația unor litigii în care SC K. SRL a fost parte, în această firmă, pârâtul fiind asociat și administrator, soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești nemulțumindu-l profund pe acesta, ceea ce l-a determinat să organizeze un miting de protest.

În acest context, la data de 11 noiembrie 2015, pârâtul a emis un comunicat de presă prin care informa că, la 12 noiembrie 2015, angajații SC K. SRL organizează, în fața Prefecturii Constanța, o acțiune de protest față de "mafia retrocedărilor de la malul mării" care, prin "intermediul primarului orașului Năvodari, N., și a avocatului M., fratele senatorului A., hărțuiește sistematic, de ani de zile, o companie cu capital integral românesc", după ce, în preambulul aceluiași comunicat, a cuprins și îndemnul al cărui conținut a fost următorul:, Opriți abuzurile primăriei Năvodari,comandate de mafia retrocedărilor din Constanța și atent îndrumate de familia senatorului liberal A."

Pe parcursul mitingului organizat la data menționată, pârâtul B. a făcut afirmații publice, a acordat declarații și interviuri în mass-media, în cadrul cărora a insistat pe constituirea unui "grup infracțional", din care face parte și reclamantul și care urmărește distrugerea sa economică, exemplificând cu acțiuni concrete ale membrilor așa-numitului "grup infracțional", respectiv presiuni exercitate asupra Prefectului județului Constanța, pentru a se obține retrocedarea terenurilor și altele asemenea.

Motivele de recurs dezvoltate de către recurent au vizat, în mod esențial, atât neanalizarea de către instanța de apel a circumstanțelor factuale ale cauzei, prin prisma dispozițiilor legale care guvernează dreptul la viață privată și limitele dreptului la liberă exprimare - respectiv neanalizarea afirmațiilor și declarațiilor publice făcute de către intimatul pârât, cu ocazia mitingului din data de 12 noiembrie 2015, organizat de acesta, ce reprezentau, în opinia recurentului, fapta cu caracter ilicit imputată intimatului, cât și interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept intern și convențional care reglementează cele două drepturi aflate în conflict.

În considerarea naturii extraordinare a căii de atac a recursului, instanța de recurs reține că cenzurarea modului de aplicare și interpretare a legii, din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., nu se poate realiza decât dacă situația de fapt în litigiul dedus judecății a fost deplin stabilită, aspect care se reflectă în mod necesar în motivarea hotărârii judecătorești ce formează obiect al controlului în recurs.

Din această perspectivă, trebuie subliniat că motivarea hotărârii constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia, iar obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil, reglementat de art. 21 din Constituție și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a expune argumentele ce constituie premisele raționamentului judiciar care i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile și apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană o impune instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile, deși nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument al părților, impune obligația examinării în mod real și substanțial a problemelor care i-au fost supuse dezbaterii (a se vedea în acest sens cauza Albina împotriva României, Hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Grigore Vlasia Vasilescu c. României, Hotărârea din 8 iunie 2006). În domeniul balansului între dreptul la viață privată, protejat de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, și dreptul la liberă exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, motivarea hotărârii judecătorești capătă accente specifice, controlul instanței de contencios european al drepturilor omului evaluând, în mod necesar, motivele pertinente și suficiente pe care instanțele interne le-au enunțat sau ar fi trebuit să le expună, pentru a justifica fie necesitatea și proporționalitatea unei ingerințe în dreptul la liberă exprimare sau pentru explica rațiunile pentru care dreptul la reputație nu se impune a fi protejat, conform obligațiilor pozitive impuse statului în acest domeniu.

Din perspectiva principiilor expuse supra, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanța de apel nu a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii apelate de către pârât, prin raportare la faptele imputate acestuia în conținutul cererii de chemare în judecată, ce fixează limitele obiective ale judecării cauzei, respectiv nu a analizat afirmațiile pârâtului B., exprimate public, cu ocazia mitingului din data de 12 noiembrie 2015, ci s-a limitat a analiza conținutul articolelor de presă, în care au fost filtrate de către jurnaliști declarațiile și interviurile acestuia, deși soluția pronunțată în apel a fost diametral opusă celei pronunțate în primă instanță, ceea ce ar fi presupus o atenție sporită a analizei circumstanțelor cauzei și o motivare pertinentă și suficientă cu privire la faptele recalificate juridic.

Or, acțiunea dedusă judecății nu a vizat un raport juridic ce ar fi putut exista între reclamant și jurnaliști și care s-ar fi pretat unei analize specifice libertății de exprimare în domeniul presei scrise și audio-vizuale, ci un raport juridic între persoane particulare, titulare ale dreptului la respectarea vieții private și dreptului la liberă exprimare, deopotrivă apărate pe terenul dreptului intern și al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În acest context procesual, reținând că instanța de apel nu a analizat și stabilit caracterul licit sau ilicit al afirmațiilor și declarațiilor intimatului B., exprimate în mod public, cu ocazia mitingului organizat de acesta în municipiul Constanța, la data de 12 noiembrie 2015, cu consecința neanalizării îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale ce a reprezentat cauza cererii de chemare în judecată, instanța de recurs apreciază că hotărârea supusă cenzurii în recurs este afectată de viciul nemotivării, motiv de nelegalitate ce se circumscrie dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și care atrage după sine casarea hotărârii recurate, în considerarea art. 497 C. proc. civ., dar și că există o imposibilitate obiectivă de a se analiza, la acest moment procesual, modul în care au fost interpretate și aplicate dispozițiile legale relevante, din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

În același sens, instanța de recurs observă că este corect argumentul recurentului vizând neanalizarea dreptului la liberă exprimare și din perspectiva limitelor sale, stabilite atât de dreptul intern - art. 75 alin. (2) din C. civ., cât și prin prisma parag. 2 al art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, pentru a stabili dacă dreptul la reputație al reclamantului a fost sau nu afectat.

În consecință, Înalta Curte consideră necesar să sublinieze că, deși art. 8 are ca obiect esențial protejarea individului împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să se abțină de la asemenea imixtiuni; la acest angajament negativ, se pot adăuga obligații pozitive, inerente respectării efective a vieții private. Acestea pot necesita adoptarea măsurilor pentru respectarea vieții private, inclusiv cu privire la raporturile dintre indivizi, dintre particulari (a se vedea cauzele Von Hannover c. Germaniei, parag. 57 și Petrina c. României, parag. 35). Limita dintre obligațiile pozitive și negative ale statului, în raport cu art. 8 din Convenție, nu se pretează unei definiții precise, acestea fiind noțiuni autonome, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În acest caz, trebuie luat în considerare justul echilibru ce trebuie menținut între interesele individuale aflate în joc, statul beneficiind, în orice situație, de o marjă de apreciere (cauza Pfeifer împotriva Austriei, parag. 37).

Astfel, Curtea Europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina contra României, parag. 39).

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în rejudecare, instanțele, fiind învestite cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia dreptului la respectarea vieții private al cărui titular este reclamantul, opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâtul, se impune analiza justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, și prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv a dreptului la reputație, onoare și demnitate, Curtea Europeană, într-o jurisprudență constantă, a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care expune criticile în mod public; forma, stilul și contextul mesajului critic; amploarea afirmațiilor imputate reclamantului (cauza Andreescu c. României); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credință a celui care face afirmațiile (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția între judecățile de valoare și imputarea unor situații faptice sau chiar a unor fapte obiective; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată, precum și motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente și suficiente pe care autoritățile le invocă pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă și Mazăre c. României).

În consecință, este important de determinat, prin raportare la afirmațiile și declarațiile pârâtului din data 12 noiembrie 2015, dacă există, în cauză, un subiect de interes general sau cel puțin de interes local și dacă referirile la persoana reclamantului erau determinate de necesitatea apărării unor valori sociale, astfel cum pretinde intimatul B., sau acestea vizau exclusiv interesele private dintre părți care erau implicate în varii litigii de natura penală și civilă. În acest context, urmează a fi valorificate și probele depuse la dosar, atât în apel, dar și în recurs, cu respectarea dispozițiilor legale care guvernează materia probelor.

În același context procesual, în analiza limitelor privind libertatea de exprimare, trebuie pornit de la demersul de calificare a discursului ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăți de valoare, precum și de la atitudinea subiectivă a autorului articolelor denunțate ca fiind denigratoare.

Această distincție este importantă, întrucât persoanelor care impută fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăți de valoare nu poate fi solicitată, în caz contrar, aducându-se atingere chiar dreptului la libertatea de opinie, însă, în această din urmă ipoteză, se pretinde celui care afirmă să facă dovada bunei-credințe.

În acest sens, trebuie observat și faptul că hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna - credință a autorului afirmațiilor care ar putea afecta reputația părții vătămate (cauza Radio France și alții c. Franței).

În consecință, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului afirmațiilor denunțate ca denigratoare, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său, reaua - credință fiind înlăturată dacă se dovedește că acesta nu a acționat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, putând prezenta dovezi în acest sens, adecvate scopului pretins.

Un alt criteriu de analizat este legat de calitatea celui care invocă dreptul la liberă exprimare și, corelativ, a celui care invocă afectarea dreptului la viață privată, precum și de notorietatea persoanei vizate și obiectul afirmațiilor publice.

Din această perspectivă, se impune efectuarea distincției între persoanele care acționează în context privat și cele care acționează în context public, în calitate de personalități politice, care dețin funcții publice sau sunt persoane publice. În funcție de această distincție, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său.

În concret, în cazul persoanelor publice, protecția pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viață privată. Chiar dacă acestea din urmă nu sunt persoane publice, însă ele se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care afirmațiile făcute publice se raportează exclusiv la detalii din viața privată a acestora, libertatea de exprimare a ziariștilor sau a terților, în general, se impune a fi interpretată mai strict.

Un alt criteriu ce se impune a fi analizat este reprezentat de comportamentul anterior al persoanei în cauză. În jurisprudența instanței europene, s-a arătat, în acest sens, că este relevant comportamentul persoanei în cauză, anterior difuzării știrilor sau faptul că informațiile aduse la cunoștința publicului au făcut sau nu obiectul unei difuzări anterioare.

Se impune, de asemenea, a fi analizate conținutul, forma, amploarea și repercusiunile afirmațiilor intimatului, cu privire concretă asupra afirmațiilor sau reproșurilor imputate reclamantului, cu ocazia mitingului din 12 noiembrie 2015, care nu au fost analizate în speță, în lumina tuturor circumstanțelor cauzei și pe fondul litigios între părți.

Un alt criteriu de analizat vizează circumstanțele în care a fost adus la cunoștința publicului subiectul în discuție. În cadrul aceluiași criteriu, sunt de observat natura sau gravitatea intruziunii în viața privată a reclamantului, precum și repercusiunile asupra persoanei vizate, respectiv consecințele pe plan moral, dar și social ale afirmațiilor publice.

Tot astfel, instanța de apel va trebui să facă propriul examen de necesitate și proporționalitate a ingerinței solicitate în cauză, în sensul de a analiza dacă această ingerință corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale și de a păstra un just echilibru între mijloace folosite și scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertății de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate în plan intern, prin intermediul căreia persoana vizată solicită luarea măsurilor pozitive de către stat pentru protejarea dreptului său la viață privată, cu componentele sale privind reputația, onoarea și demnitatea.

În urma acestei analize concrete și particulare a circumstanțelor cauzei deduse judecății, instanța de apel va trebui să statueze dacă fapta intimatului B. se încadrează sau nu în limitele art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv în cele reglementate de par. 2 al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă sunt întrunite condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispozițiilor art. 1357 C. civ., fără ca instanța de recurs să poată specula sau impune, la acest moment procesual, un deznodământ judiciar pe fondul cauzei.

În consecință, numai după deplina stabilire a situației de fapt, în cazul particular dedus judecății, după evaluarea concretă a conținutului afirmațiilor intimatului și a probelor care le susțin, și după analiza particulară a respectării dispozițiilor art. 8 și 10 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 30 alin. (6) din Constituție, analiză ce se va concretiza într-o motivare substanțială care să corespundă garanțiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esențiale ale părților litigante, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condițiilor de existență a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 1357 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a intimatului, iar instanța de recurs va putea să cenzureze ea însăși modul de aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunțate, evident, în ipoteza în care se va declanșa un asemenea control.

Pentru argumentele expuse, considerând că o parte a criticilor formulate se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și că acesta este incident în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 205/A din 9 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă; va casa hotărârea atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, Curții de Apel Galați.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 205/A din 9 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 februarie 2020.

GGC - LM