Decizia nr. 1914/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, la data de 15.12.2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat: - obligarea pârâtului să-și prezinte scuze față de reclamant și să dezmintă acuzațiile pe care i le-a adus referitoare la implicarea sa în pretinse activități ilegale, printr-un comunicat pe care să îl publice pe cheltuiala sa, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în ziarele constănțene C., D., E., F., G., precum și în ziarele centrale H., I., J., K. și L.; - obligarea pârâtului să publice hotărârea ce urmează a fi pronunțată în cauză, pe cheltuiala sa, în ziarele constănțene C., D., E., F., G., precum și în ziarele centrale H., I., J., K. și L., în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii; - obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 500.000 de RON reprezentând daune morale; - obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 10/C/25.05.2016 a Curții de Apel Constanța s-a admis cererea de strămutare formulată de pârât și s-a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Tulcea, cu păstrarea actelor de procedură întocmite. Prin încheierea din 07.06.2016, Tribunalul Constanța a dispus scoaterea de pe rol a cauzei, ca urmare a admiterii cererii de strămutare, și a înaintat dosarul către Tribunalul Tulcea. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 10.06.2016, sub numărul de dosar x/2016 I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 406 din 10.03.2017, pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția I civilă, s-a admis în parte acțiunea promovată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B.. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale. Totodată, pârâtul a fost obligat să publice hotărârea pronunțată, pe cheltuiala sa, în ziarele constănțene C., D., E., F., G., și în ziarele centrale H., I., J., K. și L., după rămânerea sa definitivă. Totodată, s-a respins ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtului să prezinte scuze și să dezmintă acuzațiile prin publicarea unui comunicat în ziare locale și centrale. Pârâtul a fost obligat și la plata către reclamant a sumei de 1.140 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 205 A din 9 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva încheierii de ședință din 07.06.2016 a Tribunalului Constanța s-a admis apelul declarat de pârât; totodată, a fost admis apelul declarat de pârât și schimbată în tot sentința civilă nr. 406/2017 a Tribunalului Tulcea, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, cu toate capetele de cerere, ca neîntemeiată; a fost admisă și cererea de intervenție accesorie formulată de S.C. M. SRL I.

Hotărârea pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 484 din 19.02.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul și a casat decizia civilă nr. 205/A/09.11.2018 a Curții de Apel Galați, trimițând cauza spre rejudecare. I.

Hotărârea pronunțată în apel, în rejudecare Prin decizia nr. 113 A din 13 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii de ședință din 07.06.2016, pronunțată de Tribunalul Constanța. Prin aceeași decizie, s-a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 406 din 10.03.2017, pronunțată de Tribunalul Tulcea. Totodată, s-a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta S.C. M. S.R.L. în favoarea apelantului-pârât. A fost schimbată în tot sentința civilă nr. 406 din 10.03.2017 a Tribunalului Tulcea, în sensul că: A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B.. A fost respinsă ca nefondată cererea accesorie formulată de pârât privitoare la plata cheltuielilor de judecată din primă instanță. Au fost înlăturate mențiunile contrarii acestei decizii. A fost obligat intimatul-reclamant la plata către apelantul-pârât a sumei de 70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru. II. Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 113 A din 13 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a declarat recurs de reclamantul A.. II.1. Motivele de recurs Recurentul-reclamant arată că, reținând inexistența faptei ilicite imputate în prezenta cauză pârâtului, ca o condiție de antrenare a răspunderii civile delictuale, instanța de apel a făcut o greșită aplicare, la cazul concret, a dispozițiilor art. 1357 din C. civ. cu rap. la art. 70 alin. (1), art. 75 din C. civ. în referire la art. 14 alin. (2) din C. civ. și la art. 8 si la art. 10 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului cu rap. la art. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și la art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Așadar, motivul de nelegalitate a hotărârii recurate pe care înțelege recurentul-reclamant să-1 invoce în cauza dedusă judecății este subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material). Raportând dispozițiile din dreptul intern (art. 70 alin. (1), art. 72, art. 75 din C. civ.) la coordonatele speței deduse judecății în prezenta cauză, recurentul consideră că, într-o corectă aplicare a acestora, la cazul concret dedus judecății, se cerea a se stabili: a) dacă s-a produs sau nu o atingere și, mai apoi, o încălcare a dreptului la viață privată, respectiv la demnitate (la onoare și reputație) al reclamantului; altfel spus, dacă dreptului reclamantului i-a fost adusă sau nu, prin fapta imputată pârâtului din prezenta cauză, o atingere și dacă această atingere este permisă ori nu de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte, pentru a se considera că dreptul la viață privată a fost încălcat - limita impusă de art. 75 alin. (1) din C. civ. b) dacă exercitarea dreptului la liberă exprimare al pârâtului a avut loc cu bună - credință și cu respectarea pactelor și convențiilor la care România este parte - limita impusă de art. 75 alin. (2) din C. civ. Observând și temeiul de drept substanțial al cererii deduse judecății (art. 1357 din C. civ.), ca și definiția doctrinară unanim acceptată a faptei ilicite (orice acțiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, se aduce atingere dreptului subiectiv al unei persoane), recurentul consideră că se impune a arăta că exercitarea dreptului la liberă exprimare cu încălcarea art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv fie cu rea - credință, fie cu încălcarea pactelor șl convențiilor la care România este parte, reprezintă o faptă ilicită dacă prin aceasta a fost încălcat dreptul la viață privată a unei persoane. Raportând la speța dedusă judecății considerentele teoretice anterior expuse, recurentul arată că este de observat că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a reținut că "prin manifestările sale pârâtul a adus atingere drepturilor reclamantului consacrate de art. 71 și art. 72 din C. civ. și implicit art. 8 din Convenție"; în continuare, instanța de apel a reținut însă că această atingere nu ar reprezenta "o încălcare efectivă a acestor drepturi în balanță cu dreptul la liberă exprimare", întrucât pârâtul ar fi exercitat acest din urmă drept cu bună – credință, fără ca în cauza de față să se regăsească vreuna dintre ipotezele reglementate de art. 10 alin. (2) din Convenție pentru limitarea sa. În opinia recurentului, instanța de apel a făcut, mai întâi, o greșită aplicare a art. 75 alin. (1) din C. civ., cu raportare la art. 8 alin. (2) din Convenție, căci, în analiza sa, instanța de apel a pornit de la premisa că "această calitate de om politic primează celei de cadru didactic și persoana cunoscută pe plan academic la nivel local șl conform jurisprudenței CEDO, îl face pe reclamant să fie mai expus criticilor de orice natură, dar mal ales negativă, din partea altor persoane". Fără a nega faptul că jurisprudența europeană a statuat o mai largă expunere la critici a oamenilor politici, recurentul apreciază că se impunea a fi avut în vedere că aceeași jurisprudența a statuat necesitatea asigurării unei protecții adecvate a "funcționarilor publici" față de atacurile la adresa lor (a se vedea, în acest sens, cu titlu de exemplu, hotărârea pronunțată la data de 31 ianuarie 2006 în cauza Stângu și Scutelnicu contra României, paragraful 47). Limitându-se a reține calitatea de om politic a reclamantului, instanța de apel nu a observat că, la data săvârșirii faptei imputate pârâtului, acesta deținea calitatea de senator, funcție de demnitate publică, dobândită urmare unui vot electoral, exprimat de un număr semnificativ de cetățeni și de reprezentare a acestora în forul legislativ al țării (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 96/2006). Prin urmare, într-o greșită aplicare, în concret, a art. 75 alin. (2) din C. civ. cu rap. la art. 8 alin. (2) din Convenție, instanța de apel a apreciat că atingerea (reținută) a dreptului la viață privată al reclamantului ar trebui analizată cu o mai mare larghețe pentru a conduce la concluzia încălcării acestui drept, raportând-se exclusiv la calitatea de politician a reclamantului, fără a avea în vedere și funcția de demnitate publică deținută de acesta, funcție care, în opinia sa, ar fi impus o mai mare rigoare în analiza atingerii (reținute de instanța de apel) a dreptului la viață privată prin fapta ilicită imputată pârâtului pentru ca această atingere să fie considerată încălcare a dreptului mai-sus arătat. În opinia recurentului, instanța de apel a făcut, în concret, o greșită aplicare a art. 75 alin. (1) din C. civ. cu rap. la art. 8 alin. (2) din Convenție șl, totodată, a art. 75 alin. (2) cu rap. la art. 10 alin. (2) din Convenție, pe de o parte, și la art. 14 alin. (2) din C. civ., pe de altă parte, apreciind că atingerea adusă vieții private a reclamantului nu ar reprezenta în concret o încălcare, fiind permisă de exercitarea, de către pârât, a dreptului său la liberă exprimare. Ca și dreptul la viață privată, care poate cunoaște restrângerile reglementate de art. 8 alin. (1) din Convenție, dreptul la libera exprimare nu are, la rândul său, un caracter absolut, putând cunoaște limitările impuse de art. 10 alin. (2) din Convenție, text care permite, între altele, restrângerea libertății de exprimare atunci când este vorba despre protejarea reputației unei persoane. Așadar, atât dreptul la viață privată, cât și libertatea de exprimare pot fi supuse unei ingerințe din partea statului, în condițiile art. 8 alin. (2), respectiv art. 10 alin. (2) din Convenție, dacă sunt îndeplinite mai multe condiții: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele menționate de art. 8 alin. (2), respectiv art. 10 alin. (2), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporționalității ingerinței cu scopul legitim urmărit. Niciuna dintre părțile litigante nu a contestat îndeplinirea primelor două condiții, dintre cele mai sus arătate, pentru a se putea dispune asupra restrângerii posibilității de exprimare a pârâtului, căci, față de prevederile art. 1357 din C. civ., nu s-ar putea susține că ingerința nu ar fi prevăzută de lege și nici că aceasta nu ar urmări un scop legitim, subsumat, în cauza de față, "protecției reputației sau a drepturilor altora". În speță, instanța de apel a făcut însă o greșită aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Convenție, reținând, în esență, că măsura solicitată a fi dispusă pe calea acțiunii deduse judecății nu ar reprezenta o măsură necesară într-o societate democratică. Având în vedere considerentele instanței de apel, este de observat, mai întâi, că, fundamentat pe un raționament contradictoriu, aceasta a făcut o greșită aplicare a art. 10 alin. (2) din Convenție, întrucât, deși nu a reținut calitatea pârâtului de formator de opinie, a apreciat că, prin poziția deținută în cadrul propriului grup de firme și prin desele sale apariții de presă, ar putea influența părerile mal multor oameni. Apoi, fără a reține calitatea de formator de opinie a pârâtului, instanța de apel a aplicat, în analiza declarațiilor pârâtului, criteriile conturate de jurisprudența europeană ca fiind aplicabile ziariștilor. Prin urmare, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 10 alin. (2) din Convenție nu numai atunci când a reținut că, neavând calitatea de formator de opinie, pârâtul, în calitatea sa de particular, ar fi avut căderea de a influența opiniile unui număr însemnat de persoane, dar și că, raportat la această calitate a pârâtului, declarațiile sale ar fi fost unele de interes public general ori local. Este evident că interesul urmărit de pârât - care nu avea calitatea de formator de opinie și nici obligații și responsabilități legate de informarea opiniei publice asupra unor subiecte de interes general sau local - prin proferarea afirmațiilor denigratoare nu a fost cel reținut de instanța de apel, respectiv de informare a opiniei publice asupra unor teme precum justiție și corupția din justiție ori desființarea locurilor de muncă, ci a fost unul pur personal, acela de a crea empatie la nivelul opiniei publice cu privire la situația sa personală, empatie care, după părerea sa, l-ar fi putut sprijini în demersurile sale judiciare deja inițiate, la acel moment, pentru retractarea unor hotărâri judecătorești definitive. Este real că, astfel cum a reținut instanța de apel, justiția este independentă, însă nu s-ar putea susține că modul în care se reflectă în ochii opiniei publice o anumită situație de fapt este lipsită de orice consecințe în plan juridic, dovadă în acest sens fiind chiar împrejurarea că acest context factual a fundamentat diversele cereri de strămutare formulate de pârât. Apoi, urmează a se observa că, fie și în cazul în care punctul de vedere anterior expus nu ar fi primit, reținându-se că instanța de apel ar fi calificat corect natura interesului urmărit de pârât prin afirmațiile denigratoare ca fiind unul de interes general/local, jurisprudența europeană a statuat constant că, în aplicarea art. 10 alin. (2) din Convenție, trebuie făcută o distincție clară între fapte și judecăți de valoare: acestea din urmă pot aparține exclusiv formatorilor de opinie, pe de o parte, iar, pe de altă parte, chiar și judecățile de valoare au caracter excesiv, atunci când nu au o bază factuală rezonabilă. În cauza de față, arată recurentul, instanța de apel a calificat greșit afirmațiile pârâtului ca reprezentând judecăți de valoare, în contextul în care nu a reținut calitatea pârâtului de formator de opinie. Concluzionând, recurentul apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare, la cazul concret dedus judecății, a art. 10 alin. (2) din Convenție, întrucât nu numai că a asimilat pârâtul unui ziarist și i-a atribuit acestuia sarcini și responsabilități care revin presei (de informare a opiniei publice asupra unor chestiuni de interes general/local), dar, totodată, fără a reține calitatea pârâtului de formator de opinie, a apreciat că acesta, în calitatea sa de persoană particulară care se bucură de o oarecare notorietate, nu ar fi făcut afirmațiile denigratoare în scop personal și, mai mult, că acestea ar reprezenta judecăți de valoare, deși nu s-au fundamentat pe o bază factuală rezonabilă. Pe de altă parte, recurentul apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare, în cazul concret, a dispozițiilor art. 14 alin. (2) din C. civ., reținând buna - credință a pârâtului întrucât, în raport de situația de fapt reținută de aceasta, a apreciat eronat asupra inexistenței unor elemente factuale de natură a conduce la concluzia că pârâtul a acționat (și) cu intenția de a denigra imaginea reclamantului. Nu în ultimul rând, este de observat că, în considerentele sale, Curtea de Apel Galați a reținut că "nu se poate nega disconfortul psihic suferit de reclamant ca urmare a afirmațiilor publice făcute depărat, însă nu există alte consecințe negative suferite de acesta, din perspectiva instanței bucurându-se în continuare de un statut deosebit ca politician și cadru didactic, niciun mijloc de probă nedovedind contrariul". Acest considerent și cele ce îi urmează reflectă, mai întâi, o analiză deficitară a condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale, întrucât ele țin de analiza condițiilor privitoare la existența prejudiciului și la existența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită imputată și prejudiciul reclamat. Or, în cauza de față, instanța de apel a reținut expres că, în opinia sa, "manifestările pârâtului din noiembrie 2015 nu îmbracă forma unor fapte ilicite în sensul atragerii răspunderii civile delictuale pentru daune morale" și că "în contextul neîndeplinirii uneia dintre condițiile cumulative de antrenare a unei astfel de forme de antrenare a răspunderii civile delictuale nu se mai impune analiza celorlalte condiții". Pe de altă parte, aceleași considerente reflectă o aplicare eronată la cazul concret a prevederilor art. 1357 din C. civ., sens în care recurentul subliniază că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 153/27 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția 1 civilă) s-a reținut, cu trimitere la mai multe hotărâri ale instanței europene: "în acord cu jurisprudența națională și practica CEDO care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul șl raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. Pentru ca atacul adus reputației personale să producă un prejudiciu moral, el trebuie sa atingă un anumit nivel de gravitate șl să fi fost realizat într-o manieră care sa cauzeze un prejudiciu exercițiului personal al dreptului la respectarea vieții private". Raportat la toate argumentele mai sus expuse, recurentul apreciază că, reținând inexistența faptei ilicite, motivat de faptul că "deși a existat o ingerință în dreptul la viață privată, demnitate și reputație al reclamantului, această ingerință nu reprezintă o încălcare efectivă a acestui drept, ci reprezintă o manifestare a dreptului la liberă exprimare a pârâtului", instanța de apel a făcut o greșită aplicare, la cazul concret, a dispozițiilor art. 1357 din C. civ. cu rap. la art. 70 alin. (1). art. 75 din C. civ. în ref. la art. 14 alin. (2) din C. civ. și la art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului cu rap. la art. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și la art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, dispoziții care, față de situația de fapt stabilită de prima instanță, nu au fost aplicate, în litera și spiritul lor, astfel cum acestea transpar din jurisprudența europeană. II.2. Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamant, solicitând, în principal, admiterea excepției nulității căii de atac, întrucât criticile formulate sunt de netemeinicie și nu de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurentul-reclamant a depus note scrise, solicitând respingerea excepției nulității căii de atac. II.3. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 113/A din 13 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 14 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează. Înalta Curte constată că recurentul-reclamant se prevalează de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocând greșita aplicare a dispozițiilor de drept material, anume a prevederilor art. 1357 din C. civ. rap. la art. 70-72, art. 75 din C. civ. și art. 14 alin. (2) din C. civ., dar și o greșită aplicare a dispozițiilor art. 8 și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului. Speța dedusă judecății presupunea soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului – dreptul reclamantului la viață privată în componenta referitoare la demnitate (art. 71 și alin. (1) și art. 72 alin. (1) din C. civ. art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului) și, respectiv dreptul pârâtului la liberă exprimare (recunoscut și garantat art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 din C. civ. rap. la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană. Considerând că pârâtul și-a exercitat dreptul fie cu rea-credință, fie cu încălcarea pactelor și convențiilor la care România este parte – art. 75 alin. (2) din C. civ., prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție, dispunerea unei măsuri (ingerințe din partea statului) în dreptul pârâtului la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată de instituția răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 și urm. din C. civ., situație în care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte, s-a reținut că instanța de apel nu a analizat și nu a stabilit caracterul licit sau ilicit al afirmațiilor și declarațiilor intimatului B., exprimate în mod public, cu ocazia mitingului organizat de acesta în municipiul Constanța, la data de 12 noiembrie 2015, astfel că, într-un atare context, nu a analizat nici îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale. Instanța de casare a arătat că, în rejudecare, instanța, fiind învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului vieță privată al cărui titular este reclamantul, opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâtul, va trebui să procedeze prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ. În privința "ingerinței" la care poate fi supus dreptul la liberă exprimare, instanța de apel, în rejudecare, a reținut că trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele menționate de art. 8 alin. (2), respectiv art. 10 alin. (2), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu aplicarea testului de proporționalitate între ingerință și scopul urmărit sau, în alți termeni, păstrarea unui just echilibru între drepturile protejate de art. 10 și cele protejate de art. 8 din Convenție. Astfel cum recurentul susține prin motivele de recurs, ambele părți au fost de acord că primele două condiții ale ingerinței sunt îndeplinite (întrucât ingerința este prevăzută de lege – art. 1357 C. civ.) și urmărește un scop legitim – protecția drepturilor altora – dreptul la demnitate și viață privată al reclamantului), însă, acesta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Convenție, în esență, reținând că măsura solicitată a fi dispusă pe calea acțiunii deduse judecății nu ar ar fi o măsură necesară într-o societate democratică. În concret, curtea de apel deși a constatat prin decizia recurată că, prin manifestările sale, pârâtul a adus atingere drepturilor reclamantului consacrate de art. 71 și art. 72 din C. civ. și, implicit art. 8 din Convenție, a concluzionat că această atingere nu ar reprezenta "o încălcare efectivă a acestor drepturi, în balanță cu dreptul la liberă exprimare", întrucât pârâtul ar fi exercitat acest din urmă drept cu bună – credință, fără ca în cauza de față să se regăsească vreuna dintre ipotezele reglementate de art. 10 alin. (2) din Convenție pentru a se putea decide limitarea sa. În contextul analizei efectuate de instanța de apel din perspectiva art. 75 alin. (1) din C. civ. coroborat cu art. 8 alin. (2) din Convenție, recurentul contestă aplicarea standardului de om politic, în detrimentul calităților sale profesionale de cadru didactic, de persoană cunoscută în mediul academic și, nu mai puțin, de senator la epoca faptelor, funcție de demnitate publică, dobândită urmare unui vot electoral, exprimat de un număr semnificativ de cetățeni. Acesta susține că, în aceste condiții, trebuia a se avea în vedere în jurisprudența Curții de la Strasbourg s-a statuat necesitatea asigurării unei protecții adecvate a "funcționarilor publici" față de atacurile la adresa lor (s-a făcut trimitere, în acest sens, cu titlu de exemplu, hotărârea pronunțată la data de 31 ianuarie 2006 în cauza Stângu și Scutelnicu contra României, paragraful 47). Înalta Curte apreciază că instanța de apel a ales standardul corect în privința reclamantului (din perspectiva art. 8 alin. (2) din convenție), anume calitatea reclamantului de politician, întrucât, în primul rând, disputa publică dintre părți a avut în vedere întocmai această ipostază socială a recurentului-reclamant, iar nu pe cea de cadru didactic sau de parte a mediului academic. În plus, contrar celor interpretate de recurent, calitatea sa de senator la momentul producerii faptelor, în niciun caz nu îl disociază de calitatea de politician, calitate prevalentă pentru cauză, ci dimpotrivă o accentuează; mai mult decât atât, statutul de demnitate publică de ales în camera superioară a forul legislativ al țării, nu constituie o circumstanță de natură a restrânge sfera ingerințelor la care poate fi expus în mod legitim, cu respectarea art. 8 alin. (2) din Convenția europeană, ci chiar o extinde. Așa fiind, este eronată asocierea pe care recurentul-reclamant o face cu categoria funcționarilor publici și căreia în mod real îi este atribuită o protecție mai largă din perspectiva criticilor la care pot fi expuși, pentru aceea că funcționarii publici nu se plasează în mod voluntar în avanscenă (a se vedea în acest sens, Fresssoz și Roire împotriva Franței, pct. 50; Egeland și Hanseid împotriva Norvegiei, pct. 62). Drept urmare, analogia propusă de recurent cu Hotărârea pronunțată în Cauza Stângu și Scutelnicu împotriva României din 31 ianuarie 2006 este inadecvată, întrucât, în cauza respectivă, într-adevăr, victima era un înalt funcționar public din poliție și nu era un politician ce ocupa o funcție de demnitate publică, obținută prin scrutin. Atare grad de protecție diferit și motivele acestei diferențe de tratament decurg din cuprinsul par. 47 din hotărârea invocată: "47. Curtea subliniază că limitele criticii admisibile sunt ca și pentru oamenii politici, mult mai largi în cazul funcționarilor care exercită funcții oficiale. În același timp nu se poate spune că funcționarii se expun cu bună știință unui control atent al faptelor și gesturilor lor, exact ca și în cazul oamenilor politici și doresc atunci să fie tratați pe picior de egalitate cu aceștia din urmă când se pune problema criticării comportamentului lor. În plus, funcționarii, și mai ales magistrații, în temeiul obligației lor de rezervă, trebuie pentru a-și îndeplini funcțiile lor, să beneficieze de încrederea publicului fără a fi pe nedrept deranjați. De aceea este posibil să fie necesară protejarea lor împotriva atacurilor ofensatoare atunci când sunt în funcție (Janowski împotriva Poloniei, pct. 33)." Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o anumită doză de exagerare trebuie tolerată în cazul în care există o dezbatere publică privitoare la chestiuni de interes general, precum și că limitele criticilor admisibile sunt mai largi în privința unui om politic decât în privința unui simplu particular (Hotărârea pronunțată în cauza Cornelia Popa contra României, par. 23). Înalta Curte constată că recurentul-reclamant susține că instanța de apel, în rejudecare, a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 10 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului și a concluzionat, în mod eronat, că măsura solicitată a fi dispusă pe calea acțiunii deduse judecății, nu ar reprezenta o măsură necesară într-o societate democratică, refuzând această restrângere a dreptului pârâtului la libertate de exprimare, pe temeiul art. 8 alin. (2) din Convenție, în aplicarea art. 75 din C. civ. Mai mult decât atât, mai susține recurentul, curtea de apel a construit un raționament contradictoriu, întrucât, deși nu a reținut calitatea pârâtului de formator de opinie a apreciat că, prin poziția deținută în cadrul propriului grup de firme și prin desele sale apariții de presă, ar putea influența părerile mai multor persoane. Evaluând aceste critici, Înalta Curte se va limita la verificarea respectării criteriilor de analiză ale acestui tip de încălcare, pe baza celor ce se desprind din jurisprudența Curții de la Strasbourg, astfel cum aceste etape și criterii au fost indicate prin decizia de casare. Astfel, este de observat că instanța de casare a stabilit că este important de determinat, prin raportare la afirmațiile și declarațiile pârâtului din data 12.11.2015, imputate de reclamant ca fiind denigratoare la adresa sa, dacă există, în cauză, un subiect de interes general sau cel puțin de interes local, și dacă referirile la persoana reclamantului erau determinate de necesitatea apărării unor valori sociale, astfel cum pretinde intimatul B., sau acestea vizau exclusiv interesele private dintre părți, care erau implicate în varii litigii de natura penală și civilă. Totodată, s-a menționat că în analiza limitelor privind libertatea de exprimare, trebuie pornit de la demersul de calificare a discursului ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăți de valoare, precum și de la atitudinea subiectivă a autorului articolelor denunțate ca fiind denigratoare. Distincția anterioară este importantă sub aspect probatoriu, întrucât, persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăți de valoare nu poate fi solicitată, pentru că, în caz contrar, în cea din urmă situație, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie; însă, cerința ce trebuie verificată în această situație, este aceea că cel ce afirmă trebuie să fi acționat cu bună-credință, altfel spus, să existe o minimă bază factuală a afirmațiilor sale. În consecință, instanța de casare a stabilit că în cauză era necesară analiza atitudinii subiective a autorului afirmațiilor denunțate ca denigratoare, în raport atât cu J. afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său, reaua - credință credință neputând fi reținută dacă acesta nu a acționat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, putând prezenta dovezi în acest sens, adecvate scopului pretins. Celelalte criterii de analiză stabilite în sarcina instanței de rejudecare au vizat pe de o parte, stabilirea calității celui care invocă dreptul la liberă exprimare și, corelativ, a celui care invocă afectarea dreptului la viață privată, precum și de notorietatea persoanei vizate și obiectul afirmațiilor publice. Înalta Curte constată că instanța de apel a urmat întocmai acest raționament și a constatat, cu aplicarea corespunzătoare a art. 75 din C. civ., că în cauză nu pot fi reținute temeiuri pentru admiterea acțiunii (în sensul celor examinate de Curtea europeană din perspectiva art. 10 alin. (2) din convenție), întrucât sunt operante restrângerile pe care reclamantul este ținut a le suporta pe temeiul art. 8 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului, dată fiind calitatea acestuia de politician, dar și pentru aceea că pârâtul a acționat cu buna-credință. Astfel, pe baza unor argumente apte să susțină această concluzie, instanța de apel a reținut că declarațiile date de pârât presei și televiziunii, anterior și ulterior mitingului, ca și declarațiile din 12.11.2015 (făcute și în fața manifestanților la portavoce și în răspunsurile către întrebările reporterilor prezemți la miting) vizează chestiuni atât de interes general, cât de interes local, pentru că, deși porneau de la nemulțumirile pârâtului față de retrocedările unor terenurilor pe care avea amplasată una din carierele de piatră care au generat restrângerea activității economice a S.C. M. S.R.L. (intervenienta accesorie a cazuei), urmăreau să aducă în dezbatere starea justiției și posibile fapte de corupție în care se bănuia a fi fost implicați reprezentanți ai autorităților locale și centrale, avocați și magistrați, cu repercusiuni asupra comunității locale. Instanța de apel a reținut că, în comunicatul respectiv, intimatul nu a făcut trimitere la vreo pretinsă activitate reprobabilă a reclamantului, ci doar a menționat calitatea acestuia de frate al avocatului N.. În acest context, curtea de apel a apreciat că, în speță, primează faptul că afirmațiile și acțiunile pârâtului se circumscriu nu numai unui interes local, ci și unui interes general, astfel că, acestea puteau fi privite ca o contribuție la o dezbatere de interes larg, pentru că, în esența lor, cele semnalate de pârât aduceau în atenția publică activitatea desfășurată de persoane aflată în funcții de decizie, publice și private (acțiuni al prefectului, angajați OCPI, magistrați, foști primari, avocați), posibile fapte de corupție și impactul unor litigii asupra activității economice a unor firme și asupra locurilor de muncă create de acestea. Analizând în concret faptele imputate intimatului-pârât, instanța de apel a calificat opiniile exprimate de intimat ca fiind judecăți de valoare, iar nu fapte de natură obiectivă, deoarece susținerile intimatului B., legate de numele recurentului-reclamant A., reprezintă opinii personale ale intimatului-pârât. În acest context, corect s-a reținut că judecățile de valoare reprezintă opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calitățile personale, profesionale sau morale ale unei persoane sau unui obiect, care, prin esența lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism. Așa fiind, curtea de apel a luat în considerare că, atunci când judecățile de valoare tind spre lansarea unor acuzații determinate la adresa unei persoane, se impune dovada unei baze factuale rezonabile, dată fiind miza acestora și aptitudinea foarte mare de lezare a reputației persoanei. Or, s-a constatat că niciuna dintre acuzațiile aduse de pârât reclamantului nu vizau aspecte din viața privată a acestuia, ci au vizat exclusiv calitatea sa politician. Înalta Curte constată că recurentul-reclamant contestă că intimatului-pârât îi pot fi aplicate standardele ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului statuate în legătură cu calitatea de ziarist în cazul unei persoane căreia i se impută depășirea limitelor admisibile într-o societate democratică a dreptului său la liberă exprimare. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că, deși cel care a făcut afirmațiile reclamate - intimatul-pârât B. – nu are calitatea de ziarist, acesta este o persoană cunoscută la nivel local și care, chiar dacă nu se poate considera că este formator de opinie, prin poziția deținută la conducerea unui grup de firme cu sute de angajați și desele apariții în presa scrisă și televizată, are un nivel de notorietate locală, aptă să permită concluzia că este în măsură să influențeze părerile mai multor persoane, cel puțin în sfera comunității locale. În aceste condiții, Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat că, și în privința acestuia, precum în cazul ziariștilor, este admisibilă o anumită doză de exagerare pentru dezbaterea unor subiecte de interes public, general sau local, cu referire la persoane publice. În plus, este de observat că, între circumstanțele particulare ale cazului, curtea de apel a valorificat în mod corespunzător și modalitățile concrete în care manifestările și expunerea judecăților de valoare ale intimatului-pârât au ajuns la public – prin intermediul mass-media, meeting stradal etc. -, în speță, nefiind vorba despre o dispută între doi particulari și în care confruntarea dedusă judecății ar fi fost exclusiv una a intereselor private. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea europeană a arătat că art. 10 protejează și informații sau idei cu ton virulent și polemic, mai ales dacă ele reprezintă o opinie cu privire la activitatea unei persoane publice (cauza Dichand contra Austriei). Astfel cum s-a menționat deja, din această perspectivă, se impune efectuarea distincției între persoanele care acționează în context privat și cele care acționează în context public, în calitate de personalități politice, care dețin funcții publice sau sunt persoane publice. În raport de această distincție, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său. În concret, în cazul persoanelor publice, protecția pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viață privată. Chiar dacă acestea din urmă nu sunt persoane publice, însă ele se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care afirmațiile făcute publice se raportează exclusiv la detalii din viața privată a acestora, libertatea de exprimare a ziariștilor sau a terților, în general, se impune a fi interpretată mai strict. Or, ținând cont de regula potrivit căreia în cazul judecăților de valoare nu este posibilă probarea adevărului acestora, ci este suficient ca cel în cauză să dovedească existența unei minime baze factuale a afirmațiilor sale, instanța de apel a reținut că deși afirmațiile pârâtului (acuzațiile de implicare a reclamantului în "mafia retrocedărilor", de "constituire grup infracțional", "legături de tip mafiot") sunt prezentate publicului ca fiind certitudini, ele pornesc de la o bază factuală minimă. În acest sens, s-a făcut referire la: - faptul că reclamantul a participat la protestul organizat în favoarea fostului primar al orașului Năvodari O., moment la care ar fi făcut aprecieri legate de justiție, semnalate apoi de Consiliul Superior al Magistraturii și de Inspecția judiciară; - faptul că numele recurentului-reclamant A. a fost asociat cu mafia imobiliară și în alte împrejurări (în anul 2008 - dosar apel, al doilea ciclu procesual), respectiv în perioada în care era ministru al culturii și în perioada retrocedării imobilelor din domeniul cinematografiei (anul 2012 - dosar apel, al doilea ciclu procesual); - faptul că fratele reclamantului, avocat, reprezentase cu succes și alte persoane în litigii similare celor de interes pentru M. S.R.L.. În plus, Înalta Curte reține, la rândul său, că și înscrisurile depuse în dosarul de recurs de către intimat, precum și cele depuse la 17.10.2022, pentru termenul de azi de către recurentul-reclamant, prin apărător, completează în mod semnificativ baza factuală a judecăților de valoare exprimate, în contextul faptelor imputate, de către intimatul-pârât. În esență, înscrisurile depuse de ambele părți reflectă atât soluții pronunțate de instanțele judecătorești – condamnare în primă instanță a fostului primar O. al orașului Năvodari, dar și a unui judecător care a pronunțat soluții în legătură cu retrocedările invocate de către intimat - precum și măsuri sau soluții adoptate de organele judiciare penale, în faza de urmărire penală, în legătură cu unele plângeri ale intimatului-pârât etc. Drept urmare, Înalta Curte reține că acestea au vocația de a consolida, în această fază procesuală, concluzia argumentată a curții de apel, în sensul că, intimatul-pârât B. nu a avut drept scop lezarea demnității recurentului-reclamant, calomnierea sau denigrarea acestuia (deci, încălcarea dreptului său la viață privată și demnitate), ci a fost de bună-credință în emiterea judecăților de valoare ce îl vizau (și) pe recurentul-reclamant, astfel încât, acestea nu au fost excesive, deoarece au avut o suficientă bază factuală. Înalta Curte apreciază a fi nefondată susținerea recurentului-reclamant în sensul că expunerea unor judecăți de valoare ar fi monopolul jurnaliștilor, având în vedere că dreptul aici analizat, din perspectiva intimatului, este dreptul fundamental la libertatea de exprimare, drept ce aparține tuturor indivizilor, fără excepții. Diferența între ziariști, persoane cu anumită notorietate ori simple persoane particulare, ce își exercită dreptul la liberă exprimare, rezidă în faptul că ziaristul are chiar funcția de transmitere a informațiilor către public, fiind calificat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului drept "câinele de pază al democrației" (Hotărârea în cauza Sunday Times împotriva Marii Britanii). De aceea, un loc important între hotărârile Curții în materia libertății de exprimare îl ocupă cauzele privind libertatea presei, componentă esențială a oricărei societăți democratice. În această materie, instanța europeană a statuat că "o abordare excesiv de riguroasă a instanțelor naționale, atunci când examinează conduita profesională a jurnaliștilor, ar putea să îi descurajeze în mod nejustificat să își îndeplinească funcția de transmitere a informațiilor către public. Prin urmare, instanțele trebuie, în primul rând, să evalueze impactul probabil al hotărârilor lor nu doar asupra situațiilor pe care trebuie să le examineze, ci și asupra mass-mediei în general (pct. 51)" (Hotărârea din cauza Bozhkov împotriva Bulgariei); pe de altă parte, din aceeași jurisprudență, rezultă regula "jurnalismului responsabil" (regula verificării declarațiilor calomnioase), instanța de contencios european reținând că acele "îndatoriri și responsabilități" inerente exercitării libertății de exprimare impun existența unor motive specifice pentru a scuti un ziar de obligația sa obișnuită de a verifica declarațiile faptice calomnioase [a se vedea, de exemplu, Bladet Tromso și Stensaas împotriva Norvegiei, pct. 66]. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a transpus acest raționament în analiza condițiilor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, concluzionând în mod legal și argumentat asupra inexistenței faptei ilicite a intimatului-pârât, întrucât a constatat că, în speță, sunt întrunite cerințele art. 75 din C. civ., deoarece acesta a acționat cu bună credință și cu respectarea exigentelor art. 10 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului în virtutea libertății sale de exprimare și în limitele intrinseci ale acestui drept, conduita intimatului fiind de natură a se circumscrie unei restrângeri a dreptului recurentului-reclamant la viață privată și la demnitate, în sensul prevăzut de art. 71 alin. (2) și, respectiv art. 72 alin. (2) din C. civ. În consecință, nereținându-se fapta ilicită aptă să antreneze răspunderea civilă delictuală, în cauză nu mai era necesară analizarea criticilor recurentului vizând celelalte condiții legale ale răspunderii, cum corect a reținut instanța de apel. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.