ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 330/2023

Ședința publică din data de 28 februarie 2023

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 03.07.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul situat în Constanța, str. x, jud. Constanța, format din teren și construcție, a fost dobândit de reclamant împreună cu pârâta în timpul concubinajului părților. Reclamantul a mai solicitat să se constate că are o contribuție de 100% la dobândirea acestui imobil și să se dispună ieșirea din indiviziune și atribuirea imobilului teren și construcție mai sus menționat către reclamant. Totodată, a solicitat cheltuieli de judecată.

La data de 24 iulie 2017 reclamantul a formulat o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 601.488,00 RON reprezentând dreptul său de creanță asupra imobilului situat în Constanta, str. x (format din teren și construcție), precum si asupra bunurilor mobile aflate în proprietatea pârâtei, drept de creanță care exprimă contribuția pe care a avut-o la dobândirea acestor bunuri și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului situat în Constanta, str. x (format din teren și construcție), până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată. Contravaloarea imobilelor a fost estimată de reclamant la 493.488 RON, iar cea a bunurilor mobile, autoturisme, la 108.000 RON.

Odată cu întâmpinarea la cererea reconvențională reclamantul a precizat din nou acțiunea, arătând că deși deține o cotă exclusivă din bunul imobil, nu mai locuiește acolo din data de 30.08.2017, astfel că renunță la capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenție în favoarea sa.

Pârâta B. a formulat cerere reconvențională, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului A. la plata sumei de 6100 euro, reprezentând rest din împrumutul pe care i 1-a acordat la începutul lunii februarie 2015, pentru achiziționarea unui teren, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 21.09.2017 Judecătoria Constanța a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea către Judecătoria Tulcea, urmare admiterii cererii de strămutare formulată de petenta B. prin sentința civilă nr. 25/C/15.09.2017 a Curții de Apel Constanța.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 27.09.2017.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 1499/20 iunie 2018 Judecătoria Tulcea a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, care, prin încheierea de ședință din 4 decembrie 2019 a luat act de majorarea cuantumului acțiunii la valoarea de 1.308.730 RON.

Prin încheierea de ședință din 15 ianuarie 2020 - fila x ds. Tribunal Tulcea, instanța ia act că reclamantul solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 1.416.730 RON.

Prin sentința civilă nr. 439/2020 din 26.06.2020, pronunțată de Tribunalul Tulcea, s-au respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului la acțiune, ca nefondate.

A fost admisă acțiunea formulată de reclamantul-pârât A. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. și a fost obligată pârâta-reclamantă B. să plătească reclamantului-pârât A. suma de 1.416.730 RON reprezentând contravaloare drept de creanță.

S-a constatat că reclamantul-pârât a renunțat la capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenție.

Cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. în contradictoriu cu reclamantul-pârât A. a fost respinsă ca nefondată.

Pârâta-reclamantă a fost obligată să plătească în favoarea reclamantului-pârât și suma de 25.396,88 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 58A/13.04.2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă reconvenientă B. în contradictoriu cu intimatul reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 439/2020 din 26.06.2020 și a încheierii de ședință din 13.05.2019 pronunțate de Tribunalul Tulcea și a fost respinsă ca nefondată cererea accesorie formulată de intimatul reclamant cu privire la plata cheltuielilor de judecată din apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Galați a declarat recurs pârâta-reclamantă B., criticând soluția pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-au formulat, în esență, următoarele critici:

- instanța de apel în mod greșit a analizat precizarea temeiului de drept a intimatului-reclamant, respectiv dispozițiile art. 1165 C. civ. referitoare la faptul că "sunt întrunite condițiile juridice și materiale pentru formularea acțiunii în restituire." Instanța de apel a interpretat în mod greșit normele de drept material, prin omisiunea de a se pronunța și de a se raporta la precizarea îmbogățirii fără justă cauză ca temei de drept al cererii (precizare depusă de intimatul reclamant la data de 15.01.2020);

- pentru a fi în fața unei obligații, este necesar să existe o legătură de drept, altfel spus, norma generatoare a obligației trebuie sa fie prevăzută de legea civilă, or, după cum lesne se poate observa, concubinajul nu poate fi decât o stare de fapt care nu naște drepturi și obligații;

- era imperios necesar ca intimatul-reclamant să facă dovada existenței unei plăți către recurentă, ca să poată fi materializată îmbogățirea și totodată din faptul juridic al concubinajului derivă caracterul subsidiar al îmbogățirii fără justă cauză, situație neanalizată de instanța de apel;

- arată că instanța în mod nelegal a pronunțat decizia recurată fără a avea în vedere temeiul de drept indicat de intimatul reclamant, în speță îmbogățirea fără justă cauză, sau în mod deliberat a fost ignorat;

- în mod nelegal Curtea a respins susținerea recurentei în sensul că ar fi intervenit prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește creanța solicitată de intimatul reclamant;

- motivarea Curții este o interpretare care nu are suport logico-juridic (interpretând în sensul că ar fi intervenit întreruperea cursului prescripției pe durata concubinajului) aplicând prin analogie, în mod greșit normele de drept material, în speță dispozițiile art. 2532 și art. 2537 pct. 1 și pct. 2 C. civ.

- instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, care cuprinde motive contradictorii;

- susține astfel că s-a reținut că reclamantul ar fi achitat contravaloarea terenului pe care a fost edificat imobilul, cu motivarea că "menționarea în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare autentificat a faptului că prețul a fost plătit anterior autentificării contractului, nu face altceva decât să se coroboreze cu declarația martorei C. care atestă că prețul a fost plătit numerar de reclamantul A.. De altfel, în combaterea acestui aspect pârâta a avut posibilitatea de a face dovada plății, ca fapt material, al remiterii sumei de bani, prin orice mijloc de probă, ca și reclamantul. Art. 270 alin. (1) C. proc. civ. nu este aplicabil speței pentru că notarul, cel care a autentificat înscrisul, nu a constatat personal faptul plății, ci doar a consemnat declarația vânzătoarei, că a primit prețul înainte de autentificarea actului. Atât timp cât contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu pârâta B., în mod evident vânzătoarea a considerat că plata a fost făcută de această cumpărătoare, chiar daca suma de bani o primise în numele cumpărătoarei de la concubinul acesteia".

- astfel, Curtea îndepărtează forța probantă a contractului de vânzare autentic și a faptului că a demonstrat că mama recurentei a lichidat o serie de depozite pentru achiziționarea terenului preferând astfel să dea eficiență declarației unui martor care în mod evident a denaturat declarația având în vedere faptul că aceasta era secretara intimatului-reclamant;

Curtea îndepărtează în mod nelegal probatoriul efectuat de recurentă, prin care a dovedit contribuția exclusivă la edificarea casei, respectiv declarații de martori și facturile achitate de aceasta;

- referitor la concluzia instanței de apel în sensul existenței relației de concubinaj și la nivelul anului 2016, arată că aceasta este contradictorie și motivată doar de o presupunere;

- din extrasele de cont avute în vedere de Curte, rezultă că intimatul reclamant a încasat în anul 2014 o serie de sume de bani de la martorul D., dar aceste sume au fost plătite de reclamant către Primăria Orașului Năvodari (în aceeași zi și în aceeași valoare), iar nu investite în imobilul recurentei.

La data de 29.06.2022 intimatul A. a depus întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, arătând că motivele de nelegalitate se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11 octombrie 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant-pârât A..

A admis în principiu recursul declarat de pârâta-reclamantă B. împotriva deciziei nr. 58A din 13 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

A fixat termen de judecată la data de 14 februarie 2023, ora 9:30, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Relevant în vederea soluționării recursului, se reține din faptele statuate de instanțele de fond că părțile au avut calitatea de concubini începând cu anul 2011 până aproximativ în anul 2015 și că pe numele pârâtei este înscris dreptul de proprietate cu privire la un imobil, construcție și teren, acesta din urmă fiind dobândit și construcția edificată pe timpul conviețuirii părților. De asemenea, în perioada de referință pârâta a dobândit dreptul de proprietate și cu privire la două autoturisme.

Reclamantul a învestit prima instanță cu o acțiune prin care, în urma modificărilor succesive, a cerut obligarea pârâtei la plata sumei de 1.416.730 RON din care 1.308.730 RON reprezintă dreptul său de creanța asupra imobilului format din teren și construcție și 108.000 RON reprezintă contravaloarea celor două autoturisme, drept de creanță care exprimă contribuția (integrală, a susținut) pe care el a avut-o la dobândirea acestor bunuri.

Temeiul de drept substanțial invocat pentru cererea principală a fost reprezentat de prevederile art. 1164 și art. 1165 teza finală C. civ., iar în subsidiar reclamantul s-a referit la prevederile art. 1345 C. civ. referitor la îmbogățirea fără justă cauză .

Prima instanță, dispunând asupra cererii principale, cu privire la care a respins excepțiile privind inadmisibilitatea și prescripția dreptului material la acțiune, a obligat-o pe pârâta-reclamantă să plătească în favoarea reclamantului-pârât suma de 1.416.730 RON reprezentând contravaloare drept de creanță.

Tribunalul a reținut, cu privire la temeiul juridic al acțiunii reclamantului, că acesta este reprezentat în principal de prevederile art. 1165 C. civ., conform căruia:

"Obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații."

Drept izvor al obligațiilor părților din prezenta cauză la care fac referire dispozițiile legale anterior evocate reclamantul-pârât a invocat starea de concubinaj, fapt juridic de care doctrina și jurisprudența leagă nașterea unor consecințe juridice.

Observând absența în dreptul substanțial a unei reglementări a efectelor de natură patrimonială ale concubinajului, precum și că regulile specifice comunității de bunuri a soților nu sunt aplicabile, instanța a apreciat în același timp că "Instanța însă poate constata pe bază de probatorii existența unor convenții, exprese sau tacite între părți, în sensul că bunurile s-au dobândit pentru a fi proprietatea comună a acestora în raport de contribuția fiecăruia, indiferent pe numele căreia dintre ele au fost achiziționate, fiind îndreptățite să facă dovada dobândirii bunurilor prin contribuție materială proprie, potrivit dispozițiilor dreptului comun."

Față de aceste împrejurări și examinând probele administrate, Tribunalul a conchis că bunurile dobândite de pârâtă în timpul concubinajului au fost achiziționate cu contribuția materială exclusivă a reclamantului, motiv pentru care a obligat-o pe pârâtă să restituie contravaloarea acestora, mai sus evocată.

Dezlegând motivele de apel formulate de pârâtă, Curtea de apel a reținut, cu privire la fundamentul juridic al acțiunii reclamantului:

"Curtea reține că concubinajul este o uniune de fapt, cu caracter de stabilitate, care nu este reglementată juridic. C. civ. nu cuprinde nicio mențiune expresă cu privire la concubinaj.

În practică există însă situații în care, ca în cazul de față, se impune analiza efectelor juridice pe care o astfel de stare cum este concubinajul o are în privința dreptului de proprietate sau altor drepturi în legătură cu bunurile dobândite în timpul concubinajului.

Date fiind dispozițiile art. 557 C. civ. care reglementează modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate privată, modalități printre care sunt enumerate legea, uzucapiunea, moștenirea, accesiunea, ocupațiunea, tradițiunea și hotărârea judecătorească dar și convenția, Curtea apreciază că în cazul concubinajului nu se poate vorbi de o convenție în sensul achiziției de bunuri în coproprietate (ci de o convenție în sensul de a trăi și gospodări împreună). Astfel, în contextul în care bunul imobil, deși dobândit în timpul concubinajului, este achiziționat doar pe numele unuia dintre concubini, prin prisma art. 565 C. civ. care reglementează proba dreptului de proprietate asupra imobilelor, înseamnă că titular al dreptului de proprietate este numai concubinul pe numele căruia a fost achiziționat bunul respectiv.

Cu toate acestea, celălalt concubin poate invoca existența unui drept de creanță, rezultat din contribuția pe care a avut-o din punct de vedere financiar, la achiziția bunului pe numele celuilalt concubin.

Nici dreptul de creanță nu cunoaște o definiție directă în C. civ., însă este recunoscut implicit prin mai multe referiri alte codului la noțiunea de creanță.

În doctrină dreptul de creanță este recunoscut ca parte a patrimoniului unei persoane, fiind acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori să nu facă ceva, sub sancțiunea constrângerii de către stat.

Din interpretarea art. 1164 C. civ., care definește conținutul raportului obligațional reiese că obligația este pentru debitor o datorie iar pentru creditor un drept de creanță, adică o legătură de drept între debitor și creditor.

Art. 1165 C. civ. prevede că obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații.

În interpretarea art. 1165 C. civ., trebuie avut în vedere că prin izvor de obligații se înțelege acel fapt juridic care dă naștere unui raport obligațional, așadar generează un drept de creanță și datoria corelativă. Noțiunea de fapt juridic trebuie avută în vedere în sensul ei cel mai larg, aici intrând inclusiv concubinajul, fapt de care legea (tot în înțelesul ei larg - respectiv art. 1164 C. civ.) leagă nașterea unei obligații.

Față de cele arătat mai sus, Curtea constată că deși reală susținerea apelantei că concubinajul nu este prevăzut de lege, nu se poate nega existența acestuia ca stare de fapt și implicit ca fapt juridic în sens larg, care poate da naștere unor obligații."

În esență, contrar susținerilor apelantei pârâte, Curtea de apel a considerat că temeiul de drept substanțial al solicitării reclamantului de a-i fi restituite toate sumele cheltuite cu bunurile dobândite de pârâtă în timpul conviețuirii cu reclamantul este reprezentat de art. 1165 C. civ.

Acest text este norma generală care definește și enumeră izvoarele obligațiilor - iar dreptul dedus judecății este, indiscutabil, un drept de creanță corelativ obligației puse în sarcina apelantei pârâte.

Or, față de contestarea de către apelanta pârâtă a determinării corecte a fundamentului substanțial al acțiunii reclamantului, analizând incidența în cauză a art. 1165 C. civ., Curtea de apel a conchis că în cauză, dintre izvoarele obligațiilor enumerate de text, se impune a identifica în cauză faptul concubinajului, ca fapt de care legea leagă nașterea unei obligații.

Totuși, în paragraful următor, Curtea de apel consemnează că instituția concubinajului, deși nereglementată în dreptul pozitiv, poate da naștere unei obligații.

Or, dacă starea de concubinaj este un fapt de care legea leagă nașterea unei obligații, așa cum s-a reținut în aplicarea la speță a dispozițiilor art. 1165 C. civ., atunci instanța de apel era ținută a arăta care este legătura legală ce dă naștere obligației de restituire, aceasta fiind o condiție impusă de norma în discuție.

Indicarea prevederilor art. 1164 C. civ. în acest context nu este însă lămuritoare, deoarece acest text cuprinde definiția obligației - ca legătură de drept între creditor și debitor - și nu răspunde întrebării dacă faptul concubinajului poate da naștere potrivit legii unei obligații, respectiv unui drept corelativ de creanță.

Firește că, așa cum arată corect recurenta-pârâtă, primul chemat a indica în mod complet și lămuritor care este temeiul de drept al pretenției sale este reclamantul, potrivit art. 194 lit. d) teza a doua C. proc. civ. nu mai puțin adevărat este însă că instanța este ținută de dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. în a (re)stabili corect calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, atunci când ea este necesară, cum era cazul în speță, unde pârâta a contestat această calificare.

În același timp, afirmația că teza incidentă speței este aceea a unui fapt de care legea leagă nașterea unei obligații nu este corelată cu cea care îi succede, respectiv că starea de fapt în discuție poate da naștere unei obligații, cele două statuări apărând drept contradictorii.

Aceste chestiuni relevă instanței de recurs existența în considerentele deciziei recurate a două inadvertențe, prima - absența determinării corecte a normei legale ce leagă concubinajul de nașterea unei obligații de restituire a sumelor achitate de unul dintre concubini pentru dobândirea bunurilor proprietatea celuilalt - urmând a atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, în condițiile art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care trasează limitele judecății în apel și le leagă de criticile de nelegalitate și netemeinicie pe care apelantul le formulează în termenul legal, instanța de apel era ținută ca, la devoluțiunea pe fond a cauzei, să răspundă adecvat și lămuritor chestiunilor esențiale și hotărâtoare pe care cererea de apel le cuprindea.

Din această perspectivă, omisiunea mai sus evocată a statuării depline și corecte cu privire la temeiul de drept al acțiunii conduce, având în vedere și art. 9 C. proc. civ., la incidența cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nulitatea virtuală ce rezultă din nesocotirea normelor de procedură arătate mai sus operând în prezența vătămării suferite de recurentă, care a căzut în pretenții fără a putea formula apărări adecvate cu privire la existența sau absența dreptului de creanță pretins de reclamantul intimat, al cărui izvor nu a fost determinat.

Nu este lipsit de relevanță în această privință faptul că recurenta pârâtă a contestat prin cererea de apel - și corespunzător și prin cererea de recurs - soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Or, regimul juridic al curgerii prescripției putea fi corect determinat numai după ce se stabilea fundamentul substanțial al acțiunii, având în vedere că legea leagă și termenul de prescripție, dar mai ales începutul său de natura dreptului la acțiune exercitat, momentul relevant fiind diferit în funcție de acest element.

Cea de-a doua inadvertență din cuprinsul considerentelor - contradicția dintre afirmația că dreptul de creanță se naște dintr-un fapt de care legea leagă nașterea sa și respectiv afirmația că starea de concubinaj poate da naștere unui drept de creanță, corelată cu neindicarea normei legale ce naște o atare legătură - atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în teza motivelor contradictorii.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va fi ținută, alături de îndeplinirea obligației mai sus arătate referitoare la calificarea acțiunii, de raportarea temeiului de drept la situația de fapt astfel cum rezultă din probatoriile administrate, pentru a ajunge la aflarea adevărului în privința raportului juridic concret dintre părțile procesului, respectiv la existența sau inexistența vreunei intenții cu valoare juridică a acestora.

În acest context, se observă că atât prima instanță, cât și instanța de apel s-au preocupat exhaustiv de determinarea modului în care reclamantul a contribuit la dobândirea bunului imobil (achiziționarea terenului, respectiv edificarea construcției), iar în privința raportului dintre părți, s-a reținut:

"Ceea ce este relevant este faptul că părțile au achiziționat imobilul și au construit locuința cu intenția de a trăi și gospodări împreună, adică a le folosi împreună și au și procedat la aceasta (cu mici intermitențe nerelevante) până la încetarea relației de concubinaj și încheierea ei inclusiv public."

Această concluzie va trebui coroborată cu temeiul de drept al acțiunii, cu observarea motivelor invocate de reclamant (așa cum a arătat și recurenta-pârâtă, acesta a invocat art. 1165 C. civ. și în subsidiar regulile îmbogățirii fără justă cauză), pentru ca soluționarea cauzei să se facă cu respectarea limitelor învestirii și a adevărului judiciar.

În privința motivului de recurs ce privește greșita soluționare a excepției prescripției, acesta este considerat fondat exclusiv din perspectiva arătată în precedent, respectiv aceea că determinarea momentului de început al termenului de prescripție presupune în prealabil calificarea corectă a raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, dacă succesiv (re)calificării se va dovedi necesară reevaluarea modului de curgere a prescripției, fiind incidente reguli speciale, instanța de apel va proceda în consecință.

Susținerea recurentei în sensul greșitei aplicări prin analogie a prevederilor privind suspendarea termenului de prescripție între soți, și anume art. 2532 pct. 1 C. civ., nu este fondată.

Rezultă din decizia recurată că instanța de apel a apreciat că momentul cunoașterii nașterii dreptului material la acțiune a fost identic cu cel al realizării plăților, dar pe perioada conviețuirii părților acest termen a fost întrerupt prin recunoaștere, acest efect fiind atribuit faptului reclamantului de a folosi împreună cu pârâta bunurile achiziționate cu contribuția primului.

Pe de-o parte prevederile art. 2523 C. civ. reglementează instituția suspendării termenului de prescripție, iar exprimarea instanței de apel este lipsită de echivoc - s-a reținut un caz de întrerupere a termenului - deci nu s-au aplicat prevederile privind suspendarea prescripției între soți.

Pe de altă parte, revenea instanței de apel sarcina de a verifica faptele și de a interpreta probele, astfel încât calificarea ca act de recunoaștere întreruptiv de prescripție a faptului conviețuirii scapă controlului judiciar al instanței de recurs.

Prin urmare, nefondat se impută, sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșita aplicare a art. 1523 C. civ., prin analogie.

Este nefondat motivul de recurs ce valorifică prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în teza motivării contradictorii.

În realitate, fragmentele evocate din considerentele deciziei recurate nu se contrazic între ele, ci reprezintă părți ale raționamentului logic construit de instanța de apel pe baza probelor administrate, a căror interpretare și evaluare era ținută a o realiza.

Din această perspectivă nu se identifică un raționament ilogic sau absurd, cum susține recurenta, în statuările instanței de apel în sensul că faptul achitării prețului pentru cumpărarea terenului la un moment anterior autentificării actului rezultă din declarația unuia dintre martori și din înscrisurile care atestă înstrăinarea în prealabil de către reclamant a altor bunuri imobile - ce ar fi justificat existența mijloacelor materiale necesare pentru plata prețului.

De asemenea, nu se găsește nicio contradicție în fragmentul evocat de recurentă, în cuprinsul căruia instanța de apel verifică valoarea probatorie a declarației părților contractului de vânzare privind plata prețului inserată în cuprinsul actului autentificat - în sensul că notarul nu a verificat el însuși operațiunea materială a plății, ci a consemnat doar declarațiile părților, astfel că mențiunea nu se bucură de forța probantă a actului autentic, pentru că nu au făcut obiectul constatărilor personale ale notarului decât aceste declarații, nu și remiterea sumei.

În realitate, dezvoltarea motivului de recurs relevă nemulțumirea recurentei față de rezultatul evaluării probelor, apreciindu-se că anumite statuări ale instanței de apel nu au suport probator sau că anumite fapte pretinse recurenta-pârâtă nu au fost reținute, deși în opinia sa ele rezultau din dovezile administrate.

Or, în condițiile în care se remarcă existența în decizia recurată a referirilor constante și argumentate la probatoriul pe care se întemeiază fiecare statuare în fapt, deci hotărârea este motivată cu prisosință sub aceste aspecte, instanța de recurs nu are deschisă calea cenzurării acestor raționamente, rezervate exclusiv instanțelor de fond.

În același registru se înscriu și susținerile privind caracterul contradictoriu al argumentelor instanței de apel referitoare la valoarea imobilului și la concluziile raportului de expertiză, motivul tinzând tot la reevaluarea probatoriului, fără a se putea identifica în criticile formulate un motiv de nelegalitate.

De aceea, motivul de recurs al motivării contradictorii nu este fondat.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia recurată, urmând a trimite cauza spre rejudecare la Curtea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă-reclamantă B. împotriva deciziei nr. 58A din 13 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant-pârât A..

Casează decizia și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 februarie 2023.