ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2385/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la 3 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., în principal, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 5 decembrie 2012 de Biroul Notarului Public D., prin care au achiziționat imobilul situat în Constanța, str. x, jud. Constanta, înscris în CF nr. x (nr. CF vechi x) Constanța; în subsidiar, să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare menționat, restabilirea situației anterioare, în sensul restituirii sumei de 40.500 euro, achitate cu titlu de preț al contractului, actualizată cu indicele de inflație, iar pârâta să fie obligată la plata daunelor interese, constând în îmbunătățirile și reparațiile aduse imobilului, precum și a cheltuielilor efectuate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1241, 1683, 1235 și 1702 C. civ. Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes și a solicitat respingerea acțiunii formulate de către reclamanți, ca nefondată. Reclamanții au formulat cerere adițională, prin care au solicitat instituirea unui drept de retenție asupra imobilului, până la achitarea daunelor interese, constând în îmbunătățirile și reparațiile aduse imobilului, dar și a cheltuielilor efectuate la momentul încheierii contractului. Prin notele scrise depuse la 3 decembrie 2019, pârâta a invocat excepția caracterului subsidiar al cererii în constatare, solicitând respingerea acestuia ca inadmisibil. De asemenea, a invocat excepția inadmisibilității capătului doi de cerere, precum și excepția lipsei de obiect a acesteia pentru intervenirea rezoluțiunii de drept a contractului în baza pactului comisoriu stipulat de părți. La 18 februarie 2020, reclamanții au depus precizări cu privire la valoarea capătului trei de cerere, acesta fiind evaluat la suma de 44.803,32 RON, compusă din suma de 34.764 RON, reprezentând îmbunătățiri și reparații aduse imobilului, suma de 9.724,28 RON, constând în cheltuieli efectuate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, și suma de 305,04 RON, reprezentând spezele făcute cu încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare. Cuantumul îmbunătățirilor a fost ulterior majorat la suma de 37.537 RON. Prin încheierea din 19 mai 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Constanța, secția I civilă a calificat excepția lipsei de interes invocată prin întâmpinare ca fiind o apărare de fond. A respins, ca nefondate excepția lipsei de interes invocată la acest termen de judecată, precum și excepțiile inadmisibilității capătului doi de cerere și a lipsei de obiect.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 2348 din 24 iunie 2022, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, obligându-i pe reclamanți la plata către pârâtă a sumei de 8.440 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 7.400 RON, reprezentând onorarii de avocat, iar suma de 1440 RON, constând în speze de deplasare.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 274/C din 8 decembrie 2022, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 2348 din 24 iunie 2022 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă C., ca nefondat. I-a obligat pe apelanții-reclamanți la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.463 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu de avocat.

Recursul Împotriva deciziei nr. 274/C din 8 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții A. și B.. În dezvoltarea motivelor de recurs încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel nu a motivat soluția dată fiecărui capăt de cerere, motivând confuz și superficial soluția de respingere a capătului de cerere prin care au solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii. Au menționat că singurele considerente al deciziei recurate care se referă la analiza rezoluțiunii contractuale se regăsesc la fila x, paragr. 4, iar din modalitatea de expunere a acestora nu reiese dacă instanța de apel a înțeles să motiveze soluția dată asupra capătului de cerere ce a vizat rezoluțiunea, prin raportare la toate argumentele menționate în cuprinsul hotărârii sau doar față de cele indicate la paragr. 3 al deciziei, în care s-a referit la buna credință a recurenților, în legătură cu care s-a reținut că are relevanță din perspectiva art. 347 alin. (2) C. civ., în sensul că aceștia sunt protejați de eventualele efecte ale nulității în cazul în care soțul lezat ar fi invocat o astfel de nulitate. Făcând referire la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenții au susținut că motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască temeiurile, fundamentul soluției adoptate de judecător, iar instanța de control judiciar să poată aprecia asupra legalității și temeiniciei acesteia. Judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, nu doar să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestora, pentru ca hotărârea să poată fi considerată motivată. Prin criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au afirmat că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 347, art. 1248, art. 1207-1209, art. 1214 și art. 1235 C. civ. În motivarea cazului de casare invocat, recurenții au arătat că, aplicând dispozițiile legale menționate la situația de fapt dedusă judecății, curtea a constatat că, în ceea ce privește nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 5 decembrie 2012, aceasta putea fi invocată doar de soțul lezat prin neexprimarea consimțământului asupra vânzării bunului comun. Însă, în cauză, acesta nu numai că nu a invocat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, ci a ratificat actul său de dispoziție prin declarația autentificată sub nr. x din 13 mai 2019 de Biroul Notarului Public D.. Recurenții au criticat acest raționament al instanței, susținând că nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare ar fi putut fi invocată, de principiu, de persoana ocrotită prin norma juridică la momentul încheierii actului juridic. Iar, în majoritatea cazurilor, persoana interesată este chiar una dintre părțile actului juridic. Deși există cazuri în care norma juridică nerespectată la încheierea actului ocrotește interesele unui terț față de părțile contractante, în ipoteza dată, recurenții-reclamanți au această din urmă calitate, fiind cumpărătorii imobilului situat în Constanța, str. x, jud. Constanța. Ca atare, au apreciat că nu le sunt aplicabile dispozițiile art. 347 alin. (2) C. civ., astfel încât să poată fi considerați ca fiind terți față de contractul de vânzare-cumpărare și apărați de o astfel de nulitate. Susținând interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1248 alin. (4) C. civ. de către instanța de apel, recurenții au arătat că, potrivit probatoriului administrat (declarația de martor și extrase ale convorbirilor telefonice), soțul intimatei-pârâte, E., nu a avut intenția de ratificare a contractului de vânzare-cumpărare. Mecanismul ratificării funcționează doar în ipoteza în care contractul ar fi valabil încheiat, astfel încât, pentru situațiile în care contractul ar fi afectat de o cauză de nulitate relativă sau absolută, ratificarea nu poate opera. Chiar și în condițiile în care s-ar considera că vânzarea a fost ratificată, recurenții au apreciat că ar rămâne valabile mențiunile eronate din cartea funciară (conform cărora intimata-pârâtă apărea ca fiind unicul proprietar al imobilului), care sunt opozabile părților, conform art. 56 din Legea nr. 71/2011. Invocând interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1207 și 1209 C. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a înțeles să se raporteze îndeosebi la prevederile art. 1207 alin. (2) pct. 3 din cod, reținând că nu este anulabil contractul de vânzare-cumpărare, întrucât acesta nu a fost încheiat în considerarea calității intimatei-pârâte de unic proprietar al imobilului. Însă, art. 1207 alin. (2) C. civ. prevede și ale cazuri ale erorii esențiale, care să justifice invocarea nulității relative, considerate esențiale de către părți, în absența cărora contractul nu s-ar fi încheiat. Or, astfel cum au evidențiat în cererea de chemare în judecată și în motivele de apel, dacă ar cunoscut că intimata este căsătorită și că nu poate încheia singură acte de dispoziție, recurenții nu ar fi cumpărat imobilul, această chestiune fiind esențială și determinantă la încheierea actului juridic. Dată fiind situația în care vânzătorul contractează cu rea-credință, știind că bunul care formează obiectul vânzării nu îi aparține la momentul realizării acordului de voință, în vreme ce cumpărătorul este de bună credință, aflându-se în eroare asupra faptului că bunul aparține exclusiv vânzătorului și că la momentul încheierii contractului devine proprietarul lucrului vândut, instanța ar fi trebuit să dispună anularea contractului. Curtea, însă, nu a considerat că sunt întrunite condițiile erorii, în sensul art. 1207 alin. (1) și (2) C. civ., și a interpretat eronat dispozițiile art. 1214 din acest act normativ și situația de fapt dedusă judecății. Astfel, a reținut, prin raportare la aceste din urmă norme legale, că dolul nu se presupune și că necesită existența unei intenții din partea contractantului, trebuind a fi dovedit, potrivit art. 1214 alin. (4) C. civ. Recurenții au considerat că instanța de apel trebuia să dea eficiență acestui text de lege prin raportare la întregul material probatoriu administrat și nu numai față de declarația subiectivă a intimatei-pârâte potrivit căreia aceasta a crezut că a divorțat în anul 1995. Or, potrivit registrelor de stare civilă, intimata-pârâtă și martorul E. erau căsătoriți la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, aspect reținut și de instanța de fond prin hotărârea pronunțată. Omisiunea intimatei-pârâte de a preciza că este necăsătorită la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare s-a manifestat și cu ocazia încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 25 septembrie 2012 de Biroul Notarului Public D., precum și la momentul semnării actului adițional la aceasta, autentificat sub nr. x din 25 octombrie 2012 de același birou notarial. Această atitudine repetitivă a intimatei-pârâte denotă intenția frauduloasă a acesteia de a prezenta o situație care nu corespundea realității, fiind aplicabile ambele ipoteze ale art. 1214 C. civ. în ceea ce privește dolul. Recurenții au susținut că instanța de apel a omis să analizeze prevederile art. 1214 C. civ., prin hotărârea pronunțată interpretând greșit și dispozițiile art. 1226 și 1235 C. civ., menționând în considerentele hotărârii că nu se justifică anularea contractului pentru lipsa obiectului sau a cauzei cât timp reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului odată cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar vânzătoarea și-a îndeplinit propria obligație, transmițând dreptul de proprietate și obținând confirmarea vânzării din partea soțului său. Raportându-se la aceste considerente, recurenții au arătat că, deși au avut prefigurarea mentală a dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului supus vânzării, dându-și, în această circumstanță, consimțământul la încheierea contractului, în realitate, nu au dobândit întreaga proprietate asupra imobilului, întrucât intimata nu era singurul proprietar al acestuia, contractul fiind lipsit de cauză. Referitor la vătămarea care li s-a produs, recurenții au menționat că aceasta constă în faptul că nu au putut dispune pe deplin de bunul achiziționat, neputându-l închiria sau vinde fără acordul soțului intimatei-pârâte, acesta păstrându-și dreptul de proprietate asupra cotei părți din imobil deținute.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă C. a invocat excepția de netimbrare a recursului, solicitând ca, în situația în care recurenții-reclamanți nu fac dovada depunerii taxei judiciare de timbru datorate pentru soluționarea recursului, acesta să fie anulat. Pe fondul căii de atac, au formulat concluzii de respingere a acesteia, ca nefondate. Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției de netimbrare, precum și a apărărilor formulate prin întâmpinare. Înalta Curte constată că, prin încheierea din camera de consiliu din 13 iunie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019.1, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis cererea de reexaminare formulată de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva încheierii din 11 mai 2023 pronunțate de aceeași instanță în dosarul nr. x/2019 (prin care a fost respinsă cererea de acordare a ajutorului public judiciar) și a dispus scutirea lor de la plata taxei judiciare de timbru în valoare de 7.227,38 RON, datorate pentru soluționarea recursului. În raport de această soluție, la termenul de judecată din 16 noiembrie 2023, când au avut loc dezbaterile asupra recursului, intimata-pârâtă, reprezentată convențional prin apărător, a arătat că renunță la invocarea excepției de netimbrare a cererii de recurs.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: 6.1 Prin motivele de recurs circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenții au criticat decizia instanței de apel din perspectiva lipsei de analiză a motivului de apel referitor la rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 5 decembrie 2012 de Biroul Notarului Public D., prin care au achiziționat imobilul situat în Constanța, str. x, jud. Constanța, respectiv a nemotivării concrete a soluției de respingere a căii de atac a apelului în raport cu acest capăt de cerere. Recurenții au susținut că singurele considerente referitoare la rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare se regăsesc la fila x, paragr. 4, iar din conținutul acestora nu reiese în mod expres dacă instanța de apel a înțeles să motiveze soluția dată asupra capătului de cerere ce a vizat rezoluțiunea, prin raportare la toate argumentele menționate în cuprinsul hotărârii sau doar față de cele arătate la paragr. 3 al deciziei. Acest aspect a fost apreciat de către recurenți că încalcă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea dezlegării date asupra chestiunii referitoare la rezoluțiunea contractuală fiind superficială și confuză și atrăgând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte constată că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, ca urmare a unor raționamente logice făcute de către instanță, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a rațiunii care îl determină pe judecător să adopte soluția dispusă în cauză. Motivarea hotărârii presupune stabilirea concretă a stării de fapt, urmându-se o ordine cronologică a acesteia. Reținerea fiecărei împrejurări trebuie argumentată cu ajutorul probelor administrate, iar dacă acestea sunt contradictorii, trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele pentru care s-au reținut unele și s-au înlăturat altele. Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este rezultatul a două exigențe ce decurg din art. 6 paragr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, reflectate în jurisprudența instanței de contencios european. Pe de-o parte, acest text consacră dreptul oricărei persoane de a-și prezenta argumentele și observațiile în fața instanței, iar, pe de altă parte, impune instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și probelor prezentate de părți. Motivul de recurs analizat nu are în vedere însă fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de parte în cererea dedusă judecății, întrucât instanța are posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune. Astfel, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte constată că prin motivele de apel deduse judecății, recurenții au criticat hotărârea instanței de fond susținând greșita soluționare a cererii de chemare în judecată, prin care s-a solicitat, în principal, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public D. sub nr. x din 5 decembrie 2012, din perspectiva dispozițiilor art. 641 alin. (4) C. civ. (lipsa acordului tuturor coproprietarilor cu privire la actele juridice de dispoziție cu privire la bunul comun), precum și a art. 1214 din același cod (vicierea consimțământului prin dol, ca urmare a manoperelor frauduloase ale intimatei-pârâte), iar în subsidiar, rezoluțiunea acestuia pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de a transfera dreptul de proprietate la momentul încheierii actului juridic, întrucât nu deținea bunul în proprietate exclusivă, iar coproprietarul nu ratificase vânzarea. Din considerentele deciziei recurate reiese că instanța de apel a analizat aceste motive de apel, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 347 alin. (2) C. civ. și constatând că, deși imobilul ce a făcut obiectul vânzării între părți, prezumat a fi bun comun, a fost înstrăinat de pârâtă fără consimțământul soțului său, E., nulitatea acestui contract nu putea fi invocată decât de acesta din urmă, doar el fiind lezat prin neexprimarea consimțământului cu privire la vânzare. Sub acest aspect, curtea a constatat că soțul pârâtei nu numai că nu a invocat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, dar a și ratificat acest act de dispoziție prin declarația autentificată sub nr. x din 13 mai 2019 de Biroul Notarului Public D.. Iar, în situația în care acesta ar fi invocat nulitatea contractului în care s-a menționat că pârâta nu era căsătorită și dacă în cartea funciară nu exista vreo mențiune cu privire la apartenența imobilului la comunitatea de bunuri, curtea a apreciat că recurenții, ca terți dobânditori de bună-credință, ar fi fost apărați de o astfel de nulitate. Continuând în același registru, instanța de apel a constatat că prevederile art. 1683 C. civ., care reglementează vânzarea bunului altuia, trebuie coroborate cu dispozițiile specifice proprietății devălmașe a soților, art. 347 din același act normativ aplicându-se cu prioritate. Chiar și dacă s-ar considera că s-ar aplica dispozițiile speciale ale art. 1683 C. civ. (opinie neîmpărtășită de instanța de apel), s-a apreciat că, prin normele sale, C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 a rezolvat problema controversată a vânzării bunului altuia, în sensul că a stabilit valabilitatea acestui contract indiferent dacă părțile au cunoscut sau nu lipsa calității de proprietar a vânzătorului asupra bunului vândut, vânzătorul având obligația de a asigura fie transmiterea dreptului de proprietate de la proprietar la cumpărător, fie ratificarea de către coproprietar a vânzării. Cum, în cauză, s-a apreciat că numitul E. a ratificat vânzarea, curtea a constatat că în mod legal a reținut prima instanță că recurenții nu mai au posibilitatea de a solicita, în baza art. 1683 alin. (5) C. civ., reducerea prețului sau rezoluțiunea contractului, cât timp pârâta a asigurat transmiterea proprietății întregului bun prin ratificarea vânzării de către soțul său. Contrar afirmațiilor recurenților, în sensul că numitul E. nu a efectuat o veritabilă ratificare a vânzării, curtea a considerat că actul autentificat sub nr. x din 13 mai 2019 reprezintă o astfel de manifestare de voință, convorbirea telefonică dintre acesta și recurentă nefiind apreciată ca o probă aptă să înlăture actul notarial sau care ar putea dovedi faptul că acesta nu a dorit să ratifice actul de dispoziție, în raport de data anterioară declarației autentificate și de depoziția martorului în care a afirmat în mod expres că își însușește aspectele consemnate în cuprinsul acestuia. În ceea ce privește eroarea cu privire la calitatea de unic proprietar al pârâtei, curtea a constatat că în mod legal a reținut prima instanță că aceasta ar reprezenta o cauză de nulitate a contractului doar în situația în care recurenții ar fi cumpărat imobilul în considerarea persoanei vânzătorului, conform art. 1207 alin. (2) pct. 3 C. civ.. Însă, a arătat că în cauza de față nu se pune problema erorii asupra calității pârâtei de unic proprietar, ci vânzarea bunului comun fără acordul celuilalt soț, aspect considerat ca fiind lămurit prin confirmarea actului de fostul soț. Referitor la obiectul contractului, curtea a reținut că acesta a vizat transmiterea de către pârâtă a unui drept de proprietate asupra unui imobil, pentru care recurenții, în calitate de cumpărători, s-au obligat să achite prețul. În acest context, s-a apreciat că vânzătoarea și-a îndeplinit obligația asumată, obținând și confirmarea din partea soțului a vânzării realizate către recurenți. Cu privire la cauza contractului, instanța de apel a arătat că aceasta este reprezentată de motivul determinant urmărit de recurenți la încheierea acestuia, respectiv dobândirea dreptului de proprietate În legătură cu vicierea consimțământului prin folosirea manoperelor dolosive, conform dispozițiilor art. 1214 C. civ., instanța de apel a arătat că dolul nu se presupune, ci se dovedește, probatoriul administrat (răspunsul la interogatoriu și declarația martorului E.) relevând faptul că pârâta nu a avut intenția de a ascunde, în mod fraudulos, faptul că era căsătorită la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ambii soți având reprezentarea că au divorțat în anul 1995, când s-au separat în fapt. Aspectele referitoare la buna credință a terților cumpărători au fost apreciate că au relevanță în cauză din perspectiva art. 347 alin. (2) C. civ., în sensul că recurenții beneficiază de protecția eventualelor efecte ale nulității în situația în care soțul lezat ar fi invocat o astfel de nulitate. Însă, curtea a constatat că, în cauză, nu numai că acesta a renunțat la invocarea nulității contractului, ci a confirmat actul de dispoziție încheiat de pârâtă, acest aspect conducând la înlăturarea cauzei de nulitate. Curtea a specificat expres că aceste argumente sunt valabile și în ceea ce privește solicitarea recurenților privind rezoluțiunea contractului, pârâta asigurând transmiterea proprietății întregului bun către cumpărători în urma confirmării vânzării de fostul său soț. Se observă astfel, strict sub aspectul motivării, că hotărârea recurată respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la expunerea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, astfel că nu se poate reține o nemotivare sau o motivare necorespunzătoare a acesteia. Instanța de apel a analizat punctual toate motivele de apel invocate de recurenți prin prisma nulității contractului de vânzare-cumpărare, apreciind că argumentele prezentate în susținerea soluției de respingere a criticilor ce au vizat-o sunt valabile și în ceea ce privește soluția adoptată asupra celor privitoare la rezoluțiune. Această modalitate de motivare a deciziei recurate nu este de natură să atragă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., răspunsul putând fi și implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în legătură directă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost constantă în a statua, legat de buna administrare a justiției, că deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează (cauzele Ruiz Torija contra Spaniei, Helle contra Finlandei, Suominen contra Finlandei, Dimitrellos contra Greciei, Albina contra României), această obligație fiind justificată, întrucât numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției. De asemenea, Curtea a apreciat că instanța nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea cauzei. Astfel, existența unei expuneri sintetice a considerentelor referitoare la motivele de apel ce au vizat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, cât timp curtea a arătat în mod expres că raționamentul expus în analiza primului capăt de cerere privind nulitatea actului juridic se aplică și celui de-al doilea petit, care, în speță oricum a avut caracter subsidiar celui dintâi, argumentarea cuprinzând împrejurările de fapt și motivele de drept care au format convingerea instanței și tratând punctele litigioase ale pricinii și apărările formulate. Pentru aceste motive, Înalta Curte nu va primi criticile recurenților întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acestea fiind nefondate. 6.2 Analizând motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că nu sunt fondate pentru următoarele considerente: Prin criticile subsumate acestui caz de casare recurenții au invocat interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 347, 1248, 1207-1209, 1214 și 1235 C. civ., care nu a dispus anularea/rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, deși condițiile în care acesta a fost încheiat (în lipsa consimțământului soțului vânzătoarei și a dobândirii integrale, din această cauză, a dreptului de proprietate asupra imobilului de către vânzătoare) impunea aplicarea unor astfel de sancțiuni actului juridic. Înalta Curte constată că prin acțiunea civilă dedusă judecății, recurenții au solicitat, în principal, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 5 decembrie 2012 de Biroul Notarului Public D., prin care au achiziționat imobilul situat în Constanța, str. x, jud. Constanța, iar în subsidiar, rezoluțiunea acestuia și restabilirea situației anterioare prin restituirea sumei plătite cu titlu de preț al contractului, actualizate cu indicele de inflație și obligarea pârâtei C. la plata daunelor interese, constând în îmbunătățirile și reparațiile aduse imobilului, dar și a cheltuielilor efectuate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Fundamentul acestor solicitări rezidă în pretinsa eroare în care s-au aflat recurenții la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv a faptului că aceștia nu au avut reprezentarea că tranzacționează asupra unui bun comun, în lipsa consimțământului unuia dintre soți, iar manifestarea de voință a acestuia, exprimată pe parcursul procesului, nu ar echivala cu o ratificare a operațiunii juridice. Recurenții s-au prevalat și de existența dolului despre care au susținut că reiese din atitudinea culpabilă a pârâtei, care a contractat asupra bunului comun prin încălcarea interdicției instituite prin art. 347 C. civ.. Au criticat și statuările curții de apel cu privire la posibilitatea invocării nulității actului juridic doar de persoana lezată prin încheierea acestuia (soțul pârâtei), iar nu de terții dobânditori de bună-credință ai bunului. Raportând aceste susțineri la modalitatea de soluționare a cauzei de către instanța de apel, Înalta Curte constată că ele nu reflectă realitatea juridică a speței deduse judecății. Potrivit situației de fapt deduse judecății, necontestate de părți și reținute de instanța de apel în urma evaluării probatoriului administrat în cauză, în cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 25 septembrie 2012 de Biroul Notarului Public D., ce a precedat vânzarea bunului, pârâta a declarat că nu este căsătorită și că a dobândit imobilul ca bun propriu. Această declarație a fost inserată și în cuprinsul actului adițional la promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, precum și în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu recurenții, ambele acte autentificate sub nr. x din 25 octombrie 2012, respectiv nr. 1554 din 5 decembrie 2012 de același birou notarial. Această afirmație a pârâtei a fost combătută de către recurenți, care au prezentat pe parcursul cercetării judecătorești efectuate la fond certificatul de căsătorie al acesteia, care atesta că, la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare (5 decembrie 2012), starea civilă a pârâtei nu corespundea celei menționate în cuprinsul actelor juridice mai sus menționate, întrucât era căsătorită cu numitul E. de la data de 6 februarie 1988, căsătoria fiind desfăcută ulterior, prin sentința civilă nr. 2976 din 14 mai 2019, pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2019. Pornind de la realitatea că bunul supus vânzării între părți provenea din comunitatea legală a căsătoriei, curtea a apreciat ca fiind corecte susținerile recurenților referitoare la necesitatea exprimării exprese a acordului soțului pârâtei în situația înstrăinării acestuia, constatând că prin art. 347 alin. (1) C. civ., în lipsa acestuia, legiuitorul a reglementat caracterul anulabil al actului juridic. În ipoteza dată, legiuitorul a instituit un caz de nulitate relativă a actului juridic, norma legală menționată protejând dreptul soțului care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului juridic având ca obiect înstrăinarea sau grevarea cu drepturi reale a unui bun comun să solicite despăgubiri corelative prejudiciului suferit, art. 345 alin. (4) C. civ. stipulând că acesta nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință. Prin art. 1248 alin. (1) și (2) C. civ. s-a stipulat că nulitatea relativă a unui asemenea act juridic poate fi invocată numai de persoana al cărei interes particular a fost prejudiciat, din interpretarea normelor juridice reieșind, contrar susținerilor recurenților, că numai soțul care nu și-a exprimat consimțământul cu privire la vânzarea unui bun comun poate solicita aplicarea acestei sancțiuni juridice, terțul dobânditor de bună-credință fiind apărat de efectele nulității (art. 347 alin. (2) C. civ.). Dată fiind natura actului juridic supus litigiului (act de dispoziție asupra bunului comun al soților) și sancțiunea instituită de legiuitor pentru ipoteza încheierii sale nevalabile (nulitatea relativă), Înalta Curte constată că în speță se aplică instituția confirmării reglementate de art. 1248 alin. (4) C. civ., potrivit căreia contractul anulabil este susceptibil de confirmare, această manifestare de voință putând rezulta din voința expresă sau tacită de a renunța la dreptul de a invoca nulitatea, potrivit art. 1262 din același act normativ. În prezenta cauză, astfel cum a reținut instanța de apel pe baza înscrisurilor depuse la dosar, prin declarația autentificată sub nr. x din 13 mai 2019 de Biroul Individual Notarial F., fostul soț al pârâtei, numitul E., a susținut că, deși a fost căsătorit cu pârâta sub regimul comunității de bunuri, nu a contribuit la dobândirea acestora și că a fost de acord cu transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în municipiul Constanța, str. x, jud. Constanța către recurenți în schimbul sumei de 192.000 euro, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 5 decembrie 2012 de notarul public D., și, întrucât nu a fost prezent la semnarea acestuia, a menționat că ratifică vânzarea, în condițiile art. 1311, 1683 și 1261 C. civ., confirmând că recurenții dețin în proprietate întregul imobil, și că renunță la dreptul de a invoca nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, neavând vreo pretenție asupra sumei încasate de soția sa. Această manifestare de voință neechivocă a fostului soț al pârâtei, inserată în cuprinsul unui înscris autentic, are, astfel cum corect a reținut instanța de apel, rolul de a acoperi nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare asupra căruia poartă litigiul și de a consolida, retroactiv, efectul translativ al dreptului de proprietate asupra bunului provenind din comunitatea legală, din patrimoniul pârâtei în cel al recurenților, dispozițiile art. 1261 și art. 1262 C. civ. fiind aplicabile. Se mai reține că înscrisul confirmativ reprezintă o veritabilă recunoaștere a faptului că fostul soț al pârâtei a fost de acord cu transmiterea către recurenți a bunului comun în baza contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare/rezoluțiune s-a solicitat, acesta cuprinzând elementele esențiale prevăzute de lege pentru a fi valabil (obiectul, cauza, natura obligației și motivul nulității, precum și intenția de a repara viciul pe care se întemeiază acea acțiune, conform art. 1264 C. civ.). Înalta Curte acreditează raționamentul instanței de apel potrivit căruia în speță se pune problema vânzării bunului altuia, în condițiile în care a fost înstrăinată și cota parte a soțului care nu și-a exprimat consimțământul cu privire la vânzarea bunului deținut în devălmășie cu pârâta. În contextul dezbaterii asupra valabilității acestei operațiuni juridice se constată că legiuitorul a prevăzut că aceasta nu este lovită de nulitate, ci că dă naștere unei obligații de a face în sarcina debitorului, vânzătorul fiind obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător (art. 1683 alin. (1) C. civ.). Alin. (2) și 3 ale acestui articol prevăd că, "Obligația vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului. Dacă din lege sau din voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de către proprietar." Aceste dispoziții legale denotă că respectivele contracte nu sunt translative de drepturi ca urmare a realizării acordului de voință între debitor și creditor, ci că produc efecte în plan obligațional în sensul asumării de către vânzător a obligației de transmitere a bunului în patrimoniul cumpărătorului. Or, în acest sens a procedat și pârâta, care, sesizând că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare căsătoria sa cu numitul E. era în vigoare, a depus diligențele necesare în vederea realizării transferului dreptului de proprietate asupra întregului imobil în patrimoniul recurenților, fostul său soț procedând la confirmarea actului juridic prin înscris autentic și renunțând la dreptul legal de a invoca nulitatea relativă a contractului pentru lipsa consimțământului. Această confirmare a actului juridic a consolidat dreptul dobândit de recurenți asupra bunului imobil, care, chiar și în lipsa acestei operațiuni juridice erau apărați de efectele nulității, în calitatea lor de cumpărători de bună credință, conform art. 347 alin. (2) C. civ., și, numai în cazul în care pârâta nu asigura transmiterea dreptului de proprietate, recurenții aveau posibilitatea să solicite rezoluțiunea contractului, restituirea prețului și daune-interese, în condițiile art. 1683 alin. (4) și (5) C. civ. Din perspectiva atitudinii contractuale a pârâtei, care a depus diligențele legale pentru realizarea prestației la executarea căreia s-a obligat prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte nu poate reține critica recurenților cu privire la incidența dolului, ca viciu de consimțământ, apt să atragă nulitatea contractului. Dimpotrivă, din tot ansamblul probatoriu administrat în cauză, astfel cum acesta a fost evaluat de instanța de apel, a reieșit că pârâta însăși a avut certitudinea că nu era căsătorită la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, susținerile sale fiind confirmate și de fostul său soț, E., care, fiind audiat în cauză, a afirmat că s-a aflat în aceeași eroare cu privire la data divorțului. Astfel, se poate reține că voința reală a pârâtei a fost de a transmite proprietatea asupra întregului bun către recurenți, ceea ce, ca urmare a confirmării actului juridic de către fostul său soț s-a și întâmplat. În plus, convingerea pârâtei cu privire la faptul că nu era căsătorită la data perfectării actului juridic s-a manifestat pe tot parcursul derulării operațiunii juridice privind vânzarea, aceasta declarând în actele juridice care au precedat înstrăinarea bunului (promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare și actul adițional la aceasta), în fața notarului public, sub sancțiunea legii penale, că nu este căsătorită. De altfel, potrivit constatărilor de fapt ale instanței de apel, asupra căreia instanța de recurs nu poate devolua, probatoriul administrat în cauză nu a relevat vreun indiciu din care să reiasă intenția pârâtei de a-i determina pe recurenți să încheie actul juridic prin folosirea unor manopere dolosive, proba dolului nefiind făcută. Continuând acest raționament, nu se poate reține nici eroarea esențială ca viciu de consimțământ, în sensul reglementării art. 1207 alin. (2) pct. 3 C. civ., întrucât contractul de vânzare-cumpărare a purtat asupra obiectului acestuia, respectiv dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, iar nu asupra calității persoanei cu care recurenții au contractat, de unic proprietar al bunului înstrăinat. Contrar susținerilor acestora, scopul avut în vedere de recurenți la perfectarea actului juridic contestat nu a fost legat de persoana pârâtei, de unic proprietar al imobilului, neavând vreo relevanță care era starea sa civilă la acel moment de vreme ce inadvertențele legate de transferul dreptului de proprietate asupra întregului bun au fost rezolvate prin ratificarea vânzării de către celălalt proprietar, ca urmare a diligențelor efectuate personal, în acest scop. Astfel, și cauza juridică a contractului (dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului), examinată din perspectiva art. 1226 și art. 1235 C. civ., a fost realizată ca urmare a confirmării actului juridic de către soțul care nu și-a exprimat inițial consimțământul asupra vânzării, pârâta executându-și obligația contractuală asumată și transferând în patrimoniul recurenților dreptul de proprietate asupra întregului bun, cu toate atributele care îi aparțin. Totodată, ratificarea vânzării nu are efect asupra mențiunilor din cartea funciară potrivit cărora pârâta apărea ca fiind unicul proprietar al imobilului, întrucât, conform art. 56 din Legea nr. 71/2011, acestea au doar efect de opozabilitate față de terți, neavând vreo influență asupra modului de constituire a dreptului de proprietate al recurenților, înscrierile din cartea funciară putând fi rectificate, potrivit art. 907 și 908 C. civ. În raport de aceste constatări, Înalta Curte reține, urmare a analizei efectuate asupra legalității deciziei recurate, că instanța de apel a aplicat corect normele de drept material incidente în cauză, neputând incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au pretins recurenții. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 274/C din 8 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Constanța. În raport de modalitatea de soluționare a recursului, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurenților-reclamanți A. și B., aflați în culpă procesuală, la plata către intimata C. a sumei de 4.935 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, dovada achitării acestuia fiind făcută conform chitanțelor nr. 38 din 12 aprilie 2023 și nr. 47 din 5 mai 2023 emise de Cabinet de Avocat G., depuse la dosarul cauzei.