ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4072/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4072/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică din 13 decembrie 2011

Prin sentința nr.

3015 din 10 decembrie 2009 a Tribunalului Dolj s-a admis acțiunea formulată de

reclamanta SC C. SA Craiova împotriva pârâților S.G., P.M., S.V. și S.I.M. și

în consecință, pârâții au fost obligați la plata sumei de 425.696,10 lei

reprezentând contravaloare îmbunătățiri aduse de reclamantă imobilului ”H.P.”,

stabilind în favoarea acesteia un drept de retenție, până la achitarea sumei de

mai sus. Totodată, pârâții au fost obligați la plata sumei de 10.067 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut existența pe rolul instanțelor

civile a unei contestații formulate de pârâții din prezenta cauză, la Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia reclamanta SC C. SA a formulat cerere reconvențională

care a fost disjunsă și judecată ca litigiu comercial, având ca obiect

contravaloarea reparațiilor efectuate de societate cu bună-credință în anii

1978, 1979, 2000 și 2001, în valoare de 4 miliarde lei.

S-a reținut că

imobilul a fost restitui în natură în baza unei hotărâri judecătorești

irevocabile, precum și faptul că reclamanta urmează a fi despăgubită cu contravaloarea

îmbunătățirilor evidențiate prin expertizele administrate în cauză.

Împotriva acestei

sentințe pârâții au declarat apel, care a fost admis prin decizia nr. 24 din 24

februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, în sensul schimbării acesteia și diminuării

sumei la 255.529 lei reprezentând sporul de valoare, menținându-se celelalte

dispoziții și obligând pe intimata-reclamantă la plata sumei de 1.504,50 lei

cheltuieli de judecată.

În considerentele

deciziei s-a reținut, în esență, aplicabilitatea art. 19 din Legea nr. 10/2001

în baza căruia pârâții au calitate procesuală pasivă, art. 494 alin. (3) teza

finală C. civ. ca temei juridic de drept comun al dreptului de creanță invocat

de reclamanta care a posedat bunul imobil cu bună-credință, faptul că pârâții

au optat pentru varianta sporului de valoare, sub forma unor apărări la

raportul de expertiză. În aceste condiții, instanța de apel a avut în vedere ca

opțiune, varianta în care pârâții au solicitat determinarea sporului de valoare

adus imobilului prin adăugirea la imobilul inițial a altui corp de clădire,prin

spor de valoare, în accepțiunea art. 494 alin. ultim teza finală C. civ., înțelegându-se

o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului, respectiv varianta

în care expertul a determinat valoarea bănească ce s-ar fi obținut în plus, în

ipoteza înstrăinării imobilului împreună cu corpul adăugit, în comparație cu

aceea a vânzării imobilului în forma inițială.

Cheltuielile de

judecată vizând plata onorariului expertului au fost acordate în temeiul art.

274 C. proc. civ.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel, reclamanta și pârâții au declarat recurs.

declarat de reclamanta SC C. SA se solicită modificarea deciziei, respingerea

apelului pârâților și menținerea sentinței primei instanțe, invocându-se

prevederile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, subsumat motivului prevăzut la pct. 6 teza a doua,

recurenta susține că instanța de apel a dat ceea ce nu s-a cerut, respectiv

sporul de valoare, care nu a făcut obiect al vreunei cereri în primă instanță,

astfel că cererea ”implicită” din apel a pârâților este inadmisibilă.

Recurenta mai susține,

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. că soluția este nelegală deoarece în

apel s-a încuviințat proba cu o nouă expertiză, fără a se arăta ce texte legale

au fost încălcate în legătură cu administrarea acestei probe în primă instanță și

fără a se motiva necesitatea acestei probe. În plus, arată că s-a reținut greșit

suma acordată ca spor de valoare, care este mai mare, conform expertizei din

apel și că eronat s-a calculat suma la nivelul anului 2007 și nu la data

efectuării expertizei.

recursul declarat de pârâții P.M., S.V. și S.I.M., criticile sunt întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează următoarele aspecte:

lipsa calității procesuale active a reclamantei SC C. SA; lipsa oricărei obligații

de plată în temeiul art. 9 din Legea nr. 10/2001 și supraevaluarea sporului de

valoare, greșita interpretare a art. 494 C. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, pârâții arată următoarele:

Cu privire la primul

aspect susține că reclamanta nu a făcut dovada niciunei îmbunătățiri aduse

imobilului, acestea fiind realizate din fondurile statului și doar acesta poate

avea calitatea de subiect activ.

În al doilea rând, se

invocă greșita aplicare a art. 9 din Legea nr. 10/2001, care prevede că

imobilele se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de

restituire, cu toate îmbunătățirile, excluzând orice drept de creanță al unității

deținătoare sau a fostului proprietar la acesta.

În fine, se critică,

sub aspectul sporului de valoare acordat, faptul că expertizele efectuate nu

fac o determinare riguroasă a acestuia, prin metodele de evaluare folosite.

Analizând recursurile

prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

recursul reclamantei, acesta este nefondat, urmând a se respinge potrivit art.

312 alin. (1) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Imobilul în litigiu a

intrat în patrimoniul SC C. SA Craiova prin decizia nr. 85/1078 a Consiliului

Popular al județului Dolj, potrivit procedurii prevăzute de Decretul nr.

409/1955, iar la data de 1 iunie 2000, în urma divizării acesteia, a fost

preluat de societatea reclamantă SC C. SA, prin protocol de predare-primire,

care i-a adus îmbunătățiri și a edificat anexe.

Invocând posesia de

bună-credință, necontestată în speță, prin cererea sa, reclamanta a solicitat

contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, în temeiul art. 494 alin. (3) C.

civ., după restituirea sa în natură pârâților, în cadrul procedurii prevăzute

de Legea nr. 10/2001, în temeiul Deciziei nr. 3631 din 4 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dispozițiile art. 494

alin. (3) teza finală C. civ., impun proprietarilor obligația de a-și exprima

una dintre opțiunile prevăzute de textul legal, respectiv fie aceea referitoare

la plata privind valoarea materialelor și prețul muncii, fie de a plăti o sumă

de bani egală cu creșterea valorii fondului, respectiv sporul de valoare.

Așa cum s-a reținut,

textul legal nu limitează în vreun fel modalitatea în care dreptul de opțiune

poate fi manifestat și, contrar celor susținute în recurs, se va reține că,

într-adevăr, pârâții, încă în faza judecății în primă instanță, sub forma unor

apărări la raportul de expertiză, au solicitat determinarea sporului de

valoare, exprimându-și în acest mod și opțiunea prevăzută de lege.

Din acest punct de

vedere, nu există un plus petit, iar motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

În al doilea rând,

recurenta a susținut nelegalitatea deciziei, prin aceea că a încuviințat o nouă

probă, cu expertiza, fără a se invoca textul de lege încălcat în primă instanță

în legătură cu administrarea acestei probe.

Potrivit art. 292

teza finală C. proc. civ., ,,Instanța de apel poate încuviința și administrarea

probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”.

Pe de altă parte, părțile

pot folosi în apel motivele invocate în fața primei instanțe, ele pot readuce

în discuție, în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și

de drept dezbătute în primă instanță, provocând o nouă judecată asupra

fondului, rezultând din acestea, caracterul devolutiv al apelului.

Instanța de apel

verifică deci, atât legalitatea sentinței, în ce măsură prima instanță a

aplicat și interpretat corect legea, cât și temeinicia acesteia, respectiv dacă

situația de fapt stabilită prin hotărâre corespunde probelor administrate.

Din această

perspectivă, instanța de apel nu a încălcat legea prin încuviințarea și

administrarea de noi probe, astfel că nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. nu este prezent, urmând a se reține, totodată, că, în finalul

recursului reclamanta a adus în discuție situații de fapt legate de interpretarea

probelor administrate, ceea ce excede cadrului procedual al prezentului recurs.

pârâților se vor reține următoarele:

Calitatea societății

reclamante de unitate deținătoare, în sensul dispozițiilor art. 19 din Legea

nr. 10/2001 a fost stabilită irevocabil prin Decizia nr. 3631 din 4 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În plus, cum corect

s-a reținut, chiar în cuprinsul notificării în baza Legii nr. 10/2001, pârâții

au recunoscut faptul că imobilul pentru care au solicitat restituirea în natură

se află în administrarea societății reclamante.

Cât privește dispozițiile

art. 9 ale Legii nr. 10/2001, se va reține că instanța de apel a reținut corect

că acestea nu sunt aplicabile speței, respectiv imobilului în litigiu, care a

suferit în timp modificări, amenajări, îmbunătățiri și noi edificări.

Recurenții critică,

de asemenea, greșita interpretare a dispozițiilor art. 494 C. civ., însă în

dezvoltarea acestei critici aduc în discuție împrejurări de fapt, legate de

modalitatea de lucru a experților, de condițiile efectuării expertizei, de

administrarea și interpretarea probelor, ceea ce excede analizei de legalitate

din prezentul recurs, neputând fi valorificate din perspectiva dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere

considerentele mai sus reținute, nefiind fondate, în lumina dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge recursurile declarate de reclamantă și

pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamanta SC C. SA CRAIOVA și de pârâții P.M., S.V. și S.I.M.

împotriva deciziei nr. 24/2011 din 24 februarie 2011 pronunțată de Curtea de

Apel Craiova, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 decembrie 2011.