ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2301/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 iulie

2013 pe rolul Tribunalului Argeș sub nr. 5728/109/2013 reclamantul B.I.V. a

solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1349, 1357 C. civ., art. 22, 34, 47,

50 din Constituția României, art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 400.200 lei cu titlu de

prestație periodică, începând cu luna august 1984 și în continuare, precum și

la plata daunelor morale în sumă de 2.000.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința nr. 487

din 25 februarie 2015 Tribunalul Argeș, secția pentru conflicte de muncă și

asigurări sociale, a respins acțiunea, reținând că Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauza de față.

Prin Decizia nr. 975

din 27 mai 2015 Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins, ca

nefondat, apelul reclamantului, reținând că răspunderea materială în situația

în care se invocă intervenirea unei boli pe perioada cât reclamantul era

salariat, aparține angajatorului, iar nu Stalului Român, indiferent prin care

din Ministere ar fi reprezentat, cererea reclamantului în contradictoriu cu

fostul angajator prin care a solicitat aceleași despăgubiri, fiind respinsă pe

motiv că nu există legătură de cauzalitate între plecarea în Libia și

declanșarea bolii.

Împotriva acestei

decizii reclamantul B.I.V. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488

alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ. arătând că în mod greșit instanțele

anterioare au reținut că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în

cauză, procedând astfel ia o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor

legate în materie, respectiv, a dispozițiilor art. 56, 57 noul C. proc. civ.

În acest sens,

recurentul-reclamant susține că pârâtul are calitate procesuală pasivă întrucât

la data îmbolnăvirii acestuia, Statul Român era proprietarul tuturor

mijloacelor de producție din România, inclusiv a fostei întreprinderi A.,

devenită ulterior societate comercială cu capital majoritar de stat, apoi

privatizată în baza unor legi speciale, devenind SC A. cu capital privat. În

atare situație, nu se poate spune că noua societate rezultată prin privatizare

ar fi continuatoarea în drepturi și obligații a fostei întreprinderi de stat A.

Susținerea instanței

de apel că SC A. ar fi în prezent persoana juridică îndreptățită să aibă

calitate procesuală pasivă în cauză este neargumentată și nedovedită, întrucât

nu se cunosc clauzele contractului de privatizare iar societatea se află în

faliment, fiind ca și inexistentă.

Înalta Curte,

înregistrând dosarul de recurs, a procedat, la data de 30 septembrie 2015, la

întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin

raportul întocmii constatându-se că pretențiile reclamantului de 400.200 lei cu

titlu de prestație periodică și daune morale în cuantum de 2.000.000 lei se

situează peste cuantumul de 1.000.000 lei prevăzut de textul legal anterior

citat, sens în care hotărârea atacată este supusă recursului în condițiile

legii.

De asemenea, întrucât

recursul vizează calitatea procesuală pasivă a Statului Român în litigiul dedus

judecății, critica formulată se circumscrie motivului de nelegalitate

reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost

indicat în memoriul de recurs de către reclamant.

Completul de filtru

C3 a dispus comunicarea raportului paliilor, pentru ca acestea sa depună puncte

de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză a formulat

punct de vedere la raportul de admisibilitate recurentul-reclamant B.I.V.,

arătând că își însușește concluziile acestuia.

S-a acordat termen

pentru judecarea recursului la data de 21 octombrie 2015 în temeiul art. 493

alin. (6) C. proc. civ., fără citarea părților, constatându-se că este dedusă

judecății o chestiune de drept necontroversată.

Analizând cauza,

Înalta Curte constată următoarele:

Ca și chestiune

prealabilă, având în vedere că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe

calea prezentului recurs au vizat exclusiv calitatea procesuală pasivă a

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în prezenta cauză, Înalta

Curte va soluționa calea de atac numai din perspectiva criticilor cu care a

fost învestită prin memoriul de recurs, fără a mai analiza îndeplinirea

condițiilor răspunderii civile delictuale, referitor la care

recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică.

Recurentul-reclamant

critică soluțiile consacrate prin hotărârile pronunțate anterior sub aspectul

greșitei constatări a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, în prezenta cauză, arătând că o atare abordare

se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

respectiv, greșita aplicare a normelor de drept.

În susținerea

recursului, reclamantul arată că, având în vedere că la data îmbolnăvirii,

raportat la care solicită despăgubirile menționate în cererea introductivă de

instanță - anul 1984, Statul Român era proprietarul tuturor mijloacelor de

producție din România, inclusiv al fostei întreprinderi A. (devenită ulterior

societate comercială cu capital majoritar de stat apoi privatizata prin efectul

unor legi speciale), acestuia îi revine calitatea procesuală pasivă în

prezentul litigiu, în calitate de debitor în acțiunea în răspundere civilă delictuală

pendinte.

Aceasta întrucât,

susține recurentul-reclamant, nu există nicio dovadă scrisă din care să rezulte

că actuala SC A. este continuatoarea întreprinderii la care a activat în

perioada declanșării bolii ce a determinat incapacitatea de muncă, iar

concluzia instanței de apel că privatizarea angajatorului nu conduce la

preluarea, de către stat, a eventualelor obligații decurgând din raporturile de

muncă, este greșită.

Așa cum au reținut

instanțele anterioare, recurentul-reclamant a fost angajat al U. Argeș începând

cu data de 22 iulie 1982, iar din anul 1984 a fost detașat în străinătate la

Antrepriza Tripoli Libia, aparținând SC A. SA, detașarea efectuându-se conform

angajamentului semnat de către acesta.

Recurentul-reclamant

a lucrat în Libia până în luna august 1984, când a fost repatriat cu

diagnosticul sindrom schizoparanoid, iar incapacitatea de muncă cauzată de

boală a condus la încetarea detașării și ulterior a contractului de muncă.

Referitor la

sănătatea și securitatea în muncă art. 44 din Legea nr. 319/2006 statuează că

"Angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile, pentru

prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale,

în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestațiile asigurărilor

sociale de stat".

De asemenea, art. 175

alin. (1) C. muncii prevede că "Angajatorul are obligația să asigure

securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legate de muncă"

iar art. 253 alin. (1) din același act normativ statuează că "Angajatorul

este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile

contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a

suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul

îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul".

Aceste dispoziții

legale își găseau consacrare legislativă inclusiv în perioada în care a

intervenit îmbolnăvirea recurentului-reclamant, în sensul că art. 22 din Legea

nr. 5/1965 cu privire la protecția muncii prevedea ca încălcarea dispozițiilor

legale privitoare la protecția muncii atrage răspunderea disciplinară,

administrativă, materială sau penală, după caz, potrivit legii.

De altfel,

dispozițiile legale ce instituiau, la data pretinsă de reclamant a îmbolnăvirii

sale, o răspundere materială a angajatorului, au fost analizate în cadrul

litigiului pe care reclamantul l-a promovat în contradictoriu cu SC A., fiind

străine de instituția răspunderii civile delictuale pe care acesta o invoca

împotriva Statului Român.

Potrivit art. 223

alin. (1) C. civ., în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în

nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin

Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt

organ în acest sens.

Potrivit art. 224

alin. (1) C. civ., dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde

decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și

instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste

persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului.

Din textele legale

anterior citate rezultă că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, are

calitate procesuală numai în litigiile expres prevăzute de lege. În niciuna

dintre tezele legale menționate anterior nu este reglementată o răspundere a

Statului Român care să substituie pe cea a angajatorului, indiferent de

situația în care s-ar afla acesta din urmă.

Or, în speță, după

cum s-a arătat, nu se poate institui o răspundere generală a statului,

nelimitată și necondiționată, după cum nici nu poate opera o subrogare a

statului în drepturile și obligațiile angajatorului pentru fapte sau acte ce

țin de raporturile de muncă.

Contrar susținerilor

recurentului-reclamant, împrejurarea că întreprinderea de stat la care acesta a

activat ca muncitor s-a transformat în societate comercială prin efectul legii

nu conduce la preluarea de către stat a obligațiilor angajatorului decurgând

din raporturile de muncă, respectiva transformare fiind determinată de

realitățile economice și legislative de la acel moment și ținând de structura,

respectiv, organizarea administrativă a fostei întreprinderi de stat, fără a

modifica sau reglementa raporturile dintre angajat și angajator.

Instanțele anterioare

nu au apreciat că Antrepriza Tripoli Libia aparținea SC A., cum eronat susține

recurentul-reclamant, ci au constatat că SC A. este continuatoarea

întreprinderii la care a lucrat recurentul-reclamant urmare a transformărilor

intervenite potrivit Legii nr. 15/1990 și Legii nr. 31/1990, entitate căreia i

s-a recunoscut calitate procesuală pasivă în litigiul în care pretențiile sale

au primit o dezlegare pe fondul dreptului (Sentința civilă nr. 10753 din 11

decembrie 2010 a Judecătoriei Pitești).

Pentru aceste

considerente, făcând aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (6) noul C. proc.

civ. Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, neexistând

niciun element de natură a determina o altă interpretare decât cea dată de

instanțele de fond sub aspectul calității procesuale pasive a Statului Român în

situația în care nu există un temei juridic obligațional a cărui încălcare ar

atrage răspunderea civilă delictuală a acestuia.

În consecință, Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I.V.

împotriva Deciziei nr. 975 din 27 mai 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I

civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I.V., domiciliat în Pitești, str.

E., județul Argeș, împotriva Deciziei nr. 975 din 27 mat 2013 a Curții de Apel

Pitești, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul procesual ales în Pitești, bd. R.,

județul Argeș.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică azi, 21 octombrie 2015.

Procesat

de GGC - NN