ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2301/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 iulie 2013 pe rolul Tribunalului Argeș sub nr. 5728/109/2013 reclamantul B.I.V. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1349, 1357 C. civ., art. 22, 34, 47, 50 din Constituția României, art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 400.200 lei cu titlu de prestație periodică, începând cu luna august 1984 și în continuare, precum și la plata daunelor morale în sumă de 2.000.000 lei, cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința nr. 487 din 25 februarie 2015 Tribunalul Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins acțiunea, reținând că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauza de față.

Prin Decizia nr. 975 din 27 mai 2015 Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, reținând că răspunderea materială în situația în care se invocă intervenirea unei boli pe perioada cât reclamantul era salariat, aparține angajatorului, iar nu Stalului Român, indiferent prin care din Ministere ar fi reprezentat, cererea reclamantului în contradictoriu cu fostul angajator prin care a solicitat aceleași despăgubiri, fiind respinsă pe motiv că nu există legătură de cauzalitate între plecarea în Libia și declanșarea bolii. Împotriva acestei decizii reclamantul B.I.V. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ. arătând că în mod greșit instanțele anterioare au reținut că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în cauză, procedând astfel ia o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legate în materie, respectiv, a dispozițiilor art. 56, 57 noul C. proc.

civ. În acest sens, recurentul-reclamant susține că pârâtul are calitate procesuală pasivă întrucât la data îmbolnăvirii acestuia, Statul Român era proprietarul tuturor mijloacelor de producție din România, inclusiv a fostei întreprinderi A., devenită ulterior societate comercială cu capital majoritar de stat, apoi privatizată în baza unor legi speciale, devenind SC A. cu capital privat. În atare situație, nu se poate spune că noua societate rezultată prin privatizare ar fi continuatoarea în drepturi și obligații a fostei întreprinderi de stat A. Susținerea instanței de apel că SC A. ar fi în prezent persoana juridică îndreptățită să aibă calitate procesuală pasivă în cauză este neargumentată și nedovedită, întrucât nu se cunosc clauzele contractului de privatizare iar societatea se află în faliment, fiind ca și inexistentă.

Înalta Curte, înregistrând dosarul de recurs, a procedat, la data de 30 septembrie 2015, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raportul întocmii constatându-se că pretențiile reclamantului de 400.200 lei cu titlu de prestație periodică și daune morale în cuantum de 2.000.000 lei se situează peste cuantumul de 1.000.000 lei prevăzut de textul legal anterior citat, sens în care hotărârea atacată este supusă recursului în condițiile legii. De asemenea, întrucât recursul vizează calitatea procesuală pasivă a Statului Român în litigiul dedus judecății, critica formulată se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., astfel cum a fost indicat în memoriul de recurs de către reclamant. Completul de filtru C3 a dispus comunicarea raportului paliilor, pentru ca acestea sa depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. În cauză a formulat punct de vedere la raportul de admisibilitate recurentul-reclamant B.I.V., arătând că își însușește concluziile acestuia. S-a acordat termen pentru judecarea recursului la data de 21 octombrie 2015 în temeiul art. 493 alin. (6) C. proc. civ., fără citarea părților, constatându-se că este dedusă judecății o chestiune de drept necontroversată.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele: Ca și chestiune prealabilă, având în vedere că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs au vizat exclusiv calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în prezenta cauză, Înalta Curte va soluționa calea de atac numai din perspectiva criticilor cu care a fost învestită prin memoriul de recurs, fără a mai analiza îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, referitor la care recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică. Recurentul-reclamant critică soluțiile consacrate prin hotărârile pronunțate anterior sub aspectul greșitei constatări a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în prezenta cauză, arătând că o atare abordare se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., respectiv, greșita aplicare a normelor de drept. În susținerea recursului, reclamantul arată că, având în vedere că la data îmbolnăvirii, raportat la care solicită despăgubirile menționate în cererea introductivă de instanță - anul 1984, Statul Român era proprietarul tuturor mijloacelor de producție din România, inclusiv al fostei întreprinderi A. (devenită ulterior societate comercială cu capital majoritar de stat apoi privatizata prin efectul unor legi speciale), acestuia îi revine calitatea procesuală pasivă în prezentul litigiu, în calitate de debitor în acțiunea în răspundere civilă delictuală pendinte.

Aceasta întrucât, susține recurentul-reclamant, nu există nicio dovadă scrisă din care să rezulte că actuala SC A. este continuatoarea întreprinderii la care a activat în perioada declanșării bolii ce a determinat incapacitatea de muncă, iar concluzia instanței de apel că privatizarea angajatorului nu conduce la preluarea, de către stat, a eventualelor obligații decurgând din raporturile de muncă, este greșită. Așa cum au reținut instanțele anterioare, recurentul-reclamant a fost angajat al U. Argeș începând cu data de 22 iulie 1982, iar din anul 1984 a fost detașat în străinătate la Antrepriza Tripoli Libia, aparținând SC A. SA, detașarea efectuându-se conform angajamentului semnat de către acesta.

Recurentul-reclamant a lucrat în Libia până în luna august 1984, când a fost repatriat cu diagnosticul sindrom schizoparanoid, iar incapacitatea de muncă cauzată de boală a condus la încetarea detașării și ulterior a contractului de muncă.

Referitor la sănătatea și securitatea în muncă art. 44 din Legea nr. 319/2006 statuează că "Angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestațiile asigurărilor sociale de stat". De asemenea, art. 175 alin. (1) C. muncii prevede că "Angajatorul are obligația să asigure securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legate de muncă" iar art. 253 alin. (1) din același act normativ statuează că "Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul". Aceste dispoziții legale își găseau consacrare legislativă inclusiv în perioada în care a intervenit îmbolnăvirea recurentului-reclamant, în sensul că art. 22 din Legea nr. 5/1965 cu privire la protecția muncii prevedea ca încălcarea dispozițiilor legale privitoare la protecția muncii atrage răspunderea disciplinară, administrativă, materială sau penală, după caz, potrivit legii.

De altfel, dispozițiile legale ce instituiau, la data pretinsă de reclamant a îmbolnăvirii sale, o răspundere materială a angajatorului, au fost analizate în cadrul litigiului pe care reclamantul l-a promovat în contradictoriu cu SC A., fiind străine de instituția răspunderii civile delictuale pe care acesta o invoca împotriva Statului Român. Potrivit art. 223 alin. (1) C. civ., în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens. Potrivit art. 224 alin. (1) C. civ., dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului.

Din textele legale anterior citate rezultă că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, are calitate procesuală numai în litigiile expres prevăzute de lege. În niciuna dintre tezele legale menționate anterior nu este reglementată o răspundere a Statului Român care să substituie pe cea a angajatorului, indiferent de situația în care s-ar afla acesta din urmă. Or, în speță, după cum s-a arătat, nu se poate institui o răspundere generală a statului, nelimitată și necondiționată, după cum nici nu poate opera o subrogare a statului în drepturile și obligațiile angajatorului pentru fapte sau acte ce țin de raporturile de muncă.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, împrejurarea că întreprinderea de stat la care acesta a activat ca muncitor s-a transformat în societate comercială prin efectul legii nu conduce la preluarea de către stat a obligațiilor angajatorului decurgând din raporturile de muncă, respectiva transformare fiind determinată de realitățile economice și legislative de la acel moment și ținând de structura, respectiv, organizarea administrativă a fostei întreprinderi de stat, fără a modifica sau reglementa raporturile dintre angajat și angajator.

Instanțele anterioare nu au apreciat că Antrepriza Tripoli Libia aparținea SC A., cum eronat susține recurentul-reclamant, ci au constatat că SC A. este continuatoarea întreprinderii la care a lucrat recurentul-reclamant urmare a transformărilor intervenite potrivit Legii nr. 15/1990 și Legii nr. 31/1990, entitate căreia i s-a recunoscut calitate procesuală pasivă în litigiul în care pretențiile sale au primit o dezlegare pe fondul dreptului (Sentința civilă nr. 10753 din 11 decembrie 2010 a Judecătoriei Pitești). Pentru aceste considerente, făcând aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (6) noul C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, neexistând niciun element de natură a determina o altă interpretare decât cea dată de instanțele de fond sub aspectul calității procesuale pasive a Statului Român în situația în care nu există un temei juridic obligațional a cărui încălcare ar atrage răspunderea civilă delictuală a acestuia.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I.V. împotriva Deciziei nr. 975 din 27 mai 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I.V., domiciliat în Pitești, str. E., județul Argeș, împotriva Deciziei nr. 975 din 27 mat 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul procesual ales în Pitești, bd. R., județul Argeș. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi, 21 octombrie 2015. Procesat de GGC - NN