ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 894/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 894/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C.

proc. civ., asupra recursului de față;

Prin

cererea înregistrată la data de 26 octombrie 2010 pe rolul Judecătoriei Pitești

sub nr. 20956/280/2010, reclamantul C.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român prin M.F.P. - D.G.F.P. Argeș, pentru ca prin hotărârea ce va pronunța să

se dispună obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 232.004 lei

reprezentând contravaloare daune materiale, la plata sumei de 150 000 euro în

echivalent lei cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit, precum și

la plata cheltuielilor de judecată.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 998 și art. 1000 alin. (3) coroborat cu art. 1073 și 1091 C.

civ.

La 25 februarie 2011 reclamantul a depus două

cereri modificatoare și completatoare ale acțiunii inițiale, în sensul că a

înțeles să se judece în calitate de pârât și cu Statul Român prin M.F.P.,

precizând cuantumul daunelor morale la suma de 300.000 euro și păstrând în mare

parte motivarea din cererea inițială.

La data de 17 martie 2011 pârâta D.G.F.P.

Argeș a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în sensul că, dată

fiind motivarea acțiunii, calitate nu poate avea decât Statul Român prin

Ministerul Justiției, astfel că în sarcina sa nu se poate reține nici un fel de

culpă.

Prin sentința civila nr. 7015 din 01 iulie 2011,

Judecătoria Pitești a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român prin M.F.P.- D.J.F.P. Argeș și a respins acțiunea față

de acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă. A admis în parte excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român prin M.F.P. privind plata despăgubirilor materiale. A

admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamant în contradictoriu cu

pârâtul Statul Roman prin M.F.P.

A fost obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P.

să plătească reclamantului suma de 15.000 Euro, în echivalent lei, la cursul

oficial de schimb din ziua plății efective, reprezentând despăgubiri morale. A

fost respins capătul de cerere privind plata daunelor materiale, ca fiind

formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost

obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. să plătească reclamantului cheltuieli

de judecată în cuantum de 700 lei.

Prin Decizia civilă nr. 116 din 02 mai 2012,

Tribunalul Argeș a anulat sentința civilă nr. 7015 din 01 iulie 2011 și a

reținut competența în primă instanță a tribunalului, față de cuantumul

pretențiilor bănești, cauza fiind repartizată aleatoriu sub același număr unic

de dosar.

În fața Tribunalului Argeș, prin cererea de

la fila 12, reclamantul a modificat din nou cuantumul daunelor morale

solicitate ca fiind de 150.000 euro, precizând în același timp faptul că

daunele materiale solicitate reprezintă pensia de întreținere achitată,

onorariu de avocat, contravaloarea testului de paternitate și cheltuielile cu

procesul din 1986.

Prin sentința civilă nr.

445 din 29 noiembrie

2013, Tribunalul Argeș a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei D.G.F.P. Argeș, respingând acțiunea față de aceasta, a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin M.F.P.

și a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost completată și precizată,

formulată de reclamantul C.A.. A fost obligat Statul Român prin M.F.P. la plata

sumei totale de 176.948,98 lei, din care: suma de 126.948,98 lei reprezentând

daune materiale (conform raportului de expertiză fila 162 dosar) și suma de

50.000 lei daune morale către reclamant, cu 2.600 lei cheltuieli de judecată

către reclamant.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut următoarele:

Cu privire la excepția lipsei

calității procesuale pasive a D.G.F.P. Argeș, s-a constatat că aceasta este

întemeiată, Statul Român prin M.F.P. fiind cel care, potrivit dispozițiilor art.

96 din Legea nr. 303/2004, răspunde pentru prejudiciul cauza reclamantului.

Astfel, textul legal invocat conferă expres calitate procesuală pasivă Statului

Român, respectiv: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin

erorile judiciare. (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se

poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.”

În cadrul erorilor judiciare

răspunderea pentru eventualele prejudicii suferite de cei vătămați se poate

valorifica în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., iar nu cu D.G.F.P.

Argeș.

În raport de considerentele

expuse, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

D.G.F.P. Argeș, respingând acțiunea față de această pârâtă.

Pe cale de consecință, a fost

respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2562 din 14 aprilie 1986

pronunțată de Judecătoria Pitești în Dosarul nr. 10547/1985, modificată în

căile de atac, s-a constatat că reclamantul este tatăl minorului A.A.,

încuviințându-se ca acesta să îi poarte numele. Totodată, pârâtul a fost obligat

și la plata pensiei de întreținere în sumă de 400 lei lunar, începând cu 07

noiembrie 1985 și până la majorat. Ulterior, reclamantul, prin acord cu C.A.A.,

persoana pentru care s-a stabilit paternitatea, s-au prezentat la I.N.M.L.

București și s-a procedat la întocmirea unui raport de expertiză medico-legală,

respectiv un examen A.D.N., concluzia acestuia fiind aceea că se exclude

reclamantul de la paternitatea numitului C.A.A., stabilindu-se că nu este tatăl

biologic al acestuia.

Constatând rezultatele expertizei,

reclamantul a promovat o cerere de revizuire împotriva Deciziei civile nr. 1996

din 16 decembrie 1986 a Tribunalului Argeș, iar prin Decizia civilă nr. 39/AMF

din 31 martie 2010 s-a admis în principiu cererea de revizuire, s-a anulat Decizia

civilă nr. 1996/1986 și s-a fixat termen pentru soluționarea apelului. Prin Decizia

nr. 61/MF din 28 aprilie 2010 a Tribunalului Argeș s-a admis apelul declarat

împotriva sentinței civile nr. 2562 din 14 aprilie 1986 pronunțată de

Judecătoria Pitești, în sensul că s-a modificat sentința, respingându-se

acțiunea în constatarea paternității.

În acest context, reclamantul C.A. a chemat

în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. - D.G.F.P. Argeș, pentru ca

prin hotărârea ce va pronunța să se dispună obligarea acestuia din urmă la

plata sumei de 232.004 lei reprezentând contravaloare daune materiale, la plata

sumei de 150.000 euro în echivalent lei cu titlul de daune morale pentru

prejudiciul suferit, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de

soluționarea prezentei cauze.

În cauză a fost efectuată o expertiză

contabilă, având ca obiective stabilirea cuantumului actualizat al pensiei de

întreținere plătită de reclamant către minorul C.A. în perioada noiembrie

1985-aprilie 2003, suma actualizată a cheltuielilor efectuate de reclamant

pentru dovedirea nevinovăției sale în cauză, precum și a faptului că nu este

tatăl biologic al minorului, suma actualizată a dobânzilor legale calculate,

expertul reținând un prejudiciu total cauzat reclamantului, în sumă de

126.948,98 lei.

Cererea reclamantului privind acordarea

daunelor materiale s-a constatat a fi fondată și prin urmare admisă, cu

consecința obligării pârâtului la plata cuantumului stabilit prin expertiza

efectuată în cauză, respectiv 6.417,56 lei cheltuieli de judecată, 104.337,99

lei reprezentând suma actualizată a dobânzilor legale calculate, prejudiciul

total suportat de către reclamant fiind în sumă de 126.948,98 lei, constând în

prejudiciul material cauzat acestuia ca urmare a pronunțării unei hotărâri

nelegale în ceea ce privește constatarea faptului că reclamantul a fost tatăl

minorului C.A., fapt care a fost negat ulterior de testul de paternitate în

baza căruia s-a făcut revizuirea și s-a modificat sentința civilă.

Din probele administrate în cauză a rezultat

că reclamantul a fost grav prejudiciat, că la momentul când s-a constatat în

mod greșit de către instanță că ar fi tatăl minorului, acesta era student și

urma să se căsătorească. Nu s-a mai căsătorit, nu a mai urmat facultatea și a

suportat rigorile legii, având în vedere perioada comunistă, s-a îmbolnăvit,

reușind să își continue studiile mult mai târziu.

S-a mai reținut că reclamantul a avut

probleme și cu familia sa, întrucât, existând o hotărâre judecătorească în

cauză, era de notorietate că este tatăl minorului, dovedind situația contrară

peste ani, când minorul a devenit major și a putut fi expertizat la Institutul

Mina Minovici, fiind efectuat testul de paternitate, care a demonstrat că nu

există nici o probabilitate ca reclamantul să fie tatăl minorului.

Față de aceste aspecte, având în vedere că în

tot acest timp, reclamantul a plătit pensia de întreținere a minorului, fapt

recunoscut inclusiv de către mama acestuia în fața instanței de judecată,

inclusiv la cererea de revizuire, tribunalul a apreciat că se impune ca pârâtul

să fie obligat la plata daunelor solicitate, atât cu privire la cuantumul

material, dar și în ceea ce privește cuantumul moral, apreciind că hotărârea

judecătorească în cauză a schimbat cursul vieții reclamantului din toate

punctele de vedere, atât profesional, cât și familial, mai ales că a divorțat

de prima sa soție din cauza problemelor cauzate în căsnicie de mama minorului.

Așadar, referitor la capătul de cerere prin

care s-au solicitat despăgubiri morale, tribunalul a constatat că probatoriul

cauzei a pus în evidență prejudiciul de această natură suportat de reclamant,

din cauza oprobiului public la care a fost supus, a marginalizării sale de

către cunoscuți și apropriați, cu consecințe asupra stării sale de sănătate,

urmată implicit de repetarea unor ani de studii, iar ulterior chiar de

abandonarea acestora, de desele procese la care a trebuit să participe privind

majorarea ori neplata la vreme a pensiei de întreținere, împrejurări față de

care pretențiile sale sunt în parte întemeiate.

Potrivit dispozițiilor art. 998 C. civ.,

orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a

cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara. De asemenea, conform art. 52 alin. (3)

din Constituția României, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile

cauzate prin erorile judiciare.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru

prejudicii aduse onoarei sau demnității unei persoane presupune o apreciere

subiectivă din partea judecătorului, care, însă, trebuie să aibă în vedere

anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecății, gradul

de lezare a valorilor sociale ocrotite și să aprecieze intensitatea și

gravitatea atingerii adusă acestora.

Față de considerentele mai sus amintite a

fost admisă în parte acțiunea reclamantului.

Prin încheierea din data de 6 februarie 2014

pronunțată de Tribunalul Argeș a fost admisă cererea formulată de reclamantul C.A.

și în temeiul art. 281 C. proc. civ. s-a dispus îndreptarea erorii materiale

strecurată în considerentele sentinței civile nr. 445 din 29 noiembrie 2013, în

sensul că, la pag. 5 alin. (1) din considerente, în loc de „Obligă Statul Român

prin M.F.P. să plătească reclamantului suma de 50.000 euro daune morale către

reclamantul C.A.”, se va trece corect mențiunea „Obligă Statul Român prin M.F.P.

- la plata sumei totale de 176.948,98 lei din care: suma de 126.948,98 lei

reprezentând daune materiale (conform raportului de expertiză fila 162 dosar)

și suma de 50.000 lei daune morale, către reclamantul C.A.”

În considerentele acestei încheieri,

tribunalul a reținut că, într-adevăr, din eroare, cu ocazia redactării

sentinței civile nr. 445 din 29 noiembrie 2013, s-a menționat la pagina 5

primul alineat, „față de considerentele mai sus amintite și în baza textelor de

lege enunțate a fost admisă în parte acțiunea precizată, obligând Statul Român

prin M.F.P. să plătească reclamantului suma de 50.000 euro în echivalent lei,

la cursul oficial de schimb din ziua plății efective, reprezentând despăgubiri

morale.”

Astfel, în motivarea sentinței instanța a

dispus obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata unei sumei totale de 176.948,98

lei, din care suma de 126.948,98 lei reprezentând daune materiale (conform

raportului de expertiză fila 162 dosar) și suma de 50.000 lei daune morale către

reclamantul C.A.

S-a constatat astfel că din eroare s-a

menționat suma de 50.000 euro în loc de 50.000 lei, la suma ce reprezintă

daunele morale, în caz contrar, nu s-ar fi ajuns la un cuantum total al

prejudiciului de 176.948,98 lei.

Ulterior, la data de 19 februarie 2014

reclamantul a formulat cerere de completare a încheierii de ședință din data de

06 februarie 2014, prin care a învederat instanței că a omis să se pronunțe

asupra capătului de cerere privind lămurirea dispozitivului sentinței civile nr.

445/2013.

Prin încheierea din data de 11 aprilie 2014,

Tribunalul Argeș a respins cererea de completare a încheierii din 06 februarie 2014,

formulată de reclamant, reținând în considerente următoarele:

Prin încheierea pronunțată la data de 6

februarie 2014, instanța a admis cererea de îndreptare eroare materială,

promovată de reclamantul C.A. și în temeiul art. 281 C. proc. civ. a dispus

îndreptarea erorii materiale strecurată în considerentele sentinței civile nr. 445

din 29 noiembrie 2013, în sensul că la pag. 5 alin. (1) din considerente, în

loc de „Obligă Statul Român prin M.F.P. să plătească reclamantului suma de

50.000 euro daune morale către reclamantul C.A.”, se va trece corect mențiunea

„Obligă Statul Român prin M.F.P. - la plata sumei totale de 176.948,98 lei din

care: suma de 126.948,98 lei reprezentând daune materiale (conform raportului

de expertiză fila 162 dosar) și suma de 50.000 lei daune morale, către

reclamantul C.A..”

Tribunalul a reținut faptul că reclamantul,

prin chiar cererea de completare, a învederat că a solicitat instanței

îndreptarea sau lămurirea întinderii dispozitivului sentinței (alin. (1) al

cererii fila 196 dosar).

Cu toate acestea, prin prezenta cerere de

completare, reclamantul apreciază că instanța a omis să se pronunțe asupra

capătului de cerere privind lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 445/2013,

or, chiar reclamantul, prezent în ședința din 10 aprilie 2014, la interpelarea

instanței de judecată, a recunoscut cererea de la fila 189 din dosar intitulată

„Îndreptare/Lămurire” pe care a semnat-o personal și în finalul căreia a

solicitat expres, potrivit art. 281 C. proc. civ., îndreptarea respectiv

lămurirea dispozițiilor hotărârii, în sensul de a se preciza în mod clar

cuantumul real al daunelor solicitate în instanță.

Potrivit art. 281

2

C. proc. civ.,

încuviințarea unei cereri de completare a unei hotărâri judecătorești sau

încheieri, este admisibilă exclusiv atunci când instanța a omis a se pronunța,

lăsându-l complet nesoluționat - asupra unui capăt de cerere principal sau

accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidente.

Drept urmare, atâta vreme cât reclamantul a

urmărit ca prin cererea formulată, instanța să precizeze în mod clar cuantumul

real al daunelor solicitate de reclamant, solicitând fie îndreptarea, fie

lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 445/2013, iar instanța a

constatat că eroarea sesizată de reclamant în mod corect este una de calcul,

care se încadrează în dispozițiile art. 281 C. proc. civ., nu se poate susține

cu temei că tribunalul a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere privind

lămurirea dispozitivului sentinței amintite.

În același sens, tribunalul a reținut că

cererea formulată de reclamant la data de 04 februarie 2014, este întemeiată în

drept pe dispozițiile art. 281 C. proc. civ. (îndreptare eroare materială), iar

nu pe dispozițiile art. 281

1

C. proc. civ. (care vizează lămurirea

dispozitivului).

În consecință, față de considerentele expuse,

tribunalul a apreciat că este nefondată cererea de completare a încheierii de

ședință din data de 06 februarie 2014, formulată de reclamantul C.A. și a

respins-o.

Împotriva sentinței civile nr. 455 din 29

noiembrie 2013 și a

încheierilor din 11 aprilie 2014 și 6 februarie 2014

a declarat apel

reclamantul C.A., iar împotriva sentinței menționate a formulat apel

pârâtul Statul Român

prin M.F.P. reprezentat prin Direcția G.R.F.P. Ploiești prin A.J.F.P. Argeș.

La termenul de judecată din data de 10

septembrie 2014, instanța a invocat excepția tardivității apelului declarat de

către reclamant împotriva sentinței nr. 445 din 29 noiembrie 2013, excepție

asupra căreia, deliberând cu prioritate, a reținut următoarele:

Conform art. 284 alin.

(1) C. proc. civ., termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea

hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit dovezii de comunicare aflată la fila

186 din dosar, sentința apelată a fost comunicată reclamantului la data de 27

ianuarie 2014. Prin urmare, de la data de 27 ianuarie 2014 a început să curgă

termenul de 15 zile libere pentru declararea apelului și a expirat la data de

12 februarie 2014, zi lucrătoare.

Apelul

declarat de reclamant a fost formulat la data de 19 februarie 2014, astfel cum

reiese din viza serviciului registratură aplicată pe cererea de apel-fila 5.

În consecință,

apelantul-reclamant a declarat apel împotriva sentinței civile nr.

445/2013

după expirarea

termenului de 15 zile prevăzut de lege, astfel că apelul este tardiv, urmând a

fi respins ca atare.

Prin Decizia civilă nr.

743 din

17 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a

fost

admis apelul declarat

de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcția G.R.F.P. Ploiești

prin A.J.F.P. Argeș, împotriva sentinței civile nr. 445 din 29 noiembrie 2013

pronunțată de Tribunalul Argeș, în Dosarul nr. 20956/280/2010.

A fost schimbată, în

parte sentința, în sensul că s-a respins capătul de cerere privind daunele

materiale.

A fost obligat

pârâtul Statul Român la 2.000 lei cheltuieli de judecată în loc de 2.600 lei și

a fost menținută în rest sentința.

A fost respins, ca

tardiv, apelul declarat de reclamantul C.A., împotriva sentinței civile nr. 445

din 29 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Argeș, în Dosarul nr. 20956/280/2010.

A fost respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantul C.A. împotriva încheierilor din 6

februarie 2014 și 11 aprilie 2014 pronunțate de Tribunalul Argeș, în Dosarul nr.

20956/280/2010.

Analizând sentința

apelată prin prisma criticilor aduse de apelantul-pârât Statul Roman prin M.F.P.,

Curtea a constatat că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:

Față de materialul probator administrat în

cauză, se constată că în mod corect prima instanță a reținut că prin Decizia civilă

nr. 1996 din 26 decembrie 1986 pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul cu nr.

2074/1986, după casarea cu reținere a sentinței civile nr. 2562 din 14 aprilie 1986

a Judecătoriei Pitești, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta M.L. și

s-a constatat că C.A. este tatăl minorului A.A., încuviințându-se ca acesta din

urmă să poarte numele tatălui. Totodată, pârâtul a fost obligat și la plata

pensiei de întreținere în sumă de 400 lei lunar, începând cu 07 noiembrie 1985

și pană la majorat-fila 11-12 dosar fond.

Prin raportul de expertiză medico-legală din 28

septembrie 2009 a I.M.L. Mina Minovici, în urma unui examen A.D.N., s-a

stabilit că se exclude reclamantul de la paternitatea numitului C.A.A., nefiind

tatăl biologic al acestuia.

Prin Decizia civilă nr. 39/AMF din 31 martie 2010

a fost admisă în principiu cererea de revizuire formulată de revizuentul C.A.,

fiind anulată Decizia civilă nr. 1996/1996. Prin Decizia nr. 61/MF din 28

aprilie 2010 a Tribunalului Argeș s-a modificat sentința civilă nr. 2562 din 14

aprilie 1986 pronunțată de Judecătoria Pitești, respingându-se acțiunea în

constatarea paternității.

Prin cererea ce face obiectul litigiului de

față, reclamantul C.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P.,

pentru ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună obligarea acestuia din

urmă la plata sumei de 232.004 lei reprezentând contravaloare daune materiale,

(pensia de întreținere pe care a plătit-o în favoarea minorului, contravaloarea

expertizei medico-legale efectuate, cheltuieli din dosarul din anul 1986 și

onorariu de avocat) și la plata sumei de 150.000 euro în echivalent lei cu

titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit, decurgând din această

situație apreciată de reclamant ca fiind eroare judiciară.

Primele două critici formulate de către

pârâtul Statul Roman prin M.F.P., împotriva sentinței apelate, privind

soluționarea capătului de cerere având ca obiect daunele materiale, sunt

întemeiate.

Astfel, în baza raportului de expertiză

efectuat în cauză, reclamantul a solicitat și instanța a admis obligarea

pârâtului la plata sumei de 126.948,98 lei, daune materiale, din care suma de

16.153,43 lei pensie de întreținere aferentă perioadei 1985-aprilie 2003, actualizată,

suma de 6.417,56 lei - cheltuieli (6.400 lei cheltuieli de judecată în dosarul

din 986, la nivelul acelui an, 2.700 lei contravaloarea expertizei

medico-legale și 500 lei onorariu de avocat - chitanță din 14 octombrie 2010)

și suma de 104.377,99 lei reprezentând dobânzi legale actualizate pentru cele

două sume anterioare-fila 162 dosar apel.

În ceea ce privește capătul de cerere privind

obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, constând în contravaloarea

pensiei de întreținere achitată către copil, contravaloarea cheltuielilor de

judecată din cadrul primului proces de stabilire a paternității, contravaloarea

expertizei medico-legale și a onorariului de avocat solicitat, curtea a

constatat că în mod greșit prima instanță a admis acest capăt, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004,

dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin

erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea

exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre

definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau

procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă

această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Or, în speță, nu este îndeplinită niciuna din

condițiile menționate de textul de lege, ce reprezintă sediul materiei pentru

repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în

alte procese decât cele penale.

Cu privire la acest text de lege, Curtea

Constituțională a reținut, chiar într-o decizie recentă (Decizia nr. 60 din 11

februarie 2014), că răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori

judiciare, este o răspundere care nu este bazată pe culpă, fiind fundamentată

pe rolul statului de garant al activității autorității judecătorești, însă este

condiționată de existența unei hotărâri definitive de atragere a răspunderii

penale sau de sancționare disciplinară a judecătorului sau a procurorului,

pentru o faptă săvârșită în cursul judecării procesului, și care a fost de

natură a determina eroarea judiciară, condiție reglementată de textul de lege

menționat. S-a mai reținut în esență, că existența prealabilă a unei hotărâri

de constatare a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, ca și

condiție prealabilă pentru exercitarea cererii de despăgubire pentru

prejudiciile materiale, nu constituie o încălcare a principiului liberului

acces la justiție.

Pe de altă parte, în ce privește

contravaloarea onorariului de avocat, curtea a reținut că nici nu s-a făcut

dovada că aceasta a fost suportată de reclamant în cadrul dosarului având ca

obiect revizuire, soluționat prin Decizia civilă nr. 61/MF din 28 aprilie 2010

a Tribunalului Argeș, în condițiile în care chitanța are data emiterii 14

octombrie 2010, deci cu mult ulterior soluționării cererii de revizuire.

Prin urmare, se constată că în mod greșit

prima instanță a admis capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata

daunelor materiale, în condițiile în care soluția corectă era de respingere,

pentru considerentele expuse.

Cel de-al treilea motiv de apel, privitor la

legalitatea raportului de expertiză efectuat în cauză de către expert A.S., nu

se impune a mai fi analizat, dat fiind faptul că au fost găsite întemeiate

primele două motive de apel, cu consecința respingerii capătului de cerere

privind daunele materiale, capăt pentru care a fost administrată această probă

cu expertiză contabilă.

Cu privire la ultima critică referitoare la

daunele morale, curtea apreciază ca nu este întemeiată.

Ca o chestiune prealabilă se constată că în

cadrul apelului, critica formulată de pârât vizează cuantumul daunelor morale,

însă având în vedere efectul devolutiv al apelului, precum și faptul că prima

instanță nu a argumentat existența erorii judiciare, curtea a analizat și acest

din urmă aspect.

Astfel, în privința

existenței erorii judiciare, față de situația de fapt reținută anterior, curtea

apreciază că în cauză rezultă o eroare judiciară înțeleasă ca fiind

reprezentarea falsă a realității juridice.

Eroarea judiciară se

referă la hotărârea judecătorească de stabilire a paternității din anul 1986,

ce s-a dovedit ulterior a fi neconformă cu realitatea. În această cauză, la

respectiva soluție, neconformă cu realitatea, s-a ajuns după stabilirea unei

stări de fapt eronate pe baza unor date, informații și lucrări ale altor

persoane (martori și expertiză), ținând seama de limitele științei și limitele

lucrărilor de expertiză medico-legale în cauzele având ca obiect stabilire

paternitate, față de nivelul științei din anii 1980.

Prin urmare, față de

situația concretă se apreciază că în cauză este vorba despre o eroare judiciară

obiectivă, datorată altor persoane sau unor factori externi activității

propriu-zise a magistratului și nu subiectivă, la originea căreia ar sta

magistratul.

Pe cale de

consecință, fiind vorba de eroare judiciară, statul va răspunde pentru daunele

morale decurgând din această eroare, în temeiul art. 96 alin. (1) din Legea nr.

303/2004 ce reglementează răspunderea statului pentru prejudiciile decurgând în

erori judiciare, fără a se face distincție în funcție de prejudicii morale sau

prejudicii materiale suferite, pentru daunele morale nefiind prevăzută

condiționarea prevăzută de art. 96 alin. (4) din același act normativ.

În ceea ce privește

cuantumul efectiv al daunelor morale acordate de către instanță, de 50.000 lei,

curtea a apreciat că acesta nu este disproporționat față de prejudiciul moral

încercat de către reclamant, care timp de aproximativ 23 de ani, a fost considerat

de către societate tatăl copilului Andrei Alin, în condițiile în care s-a

dovedit a nu fi. Pe de altă parte, prejudiciul moral rezultă și din frustrarea

suferită de către reclamant ce a fost pus în situația de a suporta consecințele

juridice și sociale ale unei hotărâri, ce stabilea o situație de fapt

neconformă cu realității.

În aprecierea

prejudiciului moral încercat, curtea a avut în vedere și Hotărârea C.E.D.O.

din 25 februarie 2014 în Cauza Ostace împotriva României,

într-o

situație similară cu cea a reclamantului. Astfel, în cadrul acestei hotărâri,

s-a reținut încălcarea de către Statul Român a art. 8 din Convenția Europeană,

ca urmare a faptului că a fost respinsă cererea de revizuire a unei hotărâri de

stabilire a paternității, pronunțată în anul 1981, în condițiile în care

ulterior, prin expertiza A.D.N., s-a stabilit că petentul nu era tatăl

minorului, însa instanța națională investită cu cererea de revizuire, a

apreciat că expertiza A.D.N. nu îndeplinește condițiile de înscris nou. În urma

constatării încălcării art. 8 din Convenție, Statul Român a fost obligat la

plata sumei de 5.000 euro daune morale.

Prin urmare, curtea a

constatat că nu este întemeiat motivul de apel referitor la cuantumul daunelor

morale acordate de către prima instanță, acesta fiind intr-un cuantum rezonabil

față de prejudiciul moral suferit de reclamant.

Și ultima critică

referitoare la cheltuielile de judecată, este întemeiată, față de respingerea

capătului de cerere vizând daunele materiale. Astfel, având în vedere admiterea

în parte a acțiunii, curtea a apreciat necesar a înlătura obligarea pârâtului

la plata cheltuielilor de judecată reprezentând contravaloarea onorariului de

expertiză contabilă, față de inutilitatea acestei probe în raport cu soluția

dată capătului de cerere privind daunele materiale. Pe cale de consecință,

cheltuielile de judecată ce se impune a fi acordate sunt reprezentate de

onorariu de avocat, în cuantum de 2000 lei.

Față de toate considerentele expuse anterior,

în baza art. 296 C. proc. civ. a fost admis apelul formulat de către pârât, a

fost s

chimbată

în parte sentința, în sensul că a fost respins capătul de cerere privind

daunele materiale. A fost obligat pârâtul Statul Român la 2.000 lei cheltuieli

de judecată în loc de 2600 lei, fiind menținută în rest sentința.

În ceea ce privește apelurile declarate de

către reclamant împotriva încheierilor din 06 februarie 2014 și 11 aprilie 2014,

curtea a constatat că acestea nu sunt fondate.

Astfel, prin cererea formulată la data de 04

februarie 2014, intitulată „Cerere de îndreptare/lămurire”, reclamantul a

solicitat îndreptarea/lămurirea dispozițiilor sentinței, în sensul de a se

preciza în mod clar cuantumul real stabilit de instanță cu privire la daunele

morale acordate, respectiv dacă acestea sunt 50.000 euro sau 50.000 lei.

Prin încheierea de ședință apelată a fost

îndreptată eroarea materială strecurată în considerentele sentinței, pagina 5

alineatul 1, unde s-a dispus a se trece suma de 50.000 lei daune morale, în loc

de 50.000 euro, cum eronat fusese trecut.

Prin apelul de față, reclamantul a solicitat

admiterea cererii și îndreptarea dispozitivului sentinței în sensul că la

cuantumul daunelor morale, să fie trecută suma de 50.000 euro și nu 50.000 lei,

întrucât în considerentele hotărârii apare suma de 50.000 euro daune morale și

s-a apreciat că aceasta a fost intenția instanței.

Curtea a apreciat că apelul este nefondat,

deoarece prin cererea formulată în fața primei instanțe, reclamantul a urmărit

de fapt schimbarea soluției instanței cu privire la cuantumul daunelor morale,

prin modificarea monedei menționate în dispozitiv, urmărind trecerea sumei de

50.000 euro în loc de 50.000 lei cât a fost acordată de către instanță.

Verificând dispozitivul sentinței, se

constată că acesta este foarte clar, întrucât prima instanță a dispus obligarea

pârâtului la plata sumei totale de 176.948,98 lei, din care: suma de 126.948,98

lei reprezentând daune materiale și suma de 50.000 lei daune morale către

reclamant. Prin urmare, față de cuantumul total al daunelor acordate de către

instanță și al daunelor materiale, se constată că nu există nici o eroare de

calcul cu privire la daunele morale, acestea fiind acordate în sumă de 50.000

lei, deducție logică rezultată și din operația de adunare efectuată de

instanță.

Pe de altă parte, faptul că în cuprinsul

dispozitivului s-a menționat suma de 50.000 euro daune morale, aceasta nu poate

reprezenta decât o eroare de dactilografiere, cum corect a reținut instanța de

fond. Aceasta deoarece dispozitivul hotărârii trebuie să fie în concordanță cu

minuta întocmită cu ocazia deliberării, iar considerentele, redactate ulterior

întocmirii minutei, trebuie să reflecte minuta, neputându-se ca prin

considerente să fie schimbată soluția pronunțată în cauză.

Prin urmare, în cazul existenței unei

neconcordanțe între minută și considerentele hotărârii, cu privire la moneda în

care a fost acordată o sumă, neconcordanța nu poate fi înlăturată decât în

sensul îndreptării erorii din considerente și în niciun caz în sensul

îndreptării monedei din minută, întrucât aceasta ar echivala cu modificarea

soluției, în cazul dat.

Nici apelul declarat de către reclamant

împotriva încheierii de ședință din 11 aprilie 2014 nu poate fi admis.

Astfel, prin cererea formulată la data de 19

februarie 2014, reclamantul a solicitat instanței completarea încheierii din 06

februarie 2014, în sensul ca instanța să se pronunțe și asupra cererii de

lămurire a dispozitivului sentinței, cu privire la cuantumul daunelor morale,

cererea fiind respinsă.

Curtea a apreciat că în mod corect instanța

de fond a calificat cererea ca fiind o cerere de îndreptare eroare materială,

în condițiile în care, așa cum s-a menționat anterior, dispozitivul sentinței

este foarte clar, nefiind necesar a fi lămurit, singura eroare fiind cuprinsă

în considerentele hotărârii, eroare care a fost și îndreptată.

In realitate, pe această cale, reclamantul a

urmărit modificarea soluției cu privire la cuantumul daunelor morale,

modificare ce nu poate fi obținută decât prin intermediul căilor de atac.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.

296

C.

proc. civ.

,

a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva

încheierilor de ședință din data de 06 februarie 2014 și

11 aprilie 2014.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs,

în termenul legal,

reclamantul C.A., care susține că

decizia Curții de Apel Pitești este nelegală

și netemeinică, deoarece nu s-a pronunțat pe ceea ce s-a solicitat și cuprinde

motive contradictorii în privința apelurilor formulate de acesta. Astfel:

interpretat și aplicat, ca mod de calcul, termenul de formulare a apelului,

calculând 15 zile de când a fost inițial comunicată sentința civilă, ignorând

faptul că această sentință a fost modificată ulterior prin încheierea de

îndreptare a erorii materiale din 06 februarie 2014, ce i-a fost comunicată la

13 februarie 2014 și la care a solicitat ulterior completare, asupra căreia

instanța s-a pronunțat prin încheierea din 11 aprilie 2014, respingând cererea,

astfel încât termenul de 15 zile pentru formularea apelului împotriva sentinței

finale se calcula de la data comunicării acestei din urmă încheieri, data

comunicării fiind 22 mai 2014, reclamantul formulând apelul la 30 mai 2014.

În aceste condiții, decizia Curții de Apel

Pitești privind respingerea ca tardiv a apelului formulat de reclamant

împotriva sentinței instanței de fond este o decizie nelegală.

nefondat, a apelului declarat de reclamant împotriva celor două încheieri din

06 februarie 2014 și 11 aprilie 2014 este nelegală și netemeinică, instanța

nepronunțându-se pe motivele de fapt și de drept invocate în cererea de

îndreptare a erorii materiale prin care s-a solicitat îndreptarea erorii din

dispozitiv și nu din considerente. În acest sens, în mod greșit instanța de

fond s-a pronunțat pe altceva decât s-a cerut, interpretând greșit actul

juridic dedus judecății și îndreptând eroarea materială din considerente și nu

din dispozitiv, așa cum s-a cerut, încălcând astfel reclamantului dreptul de

dispoziție și dreptul la un proces echitabil, judecând nu pe baza cererilor

formulate, ci în funcție de voința judecătorului.

Curtea de Apel Pitești, păstrând această

soluție, a pronunțat o decizie nelegală și netemeinică, în contradictoriu cu

dispozițiile legii în materie de îndreptare eroare materială, în materie de

drept de dispoziție al părții și în materie de art. 6 C.E.D.O.,

nepronunțându-se pe realele motive de fapt și de drept invocate în cererea de

îndreptare de eroare materială și în apelul formulat în acest sens împotriva

încheierii din 06 februarie 2014. La fel a procedat Curtea de Apel și cu

încheierea din 11 aprilie 2014.

legal constituit, având în vedere componența completului din fața instanței de

fond, componență ce a fost stabilită ca urmare a casării sentinței Judecătoriei

Pitești pentru necompetență și nelegalitatea instanței care a pronunțat inițial

hotărârea.

Astfel, în rejudecare, după casarea sentinței

Judecătoriei Pitești, Tribunalul Argeș a avut ca și componență, o instanță

constituită din judecător/președinte și procuror ca reprezentant al Statului

Român știut fiind că în toate procesele în care Statul Român este chemat în

judecată, în astfel de spețe, este obligatorie prezența procurorului.

În apel, instanța a considerat în mod nelegal

și netemeinic că nu se mai impune prezența procurorului în proces, deoarece din

punctul său de vedere, acest lucru este facultativ și nu obligatoriu, în

condițiile în care legiuitorul este cel care stabilește legalitatea

constituirii completului de judecată și în condițiile în care exista o decizie

de casare în acest sens, prin care se stabilea competența materială a instanței

și componența completului de judecată.

Așadar, decizia atacată este nelegală și

netemeinică pentru motivele arătate, instanța nepronunțându-se pe cererea

reclamantului și dând o interpretare greșită acesteia, schimbându-i natura și

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, pronunțându-se fără a fi legal

constituită și dând o decizie cu motive contradictorii și străine de natura

pricinii prin încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind astfel lipsită de

temei legal.

Mai mult, instanța de apel a încălcat

reclamantului dreptul la un proces echitabil prin nerepararea în totalitate a

prejudiciului suferit ca urmare a erorii judiciare, apreciind în mod greșit, că

este o eroare obiectivă și nu subiectivă care să țină de magistratul care a

pronunțat sentința din anul 1986, fără a specifica însă în ce constă eroarea

obiectivă și de unde a rezultat pentru a putea fi invocată astfel.

Legiuitorul prevede prin art. 96 din Legea nr.

303/2004 că, Statul Român răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin

erori judiciare, iar pentru repararea prejudiciului partea vătămată se poate

îndrepta cu acțiune numai împotriva statului reprezentat prin M.F.P., aspect

precizat și de instanță în decizia ce face obiectul prezentului recurs.

Cu toate acestea, în mod contradictoriu,

instanța a apreciat totuși că reclamantul nu este îndreptățit să primească

daunele materiale, ci doar daunele morale în cuantum de 50.000 lei (și nu Euro,

așa cum a motivat inițial instanța de fond în considerente), invocând așa

zisele cauze obiective și nu subiective ce au stat la baza erorii judiciare, în

condițiile în care legiuitorul prin articolul sus menționat se referă la

repararea prejudiciului suferit de partea vătămată, în general, și nu în

special doar la daunele morale, astfel încât instanța nu poate restrânge

dreptul stabilit de lege și nu poate să-i îngrădească dreptul de a fi reparat

prejudiciul material și nici dreptul de a primi cheltuielile de judecată în

integralitate

Mai mult, legiuitorul prevede că, în general,

prejudiciul moral suferit de o persoană nu poate fi mai mic decât prejudiciul

material, întrucât suferința morală este mult mai mare și nu poate fi comparată

cu prejudiciul material, în speță, lucrurile fiind stabilite exact invers de

către instanță.

În recurs a formulat întâmpinare Statul Român

prin M.F.P., solicitând respingerea recursului declarat de reclamant, ca

nefondat, pentru considerentele expuse pe larg în conținutul acestei cereri.

Examinând recursul declarat de

reclamant,

prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă,

pentru considerentele ce succed:

Un prim motiv de critică vizează soluția de

respingere, ca tardiv, a apelului declarat de reclamantul C.A. împotriva

sentinței civile nr. 445 din 29 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Argeș,

invocându-se faptul că termenul de 15 zile libere pentru formularea apelului

împotriva sentinței se calcula începând de la data de 22 mai 2014, dată la care

a fost comunicată încheierea din 11 aprilie 2014 de respingere a cererii de

completare a încheierii din 06 februarie 2014 prin care s-a admis cererea de

îndreptare a erorii materiale strecurată în considerentele sentinței nr. 445

din 29 noiembrie 2013.

Înalta Curte constată că s-a reținut, în mod

corect, faptul că potrivit dovezii de comunicare aflată la fila 186 din Dosarul

nr. 20956/280/2010 al Tribunalului Argeș, sentința apelată a fost comunicată

reclamantului la data de 27 ianuarie 2014. Prin urmare, de la data de 27

ianuarie 2014 a început să curgă termenul de 15 zile libere pentru declararea

apelului și a expirat la data de 12 februarie 2014, zi lucrătoare.

Art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

reglementează termenul de declarare a apelului, care „este de 15 zile de la

comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.”

Termenul de apel este un termen imperativ,

legal și absolut, astfel încât, în caz de încălcare, intervine sancțiunea

decăderii.

În speță,

potrivit dovezii de comunicare aflată la fila

186 din dosarul tribunalului, sentința apelată a fost comunicată reclamantului

la data de 27 ianuarie 2014. Prin urmare, de la această dată a început să curgă

termenul de 15 zile libere pentru declararea apelului și a expirat la data de

12 februarie 2014. Reclamantul a formulat apel împotriva sentinței nr. 455/2013

la data de 19 februarie 2014, astfel cum reiese din viza serviciului

registratură aplicată pe cererea de apel de la fila 5 - dosar apel.

În lipsa unei dispoziții legale, este

inadmisibilă prelungirea termenului stabilit pentru exercitarea acestei căi de

atac, astfel încât, este lipsită de orice fundament juridic susținerea

recurentului reclamant în sensul că termenul de 15 zile libere pentru

formularea apelului împotriva sentinței tribunalului se calcula în speță, de la

data comunicării ultimei încheieri din 11 aprilie 2014, prin care a fost

respinsă cererea de

completare a încheierii din 06 februarie 2014, încheiere care a fost

comunicată la data

de 22 mai 2014, iar reclamantul a formulat apelul la data de 30 mai 2014.

În contextul acestor considerente, este

legală soluția curții de apel privind respingerea, ca tardiv, a apelului

declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 445 din 29 noiembrie 2013

pronunțată de Tribunalul Argeș, nefiind încălcate dispozițiile imperative ale art.

284 C. proc. civ.

O altă critică de recurs vizează soluționarea

greșită a apelului declarat de reclamant împotriva încheierilor din 06

februarie 2014 și 11 aprilie 2014, recurentul susținând că instanța nu s-a

pronunțat pe motivele reale de fapt și de drept invocate în cererea de

îndreptare eroare materială și în apelul formulat în acest sens și a pronunțat

astfel, o decizie nelegală și netemeinică, dată în contradictoriu cu

dispozițiile legale prevăzute în materie de îndreptare eroare materială, în

materie de drept de dispoziție al părții și în contradictoriu cu art. 6 din C.E.D.O.

Critica este nefondată pentru următoarele

considerente:

Prin încheierea din 06 februarie 2014

pronunțată de Tribunalul Argeș a fost admisă cererea formulată de reclamantul C.A.

și, în temeiul art. 281 C. proc. civ., a fost îndreptată eroarea materială

strecurată în considerentele sentinței civile nr. 455 din 29 noiembrie 2013, în

sensul că la pagina 5 alineatul 1 din considerente, s-a dispus a se trece suma

de 50.000 lei daune morale, în loc de 50.000 euro, cum eronat fusese trecut.

Prin apelul formulat împotriva acestei

încheieri, reclamantul a solicitat admiterea cererii și îndreptarea

dispozitivului (ci nu a considerentelor) sentinței nr. 455 din 29 noiembrie 2013,

în sensul că, la cuantumul daunelor morale să fie trecută suma de 50.000 euro

și nu 50.000 lei, întrucât în considerentele hotărârii apare suma de 50.000

euro daune morale și aceasta este corectă.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a

interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 281 C. proc. civ., în

materie de îndreptare eroare materială, deoarece,

faptul că în

cuprinsul considerentelor hotărârii s-a menționat suma de 50.000 euro daune

morale, în loc de 50.000 lei, aceasta nu poate reprezenta decât o eroare

materială simplă, de tehnoredactare, în condițiile în care dispozitivul hotărârii

este în concordanță cu minuta întocmită în dosar cu ocazia deliberării, iar

considerentele, redactate ulterior întocmirii minutei și dispozitivului,

trebuie să reflecte și să expliciteze minuta/dispozitivul, neputându-se ca prin

considerente să fie schimbată soluția pronunțată în cauză.

Prin urmare, așa cum în mod judicios a

statuat instanța de apel, în cazul existenței unei neconcordanțe între minută

și considerentele hotărârii, cu privire la moneda în care a fost acordată o

sumă de bani, neconcordanța nu poate fi înlăturată decât în sensul îndreptării

erorii din considerente și în niciun caz în sensul îndreptării monedei din

minută, întrucât aceasta ar echivala cu modificarea soluției, în cazul dat.

De altfel, în cazul existenței unei

neconcordanțe între considerentele și dispozitivul hotărârii, aceasta nu

reprezintă o eroare materială în sensul art. 281 C. proc. civ., ci o greșeală

de judecată care poate constitui numai motiv de critică în calea de atac

exercitată în condițiile legii.

În consecință, instanța de recurs apreciază

că cererea reclamantului întemeiată pe dispozițiile art. 281 C. proc. civ. a

fost în mod corect soluționată cu respectarea acestor dispoziții legale și cu

respectarea principiului disponibilității părților în procesul civil. Faptul că

nu s-a pronunțat o soluție în sensul solicitat de reclamant (acela

al îndreptării

erorii din dispozitiv, respectiv al îndreptării monedei în care a fost acordată

suma de bani din minută) nu echivalează cu încălcarea

principiului

disponibilității sau a dreptului

la un proces echitabil, în sensul art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană, astfel cum în mod eronat susține recurentul

reclamant, cererea părții fiind în mod atent și judicios analizată de către

instanța de judecată.

Și apelul declarat de către reclamant

împotriva încheierii din 11 aprilie 2014 a fost în mod corect respins ca

nefondat.

Astfel, prin cererea formulată la data de 19

februarie 2014, reclamantul a solicitat instanței completarea încheierii din 06

februarie 2014, în sensul de a se pronunța instanța și asupra cererii de

lămurire a dispozitivului sentinței, cu privire la cuantumul daunelor morale,

cererea fiind respinsă de către tribunal.

Curtea de apel a constatat că, în mod corect,

instanța de fond a calificat „cererea de îndreptare/lămurire a întinderii

dispozitivului sentinței civile nr. 445/2013” ca fiind o cerere de îndreptare

eroare materială, în condițiile în care, așa cum s-a menționat anterior,

dispozitivul sentinței este foarte clar, nefiind necesar a fi lămurit, singura eroare

fiind cuprinsă în considerentele hotărârii, eroare care a și fost îndreptată.

Atâta timp cât instanța a constatat că

eroarea sesizată de reclamant este una materială, de tehnoredactare, cuprinsă

în considerentele sentinței, care se încadrează în dispozițiile art. 281 C.

proc. civ. și care a fost îndreptată ca atare, nu se poate susține că

tribunalul a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere privind lămurirea

dispozitivului sentinței.

În realitate, pe această cale, recurentul

reclamant nu a urmărit lămurirea dispozitivului, ci modificarea soluției cu

privire la cuantumul daunelor morale, prin îndreptarea monedei din minută,

modificare care însă nu este posibilă prin mijlocul procedural ales, ci numai

prin intermediul căilor de atac.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.

312 alin. (1) coroborat cu art. 296

C. proc. civ.

, va fi respins ca nefondat recursul

declarat de reclamant împotriva soluției de respingere a apelului declarat

împotriva încheierilor din 06 februarie 2014 și

11 aprilie 2014 pronunțate de

Tribunalul Argeș.

În ceea ce privește motivele de recurs

formulate împotriva soluției de admitere a apelului declarat de pârâtul Statul

Român reprezentat prin M.F.P., o primă critică de nelegalitate vizează greșita

alcătuire a instanței de judecată, în sensul că în constituirea completului nu

a intrat și reprezentantul M.F.P.

În cazul proceselor având ca obiect daune

urmare a unor erori judiciare din procese civile, și nu penale, participarea

procurorului, deși posibilă, atunci când există interese generale sau este

interesată ordinea de drept, nu este obligatorie, fiind lăsată la aprecierea

acestuia.

De aceea, în mod corect a constatat curtea de

apel că, în cazul de speță, este vorba despre participarea facultativă a

procurorului în temeiul art. 45 alin. (3) C. proc. civ., ci nu despre

participarea obligatorie reglementată de art. 45 alin. (4) C. proc. civ.

Cum participarea reprezentantului M.F.P. în

proces este obligatorie numai în cazurile prevăzute expres în lege, iar în

dispozițiile legale invocate în speță nu se face referire la obligativitatea

participării procurorului în asemenea cauze, este în afară de orice îndoială,

că participarea procurorului la soluționarea acestei cauze nu este obligatorie.

Întrucât nu era obligatorie participarea

procurorului la soluționarea cauzei, lipsa reprezentantului M.F.P. la dezbateri

nu atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 1 C. proc.

civ., instanța fiind alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

O altă critică de recurs privește

nelegalitatea deciziei Curții de Apel Pitești, care a fost dată cu

interpretarea și aplicarea greșită a legii în privința admiterii apelului

formulat de pârât, deoarece, deși legiuitorul prevede prin art. 96 din Legea nr.

303/2004 că, Statul român răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin

erori judiciare, iar pentru repararea prejudiciului partea vătămată se poate

îndrepta cu acțiune numai împotriva statului reprezentat prin M.F.P., aspect

precizat și de instanță în decizia ce face obiectul prezentului recurs, în mod

contradictoriu și nelegal instanța a considerat că reclamantul nu are dreptul

să primească decât daune morale nu și materiale, pe motiv că eroarea judiciară

nu-i aparține judecătorului și rezultă din motive obiective, pe care nu le

specifică și care nu au legătură cu condiționarea dreptului acestuia de a-i fi

reparat integral prejudiciul cauzat urmare a unei erori judiciare.

Critica este nefondată având în vedere

următoarele:

Potrivit art. 96 alin. (4) din Legea privind

statutul magistraților nr. 303/2004: „Dreptul persoanei vătămate la repararea

prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte

procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a

stabilit, în prealabil, printr-o hotărâr