ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7148/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții P.E.C., C.N., P.M. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să constate caracterul politic al măsurii luate împotriva tatălui și bunicului lor și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 650.000 Euro cu titlu de daune morale. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că tatăl și bunicul lor, B.P.M., a fost arestat la 15 iunie 1948, încarcerat într-o colonie de muncă, imputându-i-se faptul că a fost șef de sector în timpul guvernării legionare, și că, după data expirării perioadei de detenție, a fost în continuare reținut încă 24 luni, iar această perioadă de pedeapsă a fost majorată cu încă 24 luni, în total 6 ani de detenție.

În această situație, rezultă că Deciziile nr. 216/1950, respectiv nr. 530/1953, în temeiul cărora au fost luate măsurile menționate, reprezintă măsuri administrative cu caracter politic. Totodată s-a mai arătat că autorul lor a fost supus la numeroase umilințe și torturi și că prin arestarea acestuia a suferit și familia sa. În drept au fost invocate dispozițiile art. 3, art. 4, art. 5 din Legea nr. 221/2009. Prin Sentința civilă nr. 1093 din 22 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea, a respins primul capăt al cererii ca neîntemeiat și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 6.000 Euro în echivalent lei la data efectuării plății cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că autorul reclamanților, B.P.M., a fost arestat la 15 iunie 1948, conform Ordinului 5 Cabinet, pentru activitate legionară, fiind încadrat în colonie de muncă conform Deciziei M.A.I. nr. 216/1950 pe timp de 24 luni, pedeapsa fiind majorată cu 24 luni conform Deciziei MAI nr. 530/1953. Conform art. 3 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic și Ordinul nr. 5 Cabinet 1948, ordin în baza căruia autorul reclamanților a fost arestat.

Faptul că a fost încadrat într-o colonie de muncă timp de 24 luni, ulterior această perioadă fiind prelungită, nu are relevanță în cauză, având în vedere actul care a stat la baza arestării, respectiv Ordinul nr. 5 Cabinet 1948. Referitor la cel de al doilea capăt din acțiune, tribunalul a reținut că prin privarea de libertate a autorului reclamanților s-au cauzat suferințe fizice și psihice ce trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri într-un cuantum în măsură să înlăture, pe cât posibil, consecințele grave de natură morală și socială prin înlăturarea drepturilor fundamentale, consecințe care s-au răsfrânt și asupra familiei, fapt ce rezultă din declarația martorului audiat în cauză.

Tribunalul a apreciat că suma de 6.000 euro reprezintă o reparație echitabilă pentru nerespectarea drepturilor fundamentale recunoscute de constituția de la acea vreme și având în vedere și practica Curții Europene a Drepturilor Omului privind cuantumul daunelor morale acordate în situația în care se constată o încălcare a drepturilor și libertăților cetățenilor. Împotriva menționatei sentințe au declarat apel reclamanții P.E.C., C.N. și P.M. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin Decizia civilă nr. 685A din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei P.M.; a admis ambele apeluri formulate de apelanții reclamanți P.E.C., C.N.

și P.M.; a schimbat în parte sentința apelată, astfel: a respins acțiunea formulată de reclamanta P.M., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamanții P.E.C. și C.N. a sumei de 8.000 euro în echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește persoanele cărora legiuitorul le-a conferit legitimare activă pentru acordarea reparațiilor acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, prin art. 5 lit. a) din actul normativ au fost indicați ca beneficiari ai legii atât persoana care a fost victima măsurilor cu caracter politic, soțul sau soția, cât și descendenții de gradul I și de gradul al II-lea.

În cauză s-a ridicat problema lipsei calității procesuale active a recurentei-reclamante P.M. de pe urma defunctului B.P.M., decedat la data de 18 decembrie 1997. Având în vedere că defunctul a avut descendenți în linie dreaptă, respectiv fiii P.G.L. (decedat la 24 septembrie 2004) și P.E.C., aceștia au vocație succesorală legală la moștenirea defunctului, potrivit dispozițiilor art. 5 lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009. De pe urma defunctului P.G.L. (decedat la 24 septembrie 2004) au dobândit vocație succesorală, conform actelor de stare civilă, atât apelanta-reclamantă C.N., în calitate de descendent de gradul I, cât și soția supraviețuitoare P.M.

Calitatea apelantei-reclamante P.M., de soț supraviețuitor al defunctului P.G.L., nu se regăsește în categoriile de moștenitori cărora dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 le conferă calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri morale, astfel încât ea nu poate beneficia de prevederile acestei legi și, prin urmare, este lipsită de calitatea procesuală activă în promovarea unei acțiuni privind acordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul suferit prin măsuri administrative de natură politică. Cât privește întinderea compensației morale, aceasta se stabilește pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanței, cum ar fi durata măsurii abuzive, precum și consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preț al durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.

În speță, Curtea a avut în vedere că încarcerarea autorului reclamanților într-o colonie de muncă pentru o perioadă de 6 ani, obligarea acestuia de a munci forțat reprezintă măsuri ce au produs suferințe pe plan moral, social și profesional, au lezat demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală și drepturile personale atât ale autorului reclamanților, cât și ale celorlalți membri ai familiei sale, care au drept consecințe crearea unui prejudiciu moral și care justifică acordarea unei compensații materiale în temeiul Legii nr. 221/2009, în cuantum de 8.000 euro. Prevederile O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, prin care s-au plafonat sumele ce pot fi acordate pentru prejudiciul moral, nu pot fi aplicate în cauza de față, în caz contrar fiind încălcat principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.

Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru apelanți de a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Bleèiè v. Croația, paragraf 81). Împotriva menționatei decizii au formulat recurs, în termen legal, apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora, apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a arătat că, în mod greșit instanța de apel a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 8.000 de euro cu titlu de despăgubiri, având în vedere următoarele considerente: Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care a fost declarat neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010 și, prin urmare, la data pronunțării de către Curtea de Apel București a Deciziei 685A din 16 noiembrie 2010, decizia Curții Constituționale era obligatorie.

Deși această decizie a fost publicată și, potrivit art. 145 din Constituție, este obligatorie erga omnes, instanța nu i-a dat curs, exprimându-și punctul de vedere fără a ține seama de aceasta. Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit căruia „Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Or, art. 145 alin. (2) din Constituție prevede că „Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor”.

Astfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale revederile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Astfel, ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, s-a constatat că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-și de drept efectul pentru viitor. Așadar, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, trimiterile la această normă au rămas fără obiect. De asemenea, despăgubirile prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 au același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel încât nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Având în vedere că această dispoziție în baza cărora instanța a acordat despăgubiri morale în cuantum de 8.000 de euro a fost declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, hotărârea instanței de fond este neîntemeiată. În consecință, dispoziția de lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța învestită cu soluționare unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională care continuă soluționarea cauzei are obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constată prin decizia Curții Constituționale. În subsidiar, în măsura ca care instanța va aprecia că acțiunea formulată de reclamanți este întemeiată, recurenta consideră că suma acordată drept despăgubiri morale, respectiv 8.000 euro, este exagerat de mare.

Astfel, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că este totuși necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecințele negative suportate sub aspect fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate și urmările produse, măsura în care au fost afectate situația profesională sau socială a celui care se consideră victima măsurii luate. Ținându-se seama de echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire și al suferințelor suportate de către autorul reclamanților, se impune să fie cenzurat și apreciat cuantumul daunelor morale solicitate, prin aprecierea directă a probelor și nu întemeierea doar pe prezumții, suma de 8.000 euro fiind exagerat de mare.

De asemenea, nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent - peste 50 de ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăși constatarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009) a caracterului politic al condamnărilor constituind o satisfacție rezonabilă. În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a arătat că, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale, sunt suspendate de drept. Conform art. 4 al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 cu modificările și completările ulterioare.

Sintetizând ampla motivare a Curții Constituționale, s-a reținut că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reprezentată prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă. Cum hotărârea recurată a fost pronunțată la data de 16 noiembrie 2010, după publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of., instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, încălcând efectul erga omnes al deciziei de neconstituționalitate. Consecința caracterului obligatoriu al deciziilor de neconstituționalitate este lipsa de eficiență normativă a actului declarat neconstituțional, iar efectul unei astfel de decizii este similar efectului unei abrogări.

În cazul de față, instanța avea două posibilități pentru pronunțarea unei hotărâri legale: fie înlătura pur și simplu dispozițiile neconstituționale și proceda la soluționarea cauzei, respingând cererea de acordare a daunelor morale, fie amâna cauza, așteptând ca în termen de 45 de zile Parlamentul să pună de acord dispozițiile incriminate cu prevederile Constituției. Având în vedere că dezbaterile au avut loc la data de 9 noiembrie 2010, când încă nu se publicase decizia Curții Constituționale, pronunțarea fiind amânată pentru data de 16 noiembrie 2010, când aceasta era deja publicată, instanța trebuia să repună cauza pe rol pentru a pune în discuția părților această împrejurare și pentru a putea proceda în maniera prezentată mai sus.

Chiar și ignorând, prin absurd, decizia Curții Constituționale, acordarea sumei de 8.000 euro cu titlu de daune morale către apelanții-reclamanți, nu se justifică. Astfel, reclamanții în calitate de descendenți ai persoanei direct vizată de represiunile regimului comunist, vor profita de o sumă de bani pentru suferințe psihice pe care nu le-au resimțit personal, ci cel mult prin ricoșeu și care ar fi trebuit să fie oricum arătate și dovedite. Cât privește persoana autorului apelanților-reclamanți, acesta a beneficiat deja pe timpul vieții de consistente drepturi, inclusiv bănești, cu caracter reparator, conferite de Decretul-lege nr. 118/1990. Un aspect de maximă importanță, dar total ignorat de cele două instanțe, este incidența în cauză a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009.

Nici măcar instanța de apel, deși a fost atenționată de procurorul de ședință prin concluziile formulate, nu a verificat dacă motivul pentru care autorul reclamanților a suportat măsurile de constrângere și anume, desfășurarea unei activități de natură legionară, așa cum rezultă din actele dosarului, se încadrează sau nu în sfera activităților enumerate de art. 7 din Legea nr. 221/2009, pentru care nu pot fi acordate niciun fel de drepturi. O altă nelegalitate a hotărârii constă în existența în dispozitiv a unor dispoziții contradictorii. Astfel, deși admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei P.M. ar fi trebuit să conducă la respingerea apelului declarat de aceasta pentru acest motiv, în continuarea dispozitivului se poate observa că apelul declarat de această reclamantă apare ca fiind admis.

Această neconcordanță, pe lângă faptul că afectează claritatea voinței judecătorului, va genera dificultăți și în punerea în executare a hotărârii. Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente comune: Decizia supusă recursului a fost pronunțată la data de 16 noiembrie 2011, ca urmare a amânării pronunțării de la data de 9 noiembrie 2011. Închiderea dezbaterilor a avut, prin urmare, loc la data de 9 noiembrie 2011, dată la care nu se publicase în M. Of. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Consecința închiderii dezbaterilor este aceea că instanța se retrage pentru deliberare, ocazie cu care va analiza temeiul juridic al acțiunii în vigoare la data formulării cererii.

Faptul că instanța a avut nevoie de mai mult timp pentru deliberare, amânând pronunțarea timp de 7 zile, interval în care a fost publicată în M. Of. decizia Curții Constituționale prin care a fost declarat neconstituțional temeiul de drept al acțiunii, nu poate constitui un motiv pentru repunerea cauzei pe rol, deoarece, potrivit art. 151 C. proc. civ., pricina poate fi repusă pe rol dacă instanța găsește necesare noi lămuriri. Or, instanța nu avea nevoie de noi lămuriri în cauză, situația de fapt și de drept fiind pe deplin stabilită, astfel încât reclamanții erau îndreptățiți la obținerea unei hotărâri, în limitele situației de fapt și de drept în raport de care probele au fost administrate.

Pronunțând decizia în raport de prevederile legale la momentul introducerii acțiunii și neabrogate sau rămase fără efecte la data închiderii dezbaterilor, instanța de apel a pronunțat o soluție legală, făcând distincție între momentul închiderii dezbaterilor și momentul pronunțării, considerând corect că ceea ce leagă instanța este data rămânerii în pronunțare asupra cauzei, iar nu data pronunțării, căci numai până în momentul închiderii dezbaterilor părțile sau instanța mai pot pune în discuție modificări aduse situației de fapt și de drept, ceea ce nu mai este posibil din momentul în care instanța a reținut cauza în pronunțare.

Soluția propusă de Ministerul Public, de repunere a cauzei pe rol pentru a aștepta trecerea celor 45 de zile după care temeiul juridic al cererii nu își mai putea produce efectele, dacă legiuitorul nu intervenea pentru a modifica textul declarat neconstituțional, excede rolului activ al instanței, care nu trebuie să aducă în discuție aspecte noi, care nu existau la momentul închiderii dezbaterilor, în consecință nu se impunea a fi lămurite în accepțiunea art. 151 C. proc. civ. Analizând critica privind cuantumul majorat pe care instanța de apel l-a acordat, Înalta Curte apreciază că acesta a fost corect stabilit în raport de criteriile menționate, iar reaprecierea cuantumului nu constituie un atribut al instanței de recurs decât în măsura în care s-ar fi invocat greșita aplicare a criteriilor legale de stabilire a cuantumului.

Recurenții invocă faptul că era necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecințele negative suportate sub aspect fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate și urmările produse, măsura în care au fost afectate situația profesională sau socială a celui care se consideră victima măsurii luate, perioada de timp trecută, care a atenuat consecințele condamnării.

Instanța de apel a motivat că încarcerarea autorului reclamanților într-o colonie de muncă pentru o perioadă de 6 ani, obligarea acestuia de a munci forțat reprezintă măsuri ce au produs suferințe pe plan moral, social și profesional, au lezat demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală și drepturile personale atât ale autorului reclamanților, cât și ale membrilor familiei sale, care au drept consecințe crearea unui prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale în temeiul Legii nr. 221/2009, în cuantum de 8.000 euro. Prin urmare, instanța de apel a avut în vedere criteriile pe care le invocă recurenții, iar consecința atenuării în timp a acestor suferințe nu este de natură a diminua cuantumul astfel stabilit, căci trebuie avut în vedere și numărul membrilor de familie care au fost afectați, cât și durata deținerii autorului reclamanților, de 6 ani, perioadă în raport de care suma de 8.000 euro este considerată ca rezonabilă.

Sub aspectul nemotivării criticii privind neaplicarea în cauză a Legii nr. 221/2009, în raport de prevederile art. 7 al acestei legi, Înalta Curte constată următoarele: Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București invocă faptul că instanța de apel nu a analizat critica privind neaplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009, în raport de art. 7 al acestei legi, având în vedere că autorul reclamanților a fost legionar. Înalta Curte constată că această critică nu a constituit motiv de apel, fiind invocată de reprezentantul Ministerului Public în ședința din 9 noiembrie 2010, ca excepție de inadmisibilitate a acțiunii în raport de prevederile art. 7 al Legii nr. 221/2009.

O astfel de critică pune în discuție aplicarea unui anumit temei juridic, care nu constituie normă imperativă, ci se referă la o eventuală aplicare greșită a legii, astfel încât se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deci nu poate constitui motiv de ordine publică. Cu toate acestea, instanța de apel a pus în discuție această excepție, fără a se pronunța asupra sa, motiv pentru care urmează a fi analizată în recurs. Potrivit art. 5 pct. 4 al Legii nr. 221/2009, prezenta lege se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar autorului reclamanților i s-au recunoscut drepturi în temeiul acestui decret-lege.

Pe de altă parte, art. 7 al Legii nr. 221/2009 menționează că prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie.

Din corelarea dispozițiilor art. 5 și 7 ale Legii nr. 221/2009, Înalta Curte apreciază că, atâta vreme cât autorul reclamanților a beneficiat de măsurile reparatorii ale Decretului-lege nr. 118/1990, sunt incidente în cauză prevederile art. 5 pct. 4 al Legii nr. 221/2009, care menționează expres aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 în această situație, ceea ce exclude de plano orice verificare în temeiul art. 7. Critica privind contradicția existentă în cuprinsul Deciziei civile nr. 685A din 16 noiembrie 2010 este, la rândul său, nefondată. Astfel, Înalta Curte observă că, prin decizia menționată, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei P.M.; a admis ambele apeluri formulate de apelanții reclamanți P.E.C., C.N.

și P.M.; a schimbat în parte sentința apelată, astfel: a respins acțiunea formulată de reclamanta P.M., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamanții P.E.C. și C.N. a sumei de 8.000 euro în echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale. Dispozitivul menționat nu este contradictoriu sub aspectul măsurilor dispuse față de P.M., deoarece admiterea apelului formulat de aceasta a fost motivată de justețea argumentelor privind lipsa calității procesuale active a acestei persoane, în raport de care și acțiunea a fost respinsă față de această parte. Prin urmare, nu exista nici un motiv pentru care apelul ar fi trebuit respins, astfel cum susține recurentul.

De altfel, câtă vreme acțiunea a fost respinsă în ceea ce o privește pe reclamanta P.M., iar obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 8.000 euro, îi vizează numai pe reclamanții P.E.C. și C.N., nu pot fi evidențiate aspecte de natură să facă dificilă punerea în executare. Pentru aceste argumente, constatând că motivele de recurs invocate nu sunt incidente în cauză, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei nr. 685A din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2011.