ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7148/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7148/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții P.E.C., C.N., P.M.

au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, să constate caracterul politic al măsurii luate

împotriva tatălui și bunicului lor și să fie obligat pârâtul la plata sumei de

650.000 Euro cu titlu de daune morale.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că tatăl și bunicul lor, B.P.M., a fost arestat la 15

iunie 1948, încarcerat într-o colonie de muncă, imputându-i-se faptul că a fost

șef de sector în timpul guvernării legionare, și că, după data expirării

perioadei de detenție, a fost în continuare reținut încă 24 luni, iar această

perioadă de pedeapsă a fost majorată cu încă 24 luni, în total 6 ani de

detenție.

În această situație,

rezultă că Deciziile nr. 216/1950, respectiv nr. 530/1953, în temeiul cărora au

fost luate măsurile menționate, reprezintă măsuri administrative cu caracter

politic.

Totodată s-a mai

arătat că autorul lor a fost supus la numeroase umilințe și torturi și că prin

arestarea acestuia a suferit și familia sa.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 3, art. 4, art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 1093 din 22 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis în parte cererea, a respins primul capăt al cererii ca neîntemeiat și a

obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 6.000 Euro în echivalent

lei la data efectuării plății cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că autorul reclamanților, B.P.M., a

fost arestat la 15 iunie 1948, conform Ordinului 5 Cabinet, pentru activitate

legionară, fiind încadrat în colonie de muncă conform Deciziei M.A.I. nr.

216/1950 pe timp de 24 luni, pedeapsa fiind majorată cu 24 luni conform

Deciziei MAI nr. 530/1953.

Conform art. 3 alin.

(1) lit. d) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu

caracter politic și Ordinul nr. 5 Cabinet 1948, ordin în baza căruia autorul

reclamanților a fost arestat.

Faptul că a fost

încadrat într-o colonie de muncă timp de 24 luni, ulterior această perioadă

fiind prelungită, nu are relevanță în cauză, având în vedere actul care a stat

la baza arestării, respectiv Ordinul nr. 5 Cabinet 1948.

Referitor la cel de

al doilea capăt din acțiune, tribunalul a reținut că prin privarea de libertate

a autorului reclamanților s-au cauzat suferințe fizice și psihice ce trebuie să

fie reparate prin acordarea unor despăgubiri într-un cuantum în măsură să

înlăture, pe cât posibil, consecințele grave de natură morală și socială prin

înlăturarea drepturilor fundamentale, consecințe care s-au răsfrânt și asupra

familiei, fapt ce rezultă din declarația martorului audiat în cauză.

Tribunalul a apreciat

că suma de 6.000 euro reprezintă o reparație echitabilă pentru nerespectarea

drepturilor fundamentale recunoscute de constituția de la acea vreme și având

în vedere și practica Curții Europene a Drepturilor Omului privind cuantumul

daunelor morale acordate în situația în care se constată o încălcare a

drepturilor și libertăților cetățenilor.

Împotriva menționatei

sentințe au declarat apel reclamanții P.E.C., C.N. și P.M. și pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia civilă

nr. 685A din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei P.M.; a admis

ambele apeluri formulate de apelanții reclamanți P.E.C., C.N. și P.M.; a

schimbat în parte sentința apelată, astfel: a respins acțiunea formulată de

reclamanta P.M., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală

activă și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

la plata către reclamanții P.E.C. și C.N. a sumei de 8.000 euro în echivalent

în lei la data plății, reprezentând daune morale.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește

persoanele cărora legiuitorul le-a conferit legitimare activă pentru acordarea

reparațiilor acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, prin art. 5 lit. a) din

actul normativ au fost indicați ca beneficiari ai legii atât persoana care a

fost victima măsurilor cu caracter politic, soțul sau soția, cât și

descendenții de gradul I și de gradul al II-lea.

În cauză s-a ridicat

problema lipsei calității procesuale active a recurentei-reclamante P.M. de pe

urma defunctului B.P.M., decedat la data de 18 decembrie 1997.

Având în vedere că

defunctul a avut descendenți în linie dreaptă, respectiv fiii P.G.L. (decedat

la 24 septembrie 2004) și P.E.C., aceștia au vocație succesorală legală la moștenirea

defunctului, potrivit dispozițiilor art. 5 lit. a) pct. 2 din Legea nr.

221/2009.

De pe urma

defunctului P.G.L. (decedat la 24 septembrie 2004) au dobândit vocație

succesorală, conform actelor de stare civilă, atât apelanta-reclamantă C.N., în

calitate de descendent de gradul I, cât și soția supraviețuitoare P.M.

Calitatea

apelantei-reclamante P.M., de soț supraviețuitor al defunctului P.G.L., nu se

regăsește în categoriile de moștenitori cărora dispozițiile art. 5 lit. a) din

Legea nr. 221/2009 le conferă calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri

morale, astfel încât ea nu poate beneficia de prevederile acestei legi și, prin

urmare, este lipsită de calitatea procesuală activă în promovarea unei acțiuni

privind acordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul suferit prin măsuri

administrative de natură politică.

Cât privește

întinderea compensației morale, aceasta se stabilește pe baza unor criterii

aflate la îndemâna instanței, cum ar fi durata măsurii abuzive, precum și

consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un

preț al durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel

material.

În speță, Curtea a

avut în vedere că încarcerarea autorului reclamanților într-o colonie de muncă

pentru o perioadă de 6 ani, obligarea acestuia de a munci forțat reprezintă

măsuri ce au produs suferințe pe plan moral, social și profesional, au lezat

demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală și drepturile personale

atât ale autorului reclamanților, cât și ale celorlalți membri ai familiei

sale, care au drept consecințe crearea unui prejudiciu moral și care justifică

acordarea unei compensații materiale în temeiul Legii nr. 221/2009, în cuantum

de 8.000 euro.

Prevederile O.U.G.

nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, prin care

s-au plafonat sumele ce pot fi acordate pentru prejudiciul moral, nu pot fi

aplicate în cauza de față, în caz contrar fiind încălcat principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.

Astfel, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru

apelanți de a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar

O.U.G. nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca

principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde

dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006

privind cauza Bleèiè v. Croația, paragraf 81).

Împotriva menționatei

decizii au formulat recurs, în termen legal, apelantul-pârât Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora, apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a arătat

că, în mod greșit instanța de apel a obligat Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 8.000 de euro cu titlu

de despăgubiri, având în vedere următoarele considerente:

Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care a fost declarat

neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost publicată în M. Of. la

data de 15 noiembrie 2010 și, prin urmare, la data pronunțării de către Curtea

de Apel București a Deciziei 685A din 16 noiembrie 2010, decizia Curții

Constituționale era obligatorie.

Deși această decizie

a fost publicată și, potrivit art. 145 din Constituție, este obligatorie erga

omnes, instanța nu i-a dat curs, exprimându-și punctul de vedere fără a ține

seama de aceasta.

Obligativitatea

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel

și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris

în art. 51 din Constituție, potrivit căruia „Respectarea Constituției, a

supremației sale și a legilor este obligatorie”. Or, art. 145 alin. (2) din

Constituție prevede că „Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au

putere numai pentru viitor”.

Astfel, prin Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția

de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost

declarate neconstituționale revederile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr.

62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea

aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Astfel, ca o

consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții

Constituționale, s-a constatat că prevederea normativă a cărei

neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun

subiect de drept, încetându-și de drept efectul pentru viitor.

Așadar, având în

vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 au fost declarate neconstituționale, trimiterile la această normă au

rămas fără obiect.

De asemenea,

despăgubirile prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 au același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990, astfel încât nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile.

Având în vedere că

această dispoziție în baza cărora instanța a acordat despăgubiri morale în

cuantum de 8.000 de euro a fost declarată neconstituțională de către Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, hotărârea

instanței de fond este neîntemeiată.

În consecință,

dispoziția de lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța

învestită cu soluționare unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată

neconstituțională care continuă soluționarea cauzei are obligația să nu aplice

în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constată

prin decizia Curții Constituționale.

În subsidiar, în

măsura ca care instanța va aprecia că acțiunea formulată de reclamanți este

întemeiată, recurenta consideră că suma acordată drept despăgubiri morale,

respectiv 8.000 euro, este exagerat de mare.

Astfel, instanța de

apel nu a avut în vedere faptul că este totuși necesar să fie avute în vedere

anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum

sunt consecințele negative suportate sub aspect fizic și psihic, importanța

valorilor morale lezate și urmările produse, măsura în care au fost afectate

situația profesională sau socială a celui care se consideră victima măsurii

luate.

Ținându-se seama de

echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire și al

suferințelor suportate de către autorul reclamanților, se impune să fie

cenzurat și apreciat cuantumul daunelor morale solicitate, prin aprecierea

directă a probelor și nu întemeierea doar pe prezumții, suma de 8.000 euro

fiind exagerat de mare.

De asemenea, nu este

lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la

data producerii prejudiciului și până în prezent - peste 50 de ani, astfel că

nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea

timpului, însăși constatarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009) a

caracterului politic al condamnărilor constituind o satisfacție rezonabilă.

În dezvoltarea

criticilor formulate, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București a arătat că, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale, sunt suspendate de drept.

Conform art. 4 al

aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al

României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 cu modificările și

completările ulterioare.

Sintetizând ampla

motivare a Curții Constituționale, s-a reținut că acordarea de despăgubiri

pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost

reprezentată prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, contravine

art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept democratic și

social, în care dreptatea este valoarea supremă.

Cum hotărârea

recurată a fost pronunțată la data de 16 noiembrie 2010, după publicarea

deciziei Curții Constituționale în M. Of., instanța de apel a nesocotit

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, încălcând efectul erga omnes al

deciziei de neconstituționalitate.

Consecința

caracterului obligatoriu al deciziilor de neconstituționalitate este lipsa de

eficiență normativă a actului declarat neconstituțional, iar efectul unei

astfel de decizii este similar efectului unei abrogări.

În cazul de față,

instanța avea două posibilități pentru pronunțarea unei hotărâri legale: fie

înlătura pur și simplu dispozițiile neconstituționale și proceda la

soluționarea cauzei, respingând cererea de acordare a daunelor morale, fie

amâna cauza, așteptând ca în termen de 45 de zile Parlamentul să pună de acord

dispozițiile incriminate cu prevederile Constituției.

Având în vedere că

dezbaterile au avut loc la data de 9 noiembrie 2010, când încă nu se publicase

decizia Curții Constituționale, pronunțarea fiind amânată pentru data de 16

noiembrie 2010, când aceasta era deja publicată, instanța trebuia să repună

cauza pe rol pentru a pune în discuția părților această împrejurare și pentru a

putea proceda în maniera prezentată mai sus.

Chiar și ignorând,

prin absurd, decizia Curții Constituționale, acordarea sumei de 8.000 euro cu

titlu de daune morale către apelanții-reclamanți, nu se justifică.

Astfel, reclamanții

în calitate de descendenți ai persoanei direct vizată de represiunile regimului

comunist, vor profita de o sumă de bani pentru suferințe psihice pe care nu

le-au resimțit personal, ci cel mult prin ricoșeu și care ar fi trebuit să fie

oricum arătate și dovedite.

Cât privește persoana

autorului apelanților-reclamanți, acesta a beneficiat deja pe timpul vieții de

consistente drepturi, inclusiv bănești, cu caracter reparator, conferite de

Decretul-lege nr. 118/1990.

Un aspect de maximă

importanță, dar total ignorat de cele două instanțe, este incidența în cauză a

dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009.

Nici măcar instanța

de apel, deși a fost atenționată de procurorul de ședință prin concluziile

formulate, nu a verificat dacă motivul pentru care autorul reclamanților a

suportat măsurile de constrângere și anume, desfășurarea unei activități de

natură legionară, așa cum rezultă din actele dosarului, se încadrează sau nu în

sfera activităților enumerate de art. 7 din Legea nr. 221/2009, pentru care nu

pot fi acordate niciun fel de drepturi.

O altă nelegalitate a

hotărârii constă în existența în dispozitiv a unor dispoziții contradictorii.

Astfel, deși

admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei P.M. ar fi

trebuit să conducă la respingerea apelului declarat de aceasta pentru acest

motiv, în continuarea dispozitivului se poate observa că apelul declarat de

această reclamantă apare ca fiind admis. Această neconcordanță, pe lângă faptul

că afectează claritatea voinței judecătorului, va genera dificultăți și în

punerea în executare a hotărârii.

Analizând recursurile

formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea

sunt nefondate pentru următoarele considerente comune:

Decizia supusă

recursului a fost pronunțată la data de 16 noiembrie 2011, ca urmare a amânării

pronunțării de la data de 9 noiembrie 2011.

Închiderea

dezbaterilor a avut, prin urmare, loc la data de 9 noiembrie 2011, dată la care

nu se publicase în M. Of. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale.

Consecința închiderii

dezbaterilor este aceea că instanța se retrage pentru deliberare, ocazie cu

care va analiza temeiul juridic al acțiunii în vigoare la data formulării

cererii.

Faptul că instanța a

avut nevoie de mai mult timp pentru deliberare, amânând pronunțarea timp de 7

zile, interval în care a fost publicată în M. Of. decizia Curții

Constituționale prin care a fost declarat neconstituțional temeiul de drept al

acțiunii, nu poate constitui un motiv pentru repunerea cauzei pe rol, deoarece,

potrivit art. 151 C. proc. civ., pricina poate fi repusă pe rol dacă instanța găsește

necesare noi lămuriri.

Or, instanța nu avea

nevoie de noi lămuriri în cauză, situația de fapt și de drept fiind pe deplin

stabilită, astfel încât reclamanții erau îndreptățiți la obținerea unei

hotărâri, în limitele situației de fapt și de drept în raport de care probele

au fost administrate.

Pronunțând decizia în

raport de prevederile legale la momentul introducerii acțiunii și neabrogate

sau rămase fără efecte la data închiderii dezbaterilor, instanța de apel a

pronunțat o soluție legală, făcând distincție între momentul închiderii

dezbaterilor și momentul pronunțării, considerând corect că ceea ce leagă

instanța este data rămânerii în pronunțare asupra cauzei, iar nu data

pronunțării, căci numai până în momentul închiderii dezbaterilor părțile sau instanța

mai pot pune în discuție modificări aduse situației de fapt și de drept, ceea

ce nu mai este posibil din momentul în care instanța a reținut cauza în

pronunțare.

Soluția propusă de

Ministerul Public, de repunere a cauzei pe rol pentru a aștepta trecerea celor

45 de zile după care temeiul juridic al cererii nu își mai putea produce

efectele, dacă legiuitorul nu intervenea pentru a modifica textul declarat

neconstituțional, excede rolului activ al instanței, care nu trebuie să aducă

în discuție aspecte noi, care nu existau la momentul închiderii dezbaterilor,

în consecință nu se impunea a fi lămurite în accepțiunea art. 151 C. proc. civ.

Analizând critica

privind cuantumul majorat pe care instanța de apel l-a acordat, Înalta Curte

apreciază că acesta a fost corect stabilit în raport de criteriile menționate,

iar reaprecierea cuantumului nu constituie un atribut al instanței de recurs

decât în măsura în care s-ar fi invocat greșita aplicare a criteriilor legale

de stabilire a cuantumului.

Recurenții invocă

faptul că era necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a

valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecințele negative

suportate sub aspect fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate și

urmările produse, măsura în care au fost afectate situația profesională sau

socială a celui care se consideră victima măsurii luate, perioada de timp

trecută, care a atenuat consecințele condamnării.

Instanța de apel a

motivat că încarcerarea autorului reclamanților într-o colonie de muncă pentru

o perioadă de 6 ani, obligarea acestuia de a munci forțat reprezintă măsuri ce

au produs suferințe pe plan moral, social și profesional, au lezat demnitatea

și onoarea, dar și libertatea individuală și drepturile personale atât ale

autorului reclamanților, cât și ale membrilor familiei sale, care au drept

consecințe crearea unui prejudiciu moral care justifică acordarea unei

compensații materiale în temeiul Legii nr. 221/2009, în cuantum de 8.000 euro.

Prin urmare, instanța

de apel a avut în vedere criteriile pe care le invocă recurenții, iar

consecința atenuării în timp a acestor suferințe nu este de natură a diminua

cuantumul astfel stabilit, căci trebuie avut în vedere și numărul membrilor de

familie care au fost afectați, cât și durata deținerii autorului reclamanților,

de 6 ani, perioadă în raport de care suma de 8.000 euro este considerată ca

rezonabilă.

Sub aspectul

nemotivării criticii privind neaplicarea în cauză a Legii nr. 221/2009, în

raport de prevederile art. 7 al acestei legi, Înalta Curte constată

următoarele:

Recurentul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București invocă faptul că

instanța de apel nu a analizat critica privind neaplicarea prevederilor Legii

nr. 221/2009, în raport de art. 7 al acestei legi, având în vedere că autorul

reclamanților a fost legionar.

Înalta Curte constată

că această critică nu a constituit motiv de apel, fiind invocată de

reprezentantul Ministerului Public în ședința din 9 noiembrie 2010, ca excepție

de inadmisibilitate a acțiunii în raport de prevederile art. 7 al Legii nr.

221/2009.

O astfel de critică

pune în discuție aplicarea unui anumit temei juridic, care nu constituie normă

imperativă, ci se referă la o eventuală aplicare greșită a legii, astfel încât

se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deci nu poate constitui motiv

de ordine publică.

Cu toate acestea,

instanța de apel a pus în discuție această excepție, fără a se pronunța asupra

sa, motiv pentru care urmează a fi analizată în recurs.

Potrivit art. 5 pct.

4 al Legii nr. 221/2009, prezenta lege se aplică și persoanelor cărora le-au

fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar

autorului reclamanților i s-au recunoscut drepturi în temeiul acestui

decret-lege.

Pe de altă parte,

art. 7 al Legii nr. 221/2009 menționează că prevederile prezentei legi nu se

aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și

persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a

ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau

violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și

inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie.

Din corelarea

dispozițiilor art. 5 și 7 ale Legii nr. 221/2009, Înalta Curte apreciază că,

atâta vreme cât autorul reclamanților a beneficiat de măsurile reparatorii ale

Decretului-lege nr. 118/1990, sunt incidente în cauză prevederile art. 5 pct. 4

al Legii nr. 221/2009, care menționează expres aplicabilitatea Legii nr.

221/2009 în această situație, ceea ce exclude de plano orice verificare în

temeiul art. 7.

Critica privind

contradicția existentă în cuprinsul Deciziei civile nr. 685A din 16 noiembrie

2010 este, la rândul său, nefondată.

Astfel, Înalta Curte

observă că, prin decizia menționată, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei P.M.;

a admis ambele apeluri formulate de apelanții reclamanți P.E.C., C.N. și P.M.;

a schimbat în parte sentința apelată, astfel: a respins acțiunea formulată de

reclamanta P.M., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală

activă și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

la plata către reclamanții P.E.C. și C.N. a sumei de 8.000 euro în echivalent

în lei la data plății, reprezentând daune morale.

Dispozitivul

menționat nu este contradictoriu sub aspectul măsurilor dispuse față de P.M.,

deoarece admiterea apelului formulat de aceasta a fost motivată de justețea

argumentelor privind lipsa calității procesuale active a acestei persoane, în

raport de care și acțiunea a fost respinsă față de această parte. Prin urmare,

nu exista nici un motiv pentru care apelul ar fi trebuit respins, astfel cum

susține recurentul.

De altfel, câtă vreme

acțiunea a fost respinsă în ceea ce o privește pe reclamanta P.M., iar

obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata

sumei de 8.000 euro, îi vizează numai pe reclamanții P.E.C. și C.N., nu pot fi

evidențiate aspecte de natură să facă dificilă punerea în executare.

Pentru aceste

argumente, constatând că motivele de recurs invocate nu sunt incidente în

cauză, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi

respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

Deciziei nr. 685A din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 octombrie 2011.