ÎCCJ, decizie (scj.ro #126169)

Eroare judiciară săvârșită într-un proces civil. Acțiune în despăgubiri. Condiții.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

eroare judiciară

prejudiciu

despăgubiri materiale

despăgubiri morale

C.civ. din 1864, art. 998, art. 1000 alin. (3)

Legea nr. 303/2004, art. 96

Despăgubirile pentru prejudiciul cauzat printr-o eroare judiciară săvârșită în cadrul unui alt proces decât celui de natură penală, pot fi acordate numai în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora: „dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară”.

Secția I civilă, decizia nr. 894 din 26 martie 2015

Prin cererea înregistrată la data de 26 octombrie 2010 pe rolul Judecătoriei Pitești, reclamantul C.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș, solicitând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 232.004 lei reprezentând contravaloare daune materiale, la plata sumei de 150.000 euro în echivalent lei cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 și art. 1000 alin. (3) coroborat cu art. 1073 și 1091 C.civ.

La 25 februarie 2011 reclamantul a depus două cereri modificatoare și completatoare ale acțiunii inițiale, în sensul că a înțeles să se judece în calitate de pârât și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precizând cuantumul daunelor morale la suma de 300.000 euro și păstrând în mare parte motivarea din cererea inițială.

Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în sensul că, dată fiind motivarea acțiunii, calitate nu poate avea decât Statul Român prin Ministerul Justiției, astfel că în sarcina sa nu se poate reține nici un fel de culpă.

Prin sentința civila nr. 7015 din 1 iulie 2011, Judecătoria Pitești a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P- Direcția Finanțelor Publice Argeș și a respins acțiunea față de acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate  procesuală pasivă. A admis în parte excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice privind plata despăgubirilor materiale. A admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească  reclamantului suma de 15.000 euro, în echivalent lei, la cursul oficial de schimb din ziua plății efective, reprezentând despăgubiri morale. A fost respins capătul de cerere privind plata daunelor materiale, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 116 din 2 mai 2012, Tribunalul Argeș a anulat sentința civilă nr. 7015/2011 și a reținut competența în primă instanță a tribunalului, față de cuantumul pretențiilor bănești.

În fața Tribunalului Argeș, reclamantul a modificat din nou cuantumul daunelor morale solicitate ca fiind de 150.000 euro, precizând în același timp faptul că daunele materiale solicitate reprezintă pensia de întreținere achitată, onorariu de avocat, contravaloarea testului de paternitate și cheltuielile cu procesul din 1986.

Prin sentința civilă nr. 445 din 29 noiembrie 2013, Tribunalul Argeș a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș, respingând acțiunea față de aceasta, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost completată și precizată. A fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei totale de 176.948,98 lei, din care: suma de 126.948,98 lei reprezentând daune materiale  și suma de 50.000 lei daune morale către reclamant.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice Argeș, s-a constatat că aceasta este întemeiată, Statul  Român prin Ministerul Finanțelor Publice fiind cel care, potrivit dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, răspunde pentru prejudiciul cauza reclamantului. Astfel, textul legal invocat conferă expres calitate procesuală pasivă Statului Român, respectiv: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice”.

În cadrul erorilor judiciare răspunderea pentru eventualele prejudicii suferite de cei vătămați se poate valorifica în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar nu cu Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș.

În raport de considerentele expuse, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice Argeș, respingând acțiunea față de această pârâtă.

Pe cale de consecință, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 2562/1986 pronunțată de Judecătoria Pitești, modificată în căile de atac, s-a constatat că reclamantul este tatăl minorului A.A., încuviințându-se ca acesta să îi poarte numele. Totodată, pârâtul a fost  obligat și la plata pensiei de întreținere în sumă de 400 lei lunar, începând cu 07 noiembrie 1985 și până la majorat. Ulterior, reclamantul, prin acord cu C.A.A., persoana pentru care s-a stabilit paternitatea, s-au prezentat la INML București și s-a procedat la întocmirea unui raport de expertiză medico-legală, respectiv un examen ADN, concluzia acestuia fiind aceea că se exclude reclamantul de la paternitatea numitului C.A.A., stabilindu-se că nu este tatăl biologic al acestuia.

Constatând rezultatele expertizei, reclamantul a promovat o cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr.1996/1986 a Tribunalului Argeș, iar prin decizia civilă nr. 39/AMF/2010 s-a admis în principiu cererea de revizuire, s-a anulat decizia civilă nr. 1996/1986 și s-a fixat termen pentru soluționarea apelului. Prin decizia nr. 61/MF/2010 a Tribunalului Argeș s-a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 2562/1986 pronunțată de Judecătoria Pitești, în sensul că s-a modificat sentința, respingându-se acțiunea în constatarea paternității

.

În acest context, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș, solicitând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 232.004 lei reprezentând contravaloare daune materiale, la plata sumei de 150.000 euro în echivalent lei cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit.

În cauză a fost efectuată o expertiză contabilă, având ca obiective stabilirea cuantumului actualizat al pensiei de întreținere plătită de reclamant către minor în perioada noiembrie 1985 - aprilie 2003, suma actualizată a cheltuielilor efectuate de reclamant pentru dovedirea nevinovăției sale în cauză, precum și a faptului că nu este tatăl biologic al minorului, suma actualizată a dobânzilor legale calculate, expertul reținând un prejudiciu total cauzat reclamantului, în sumă de 126.948,98 lei.

Cererea reclamantului privind acordarea daunelor materiale s-a constatat a fi fondată și prin urmare admisă, cu consecința obligării pârâtului la plata cuantumului stabilit prin expertiza efectuată în cauză, respectiv 6417,56 lei cheltuieli de judecată, 104.337,99 lei reprezentând suma actualizată a dobânzilor legale calculate, prejudiciul total suportat de către reclamant fiind în sumă de 126.948,98 lei, constând în prejudiciul material cauzat acestuia ca urmare a pronunțării unei hotărâri nelegale în ceea ce privește constatarea faptului că reclamantul a fost tatăl minorului A.A., fapt care a fost negat ulterior de testul de paternitate în baza căruia s-a făcut revizuirea și s-a modificat sentința civilă.

Din probele administrate în cauză a rezultat că reclamantul a fost grav prejudiciat, că la momentul când s-a constatat în mod greșit de către instanță că ar fi tatăl minorului, acesta era student și urma să se căsătorească. Nu s-a mai căsătorit, nu a mai urmat facultatea și a suportat rigorile legii, având în vedere perioada comunistă, s-a îmbolnăvit, reușind să își continue studiile mult mai târziu.

S-a mai reținut că reclamantul a avut probleme și cu familia sa, întrucât, existând o hotărâre

judecătorească în cauză, era de notorietate că este tatăl minorului, dovedind situația contrară peste ani, când minorul a devenit major și a putut fi expertizat la Institutul Mina Minovici, fiind efectuat testul de paternitate, care a demonstrat că nu există nici o probabilitate ca reclamantul să fie tatăl minorului.

Față de aceste aspecte, având în vedere că în tot acest timp, reclamantul a plătit pensia de întreținere a minorului, fapt recunoscut inclusiv de către mama acestuia în fața instanței de judecată, inclusiv la cererea de revizuire, tribunalul a apreciat că se impune ca pârâtul să fie obligat la plata daunelor solicitate, atât cu privire la cuantumul material, dar și în ceea ce privește cuantumul moral, apreciind că hotărârea judecătorească în cauză a schimbat cursul vieții reclamantului din toate punctele de vedere, atât profesional, cât și familial, mai ales că a divorțat de prima sa soție din cauza problemelor cauzate în căsnicie de mama minorului.

Așadar, referitor la capătul de cerere prin care s-au solicitat despăgubiri morale, tribunalul a constatat că probatoriul cauzei a pus în evidență prejudiciul de această natură suportat de reclamant, din cauza oprobiului public la care a fost supus, a marginalizării sale de către cunoscuți și apropriați, cu consecințe asupra stării sale de sănătate, urmată implicit de repetarea unor ani de studii, iar ulterior chiar de abandonarea acestora, de desele procese la care a trebuit să participe privind majorarea ori neplata la vreme a pensiei de întreținere, împrejurări față de care pretențiile sale sunt în parte întemeiate.

Potrivit dispozițiilor art. 998 C.civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara. De asemenea, conform art. 52 alin. (3) din Constituția României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii aduse onoarei sau demnității unei persoane presupune o apreciere subiectivă din partea judecătorului, care, însă, trebuie să aibă în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecății, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite și să aprecieze intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Prin încheierea din data de 6 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Argeș, a fost admisă cererea formulată de reclamant și, în temeiul art. 281 C.proc.civ., s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în considerentele sentinței civile nr. 445/2013, în sensul că, în loc de „Obligă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 50.000 euro daune morale către reclamant”, se va trece corect mențiunea „Obligă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - la plata sumei totale de 176.948,98 lei din care: suma de 126.948,98 lei reprezentând daune materiale  și suma de 50.000 lei daune morale, către reclamant.”

În considerentele acestei încheieri, tribunalul a reținut că, într-adevăr, din eroare, cu ocazia redactării sentinței civile nr. 445/2013, s-a menționat la pagina 5 primul alineat, „

față de considerentele mai sus amintite și în baza textelor de lege enunțate a fost admisă în parte acțiunea precizată, obligând Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 50.000 euro în echivalent lei,

la cursul oficial de schimb din ziua plății efective, reprezentând despăgubiri morale...”.

Astfel, în motivarea sentinței instanța a dispus obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unei sumei totale de 176.948,98 lei, din care suma de 126.948,98 lei reprezentând daune materiale (conform raportului de expertiză) și suma de 50.000 lei daune morale către reclamant.

S-a constatat astfel că din eroare s-a menționat suma de 50.000 euro în loc de 50.000 lei, la suma ce reprezintă daunele morale, în caz contrar, nu s-ar fi ajuns la un cuantum total al prejudiciului de 176.948,98 lei.

Ulterior, la data de 19 februarie 2014 reclamantul a formulat cerere de completare a încheierii de ședință din data de 6 februarie 2014, prin care a învederat instanței că a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere privind lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 445/2013.

Prin încheierea din data de 11 aprilie 2014, Tribunalul Argeș a respins cererea de completare a încheierii din 6 februarie 2014, formulată de reclamant, reținând în considerente următoarele:

Prin încheierea pronunțată la data de 6 februarie 2014, instanța a admis cererea de îndreptare eroare materială, promovată de reclamant și în temeiul art. 281 C.proc.civ. a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în considerentele sentinței civile nr. 445/2013, în sensul că, în loc de „Obligă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 50.000 euro daune morale”, se va trece corect mențiunea „Obligă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - la plata sumei totale de 176.948,98 lei din care: suma de 126.948,98 lei reprezentând daune materiale (conform raportului de expertiză) și suma de 50.000 lei daune morale, către reclamant.”

Tribunalul a reținut faptul că reclamantul, prin chiar cererea de completare, a învederat că a solicitat instanței îndreptarea sau lămurirea întinderii dispozitivului sentinței.

Cu toate acestea, prin prezenta cerere de completare, reclamantul apreciază că instanța a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere privind lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 445/2013, or, chiar reclamantul, prezent în ședința din 10 aprilie 2014, la interpelarea instanței de judecată, a recunoscut cererea din dosar intitulată „Îndreptare/Lămurire” pe care a semnat-o personal și în finalul căreia a solicitat expres, potrivit art. 281 C.proc.civ.,

îndreptarea respectiv lămurirea dispozițiilor hotărârii,

în sensul de a se preciza în mod clar cuantumul real al daunelor solicitate în instanță.

Potrivit art. 281

2

C.proc.civ., încuviințarea unei cereri de completare a unei hotărâri judecătorești sau încheieri, este admisibilă exclusiv atunci când instanța a omis a se pronunța, lăsându-l complet nesoluționat – asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidente.

Drept urmare, atâta vreme cât reclamantul a urmărit ca prin cererea formulată, instanța să precizeze în mod clar cuantumul real al daunelor solicitate de reclamant, solicitând fie îndreptarea, fie lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 445/2013, iar instanța a constatat că eroarea sesizată de reclamant în mod corect este una de calcul, care se încadrează în dispozițiile art. 281 C.proc.civ., nu se poate susține cu temei că tribunalul a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere privind lămurirea dispozitivului sentinței amintite.

În același sens, tribunalul a reținut că cererea formulată de reclamant la data de 4 februarie 2014, este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 281 C.proc.civ. (îndreptare eroare materială), iar nu pe dispozițiile art. 281

1

C.proc.civ. (care vizează lămurirea dispozitivului).

În consecință, față de considerentele expuse, tribunalul a apreciat că este nefondată cererea de completare a încheierii de ședință din data de 6 februarie 2014, formulată de reclamant și a respins-o.

Împotriva sentinței civile nr. 455/2013 și a încheierilor din 11 aprilie 2014 și 6 februarie 2014 a declarat apel reclamantul, iar împotriva sentinței menționate a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

La termenul de judecată din data de 10 septembrie 2014, instanța a invocat excepția tardivității apelului declarat de către reclamant împotriva sentinței nr. 445/2013, excepție asupra căreia, deliberând cu prioritate, a reținut următoarele:

Conform art. 284 alin. (1) C.proc.civ., termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit dovezii de comunicare aflată la dosar, sentința apelată a fost comunicată reclamantului la data de 27 ianuarie 2014. Prin urmare, de la data de 27 ianuarie 2014 a început să curgă termenul de 15 zile libere pentru declararea apelului și a expirat la data de 12 februarie 2014, zi lucrătoare. Apelul declarat de reclamant a fost formulat la data de 19 februarie 2014, astfel cum reiese din viza serviciului registratură aplicată pe cererea de apel.

În consecință, apelantul-reclamant a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 445/2013 după expirarea termenului de 15 zile prevăzut de lege, astfel că apelul este tardiv, fiind respins ca atare.

Prin decizia civilă nr. 743 din 17 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

A fost schimbată, în parte sentința apelată, în sensul că s-a respins capătul de cerere privind daunele materiale. A fost menținută în rest sentința.

A fost respins, ca tardiv, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 445/2013, pronunțată de Tribunalul Argeș.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva încheierilor din 6 februarie 2014 și 11 aprilie 2014 pronunțate de Tribunalul Argeș.

Analizând sentința apelată prin prisma criticilor aduse de apelantul-pârât Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a constatat că apelul este fondat, pentru următoarele

considerente:

Față de materialul probator administrat în cauză, se constată că în mod corect prima instanță a reținut că prin decizia civilă nr. 1996/1986 pronunțată de Tribunalul Argeș, după casarea cu reținere a sentinței civile nr. 2562/1986 a Judecătoriei Pitești, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta M. și s-a constatat că C.A. este tatăl minorului A., încuviințându-se ca acesta din urmă să poarte numele tatălui. Totodată, pârâtul a fost obligat și la plata pensiei de întreținere în sumă de 400 lei lunar, începând cu 07 noiembrie 1985 și pană la majorat.

Prin raportul de expertiză medico-legală a IML Mina Minovici, în urma unui examen ADN, s-a stabilit că se exclude reclamantul de la paternitatea numitului A.A., nefiind tatăl biologic al acestuia.

Prin decizia civilă nr. 39/AMF/2010 a fost admisă în principiu cererea de revizuire formulată de revizuentul C.A., fiind anulată decizia civilă nr. 1996/1986. Prin decizia nr. 61/MF/2010 a Tribunalului Argeș s-a modificat sentința civilă nr. 2562/1986 pronunțată de Judecătoria Pitești, respingându-se acțiunea în constatarea paternității.

Prin cererea ce face obiectul litigiului de față, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 232.004 lei reprezentând contravaloare daune materiale, (pensia de întreținere pe care a plătit-o în favoarea minorului, contravaloarea expertizei medico-legale efectuate, cheltuieli din dosarul din anul 1986 și onorariu de avocat) și la plata sumei de 150.000 euro în echivalent lei cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit, decurgând din această situație apreciată de reclamant ca fiind eroare judiciară.

Primele două critici formulate de către pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței apelate, privind soluționarea capătului de cerere având ca obiect daunele materiale, sunt întemeiate.

Astfel, în baza raportului de expertiză efectuat în cauză, reclamantul a solicitat și instanța a admis obligarea pârâtului la plata sumei de 126.948,98 lei, daune materiale, din care suma de 16.153,43 lei pensie de întreținere aferentă perioadei 1985 - aprilie 2003, actualizată, suma de 6417,56 lei - cheltuieli (6400 lei cheltuieli de judecată în dosarul din 1986, la nivelul acelui an, 2700 lei contravaloarea expertizei medico-legale și 500 lei onorariu de avocat) și suma de 104.377,99 lei reprezentând dobânzi legale actualizate pentru cele două sume anterioare.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, constând în contravaloarea pensiei de întreținere achitată către copil, contravaloarea cheltuielilor de judecată din cadrul primului proces de stabilire a paternității, contravaloarea expertizei medico-legale și a onorariului de avocat solicitat, curtea a constatat că în mod greșit prima instanță a admis acest capăt, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Or, în speță, nu este îndeplinită niciuna din condițiile menționate de textul de lege, ce reprezintă sediul materiei pentru repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale.

Cu privire la acest text de lege, Curtea Constituțională a reținut, chiar într-o decizie recentă (Decizia nr. 60 din 11 februarie 2014), că răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, este o răspundere care nu este bazată pe culpă, fiind fundamentată pe rolul statului de garant al activității autorității judecătorești, însă este condiționată de existența unei hotărâri definitive de atragere a răspunderii penale sau de sancționare disciplinară a judecătorului sau a procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul judecării procesului, și care a fost de natură a determina eroarea judiciară, condiție reglementată de textul de lege menționat. S-a mai reținut în esență, că existența prealabilă a unei hotărâri de constatare a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, ca și condiție prealabilă pentru exercitarea cererii de despăgubire pentru prejudiciile materiale, nu constituie o încălcare a principiului liberului acces la justiție.

Pe de altă parte, în ce privește contravaloarea onorariului de avocat, curtea a reținut că nici nu s-a făcut dovada că aceasta a fost suportată de reclamant în cadrul dosarului având ca obiect revizuire, soluționat prin decizia civilă nr. 61/MF/2010 a Tribunalului Argeș, în condițiile în care chitanța are data emiterii 14 octombrie 2010, deci cu mult ulterior soluționării cererii de revizuire.

Prin urmare, se constată că în mod greșit prima instanță a admis capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, în condițiile în care soluția corectă era de respingere, pentru considerentele expuse.

Cel de-al treilea motiv de apel, privitor la legalitatea raportului de expertiză efectuat în cauză, nu se impune a mai fi analizat, dat fiind faptul că au fost găsite întemeiate primele două motive de apel, cu consecința respingerii capătului de cerere privind daunele materiale, capăt pentru care a fost administrată această probă cu expertiză contabilă.

Cu privire la ultima critică referitoare la daunele morale, curtea apreciază ca nu este întemeiată.

Ca o chestiune prealabilă se constată că în cadrul apelului, critica formulată de pârât vizează cuantumul daunelor morale, însă având în vedere efectul devolutiv al apelului, precum și faptul că prima instanță nu a argumentat existența erorii judiciare, curtea a analizat și acest din urmă aspect.

Astfel, în privința existenței erorii judiciare, față de situația de fapt reținută anterior, curtea apreciază că în cauză rezultă o eroare judiciară înțeleasă ca fiind reprezentarea falsă a realității juridice.

Eroarea judiciară se referă la hotărârea judecătorească de stabilire a paternității din anul 1986, ce s-a dovedit ulterior a fi neconformă cu realitatea. În această cauză, la respectiva soluție, neconformă cu realitatea, s-a ajuns după stabilirea unei stări de fapt eronate pe baza unor date, informații și lucrări ale altor persoane (martori și expertiză), ținând seama de limitele științei și limitele lucrărilor de expertiză medico-legale în cauzele având ca obiect stabilire paternitate, față de nivelul științei din anii 1980.

Prin urmare, față de situația concretă se apreciază că în cauză este vorba despre o eroare judiciară

obiectivă

, datorată altor persoane sau unor factori externi activității propriu-zise a magistratului și nu

subiectivă

, la originea căreia ar sta magistratul.

Pe cale de consecință, fiind vorba de eroare judiciară, statul va răspunde pentru daunele morale decurgând din această eroare, în temeiul art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 ce reglementează răspunderea statului pentru prejudiciile decurgând în erori judiciare, fără a se face distincție în funcție de prejudicii morale sau prejudicii materiale suferite, pentru daunele morale nefiind prevăzută condiționarea prevăzută de art. 96 alin. (4) din același act normativ.

In ceea ce privește cuantumul efectiv al daunelor morale acordate de către instanță, de 50.000 lei, curtea a apreciat că acesta nu este disproporționat față de prejudiciul moral încercat de către reclamant, care timp de aproximativ 23 de ani, a fost considerat de către societate tatăl copilului, în condițiile în care s-a dovedit a nu fi. Pe de altă parte, prejudiciul moral rezultă și din frustrarea suferită de către reclamant ce a fost pus în situația de a suporta consecințele juridice și sociale ale unei hotărâri, ce stabilea o situație de fapt neconformă cu realității.

În aprecierea prejudiciului moral încercat, curtea a avut în vedere și Hotărârea CEDO din 25 februarie 2014 în cauza

Ostace c. României

, într-o situație similară cu cea a reclamantului. Astfel, în cadrul acestei hotărâri, s-a reținut încălcarea de către Statul Român a art. 8 din Convenția europeană, ca urmare a faptului că a fost respinsă cererea de revizuire a unei hotărâri de stabilire a paternității, pronunțată în anul 1981, în condițiile în care ulterior, prin expertiza ADN, s-a stabilit că petentul nu era tatăl minorului, însa instanța națională investită cu cererea de revizuire, a apreciat că expertiza ADN nu îndeplinește condițiile de înscris nou. În urma constatării încălcării art. 8 din Convenție, Statul Român a fost obligat la plata sumei de 5.000 euro daune morale.

Prin urmare, curtea a constatat că nu este întemeiat motivul de apel referitor la cuantumul daunelor morale acordate de către prima instanță, acesta fiind intr-un cuantum rezonabil față de prejudiciul moral suferit de reclamant.

Și ultima critică referitoare la cheltuielile de judecată, este întemeiată, față de respingerea capătului de cerere vizând daunele materiale. Astfel, având în vedere admiterea în parte a acțiunii, curtea a apreciat necesar a înlătura obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând contravaloarea onorariului de expertiză contabilă, față de inutilitatea acestei probe în raport cu soluția dată capătului de cerere privind daunele materiale. Pe cale de consecință, cheltuielile de judecată ce

se impune a fi acordate sunt reprezentate de onorariu de avocat, în cuantum de 2.000 lei.

Față de toate considerentele expuse anterior, în baza art. 296 C.proc.civ. a fost admis apelul formulat de către pârât, a fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost respins capătul de cerere privind daunele materiale.

În ceea ce privește apelurile declarate de către reclamant împotriva încheierilor din 6 februarie 2014 și 11 aprilie 2014, curtea a constatat că acestea nu sunt fondate.

Astfel, prin cererea formulată la data de 4 februarie 2014, intitulată „Cerere de îndreptare/lămurire”, reclamantul a solicitat îndreptarea/lămurirea dispozițiilor sentinței, în sensul de a se preciza în mod clar cuantumul real stabilit de instanță cu privire la daunele morale acordate, respectiv dacă acestea sunt 50.000 euro sau 50.000 lei.

Prin încheierea de ședință apelată a fost îndreptată eroarea materială strecurată în considerentele sentinței, unde s-a dispus a se trece suma de 50.000 lei daune morale, în loc de 50.000 euro, cum eronat fusese trecut.

Prin apel, reclamantul a solicitat admiterea cererii și îndreptarea dispozitivului sentinței în sensul că la cuantumul daunelor morale, să fie trecută suma de 50.000 euro și nu 50.000 lei, întrucât în considerentele hotărârii apare suma de 50.000 euro daune morale și s-a apreciat că aceasta a fost intenția instanței.

Curtea a apreciat că apelul este nefondat, deoarece prin cererea formulată în fața primei instanțe, reclamantul a urmărit de fapt schimbarea soluției instanței cu privire la cuantumul daunelor morale, prin modificarea monedei menționate în dispozitiv, urmărind trecerea sumei de 50.000 euro în loc de 50.000 lei cât a fost acordată de către instanță.

Verificând dispozitivul sentinței, se constată că acesta este foarte clar, întrucât prima instanță a dispus obligarea pârâtului la plata sumei totale de 176.948,98 lei, din care: suma de 126.948,98 lei reprezentând daune materiale și suma de 50.000 lei daune morale către reclamant. Prin urmare, față de cuantumul total al daunelor acordate de către instanță și al daunelor materiale, se constată că nu există nici o eroare de calcul cu privire la daunele morale, acestea fiind acordate în sumă de 50.000 lei, deducție logică rezultată și din operația de adunare efectuată de instanță.

Pe de altă parte, faptul că în cuprinsul dispozitivului s-a menționat suma de 50.000 euro daune morale, aceasta nu poate reprezenta decât o eroare de dactilografiere, cum corect a reținut instanța de fond. Aceasta deoarece dispozitivul hotărârii trebuie să fie în concordanță cu minuta întocmită cu ocazia deliberării, iar considerentele, redactate ulterior întocmirii minutei, trebuie să reflecte minuta, neputându-se ca prin considerente să fie schimbată soluția pronunțată în cauză.

Prin urmare, în cazul existenței unei neconcordanțe între minută și considerentele hotărârii, cu privire la moneda în care a fost acordată o sumă, neconcordanța nu poate fi înlăturată decât în sensul îndreptării erorii din considerente și în niciun caz în sensul îndreptării monedei din minută, întrucât aceasta ar echivala cu modificarea soluției, în cazul dat.

Nici apelul declarat de către reclamant împotriva încheierii de ședință din 11 aprilie 2014 nu poate fi admis.

Astfel, prin cererea formulată la data de 19 februarie 2014, reclamantul a solicitat instanței completarea încheierii din 6 februarie 2014, în sensul ca instanța să se pronunțe și asupra cererii de lămurire a dispozitivului sentinței, cu privire la cuantumul daunelor morale, cererea fiind respinsă.

Curtea a apreciat că în mod corect instanța de fond a calificat cererea ca fiind o cerere de îndreptare eroare materială, în condițiile în care, așa cum s-a menționat anterior, dispozitivul sentinței este foarte clar, nefiind necesar a fi lămurit, singura eroare fiind cuprinsă în considerentele hotărârii, eroare care a fost și îndreptată.

In realitate, pe această cale, reclamantul a urmărit modificarea soluției cu privire la cuantumul daunelor morale, modificare ce nu poate fi obținută decât prin intermediul căilor de atac.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 296 C.proc.civ., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva încheierilor de ședință din data de 6 februarie 2014 și 11 aprilie 2014.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, care a susținut că decizia Curții de Apel Pitești este nelegală și netemeinică, deoarece nu s-a pronunțat pe ceea ce s-a solicitat și cuprinde motive contradictorii în privința apelurilor formulate de acesta. Astfel:

În aceste condiții, decizia Curții de Apel Pitești privind respingerea ca tardiv a apelului formulat de reclamant împotriva sentinței instanței de fond este o decizie nelegală.

Curtea de Apel Pitești, păstrând această soluție, a pronunțat o decizie nelegală și netemeinică, în contradictoriu cu dispozițiile legii în materie de îndreptare eroare materială, în materie de drept de dispoziție al părții și în materie de art. 6 CEDO, nepronunțându-se pe realele motive de fapt și de drept invocate în cererea de îndreptare de eroare materială și în apelul formulat în acest sens împotriva încheierii din 6 februarie 2014. La fel a procedat Curtea de Apel și cu încheierea din 11 aprilie 2014.

Astfel, în rejudecare, după casarea sentinței Judecătoriei Pitești, Tribunalul Argeș a avut ca și componență, o instanță constituită din judecător/președinte și procuror ca reprezentant al Statului Român știut fiind că în toate procesele în care Statul Român este chemat în judecată, în astfel de spețe, este obligatorie prezența procurorului.

În apel, instanța a considerat în mod nelegal și netemeinic că nu se mai impune prezența procurorului în proces, deoarece din punctul său de vedere, acest lucru este facultativ și nu obligatoriu, în condițiile în care legiuitorul este cel care stabilește legalitatea constituirii completului de judecată și în condițiile în care exista o decizie de casare în acest sens, prin care se stabilea competența materială a instanței și componența completului de judecată.

Așadar, decizia atacată este nelegală și netemeinică pentru motivele arătate, instanța nepronunțându-se pe cererea reclamantului și dând o interpretare greșită acesteia, schimbându-i natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, pronunțându-se fără a fi legal constituită și dând o decizie cu motive contradictorii și străine de natura pricinii prin încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind astfel lipsită de temei legal.

Mai mult, instanța de apel a încălcat reclamantului dreptul la un proces echitabil prin nerepararea în totalitate a prejudiciului suferit ca urmare a erorii judiciare, apreciind în mod greșit, că este o eroare obiectivă și nu subiectivă care să țină de magistratul care a pronunțat sentința din anul 1986, fără a specifica însă în ce constă eroarea obiectivă și de unde a rezultat pentru a putea fi invocată astfel.

Legiuitorul prevede prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 că, Statul Român răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar pentru repararea prejudiciului partea vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, aspect precizat și de instanță în decizia ce face obiectul prezentului recurs.

Cu toate acestea, în mod contradictoriu, instanța a apreciat totuși că reclamantul nu este îndreptățit să primească daunele materiale, ci doar daunele morale în cuantum de 50.000 lei (și nu euro, așa cum a motivat inițial instanța de fond în considerente), invocând așa zisele cauze obiective și nu subiective ce au stat la baza erorii judiciare, în condițiile în care legiuitorul prin articolul sus menționat se referă la repararea prejudiciului suferit de partea vătămată, în general, și nu în special doar la daunele morale, astfel încât instanța nu poate restrânge dreptul stabilit de lege și nu poate să-i îngrădească dreptul de a fi reparat prejudiciul material și nici dreptul de a primi cheltuielile de

judecată în integralitate

Mai mult, legiuitorul prevede că, în general, prejudiciul moral suferit de o persoană nu poate fi mai mic decât prejudiciul material, întrucât suferința morală este mult mai mare și nu poate fi comparată cu prejudiciul material, în speță, lucrurile fiind stabilite exact invers de către instanță.

Examinând recursul declarat de reclamant, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl  respingă, pentru considerentele ce succed:

Un prim motiv de critică vizează soluția de respingere, ca tardiv, a apelului declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 445/2013 pronunțată de Tribunalul Argeș, invocându-se faptul că termenul de 15 zile libere pentru formularea apelului împotriva sentinței se calcula începând de la data de 22 mai 2014, dată la care a fost comunicată încheierea din 11 aprilie 2014 de respingere a cererii de completare a încheierii din 6 februarie 2014 prin care s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în considerentele sentinței nr. 445/2013.

Înalta Curte constată că s-a reținut, în mod corect, faptul că potrivit dovezii de comunicare, sentința apelată a fost comunicată reclamantului la data de 27 ianuarie 2014. Prin urmare, de la data de 27 ianuarie 2014 a început să curgă termenul de 15 zile libere pentru declararea apelului și a expirat la data de 12 februarie 2014, zi lucrătoare.

Art. 284 alin. (1) C.proc.civ. reglementează termenul de declarare a apelului, care „este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.”

Termenul de apel este un termen imperativ, legal și absolut, astfel încât, în caz de încălcare, intervine sancțiunea decăderii.

În speță, potrivit dovezii de comunicare aflată in dosarul tribunalului, sentința apelată a fost comunicată reclamantului la data de 27 ianuarie 2014. Prin urmare, de la această dată a început să curgă termenul de 15 zile libere pentru declararea apelului și a expirat la data de 12 februarie 2014. Reclamantul a formulat apel împotriva sentinței nr. 455/2013 la data de 19 februarie 2014, astfel cum reiese din viza serviciului registratură aplicată pe cererea de apel

În lipsa unei dispoziții legale, este inadmisibilă prelungirea termenului stabilit pentru exercitarea acestei căi de atac, astfel încât, este lipsită de orice fundament juridic susținerea recurentului reclamant în sensul că termenul de 15 zile libere pentru formularea apelului împotriva sentinței tribunalului se calcula în speță, de la data comunicării ultimei încheieri din 11 aprilie 2014, prin care a fost respinsă cererea de completare a încheierii din 6 februarie 2014, încheiere care a fost comunicată la data de 22 mai 2014, iar reclamantul a formulat apelul la data de 30 mai 2014.

În contextul acestor considerente, este legală soluția curții de apel privind respingerea, ca tardiv, a apelului declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 445/2013 pronunțată de Tribunalul Argeș, nefiind încălcate dispozițiile imperative ale art. 284 C.proc.civ.

O altă critică de recurs vizează soluționarea greșită a apelului declarat de reclamant împotriva încheierilor din 6 februarie 2014 și 11 aprilie 2014, recurentul susținând că instanța nu s-a pronunțat pe motivele reale de fapt și de drept invocate în cererea de îndreptare eroare materială și în apelul formulat în acest sens și a pronunțat astfel, o decizie nelegală și netemeinică, dată în contradictoriu cu dispozițiile legale prevăzute în materie de îndreptare eroare materială, în materie de drept de dispoziție al părții și în contradictoriu cu art. 6 din CEDO.

Critica este nefondată pentru următoarele considerente:

Prin încheierea din 6 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Argeș a fost admisă cererea formulată de reclamant și, în temeiul art. 281 C.proc.civ., a fost îndreptată eroarea materială strecurată în considerentele sentinței civile nr. 455/2013, în sensul că la pagina 5 alineatul 1 din considerente, s-a dispus a se trece suma de 50.000 lei daune morale, în loc de 50.000 euro, cum eronat fusese trecut.

Prin apelul formulat împotriva acestei încheieri, reclamantul a solicitat admiterea cererii și îndreptarea dispozitivului (ci nu a considerentelor) sentinței nr. 455/2013, în sensul că, la cuantumul daunelor morale să fie trecută suma de 50.000 euro și nu 50.000 lei, întrucât în considerentele hotărârii apare suma de 50.000 euro daune morale și aceasta este corectă.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 281 C.proc.civ., în materie de îndreptare eroare materială, deoarece, faptul că în cuprinsul considerentelor hotărârii s-a menționat suma de 50.000 euro daune morale, în loc de 50.000 lei, aceasta nu poate reprezenta decât o eroare materială simplă, de tehnoredactare, în condițiile în care dispozitivul hotărârii este în concordanță cu minuta întocmită în dosar cu ocazia deliberării, iar considerentele, redactate ulterior întocmirii minutei și dispozitivului, trebuie să reflecte și să expliciteze minuta/dispozitivul, neputându-se ca prin considerente să fie schimbată soluția pronunțată în cauză.

Prin urmare, așa cum în mod judicios a statuat instanța de apel, în cazul existenței unei neconcordanțe între minută și considerentele hotărârii, cu privire la moneda în care a fost acordată o sumă de bani, neconcordanța nu poate fi înlăturată decât în sensul îndreptării erorii din considerente și în niciun caz în sensul îndreptării monedei din minută, întrucât aceasta ar echivala cu modificarea soluției, în cazul dat.

De altfel, în cazul existenței unei neconcordanțe între considerentele și dispozitivul hotărârii, aceasta nu reprezintă o eroare materială în sensul art. 281 C.proc.civ., ci o greșeală de judecată care poate constitui numai motiv de critică în calea de atac exercitată în condițiile legii.

În consecință, instanța de recurs apreciază că cererea reclamantului întemeiată pe dispozițiile art. 281 C.proc.civ. a fost în mod corect soluționată cu respectarea acestor dispoziții legale și cu respectarea principiului disponibilității părților în procesul civil.

Faptul că nu s-a pronunțat o soluție în sensul solicitat de reclamant (acela al îndreptării erorii din dispozitiv, respectiv al îndreptării monedei în care a fost acordată suma de bani din minută) nu echivalează cu încălcarea principiului disponibilității sau a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană, astfel cum în mod eronat susține recurentul reclamant, cererea părții fiind în mod atent și judicios analizată de către instanța de judecată.

Și apelul declarat de către reclamant împotriva încheierii din 11 aprilie 2014 a fost în mod corect respins ca nefondat.

Astfel, prin cererea formulată la data de 19 februarie 2014, reclamantul a solicitat instanței completarea încheierii din 6 februarie 2014, în sensul de a se pronunța instanța și asupra cererii de lămurire a dispozitivului sentinței, cu privire la cuantumul daunelor morale, cererea fiind respinsă de către tribunal.

Curtea de apel a constatat că, în mod corect, instanța de fond a calificat „cererea de îndreptare/lămurire a întinderii dispozitivului sentinței civile nr. 445/2013” ca fiind o cerere de îndreptare eroare materială, în condițiile în care, așa cum s-a menționat anterior, dispozitivul sentinței este foarte clar, nefiind necesar a fi lămurit, singura eroare fiind cuprinsă în considerentele hotărârii, eroare care a și fost îndreptată.

Atâta timp cât instanța a constatat că eroarea sesizată de reclamant este una materială, de tehnoredactare, cuprinsă în considerentele sentinței, care se încadrează în dispozițiile art. 281 C.proc.civ. și care a fost îndreptată ca atare, nu se poate susține că tribunalul a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere privind lămurirea dispozitivului sentinței.

În realitate, pe această cale, recurentul reclamant nu a urmărit lămurirea dispozitivului, ci modificarea soluției cu privire la cuantumul daunelor morale, prin îndreptarea monedei din minută, modificare care însă nu este posibilă prin mijlocul procedural ales, ci numai prin intermediul căilor de atac.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 296 C.proc.civ., a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva soluției de respingere a apelului declarat împotriva încheierilor din 6 februarie 2014 și 11 aprilie 2014 pronunțate de Tribunalul Argeș.

În ceea ce privește motivele de recurs formulate împotriva soluției de admitere a apelului declarat de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, o primă critică de nelegalitate vizează greșita alcătuire a instanței de judecată, în sensul că în constituirea completului nu a intrat și reprezentantul Ministerului Public.

În cazul proceselor având ca obiect daune urmare a unor erori judiciare din procese civile, și nu penale, participarea procurorului, deși posibilă, atunci când există interese generale sau este interesată ordinea de drept, nu este obligatorie, fiind lăsată la aprecierea acestuia.

De aceea, în mod corect a constatat curtea de apel că, în cazul de speță, este vorba despre participarea facultativă a procurorului în temeiul art. 45 alin. (3) C.proc.civ., ci nu despre participarea obligatorie reglementată de art. 45 alin. (4) C.proc.civ.

Cum participarea reprezentantului Ministerului Public în proces este obligatorie numai în cazurile prevăzute expres în lege, iar în dispozițiile legale invocate în speță nu se face referire la obligativitatea participării procurorului în asemenea cauze, este în afară de orice îndoială, că

participarea procurorului la soluționarea acestei cauze nu este obligatorie.

Întrucât nu era obligatorie participarea procurorului la soluționarea cauzei, lipsa reprezentantului Ministerului Public la dezbateri nu atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 1 C.proc.civ., instanța fiind alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

O altă critică de recurs privește nelegalitatea deciziei Curții de Apel Pitești, care a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii în privința admiterii apelului formulat de pârât, deoarece, deși legiuitorul prevede prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 că Statul Român răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar pentru repararea prejudiciului partea vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, aspect precizat și de instanță în decizia ce face obiectul prezentului recurs, în mod contradictoriu și nelegal instanța a considerat că reclamantul nu are dreptul să primească decât daune morale nu și materiale, pe motiv că eroarea judiciară nu-i aparține judecătorului și rezultă din motive obiective, pe care nu le specifică și care nu au legătură cu condiționarea dreptului acestuia de a-i fi reparat integral prejudiciul cauzat urmare a unei erori judiciare.

Critica este nefondată având în vedere următoarele:

Potrivit art. 96 alin. (4) din Legea privind statutul magistraților nr. 303/2004: „Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară”.

Cu privire la acest text de lege, Curtea Constituțională a reținut în Decizia nr. 60/11.02.2014, că răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, este o răspundere care nu este bazată pe culpă, fiind fundamentată pe rolul statului de ga