ÎCCJ, decizie (scj.ro #118642)

Acțiune în despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. Calea de atac în raport cu modificările aduse prin Legea nr. 202/2010.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul.

Index alfabetic :

cale de atac

-  eroare judiciară

-  prejudiciu

-  despăgubiri

C.proc.civ. din 1865, art. 84,  art. 282

1

alin.(1)

Legea nr. 304/2004, art. 54 alin. (2)

În condițiile în care sesizarea primei instanțe cu o acțiune în despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale a avut loc ulterior intrării în vigoare la Legii nr. 202/2010 - care a modificat dispozițiile art. 282

1

C.proc.civ., în sensul suprimării apelului în astfel de litigii - împotriva hotărârii de primă instanță poate fi exercitată doar calea de atac a recursului.

Ca atare, procedând la judecata cauzei în apel, instanța de control judiciar – care trebuia să califice, în raport de dispozițiile art. 84 C.proc.civ., calea de atac exercitată ca fiind recursul – s-a situat în afara sistemului legal al căilor de atac în materia erorilor judiciare, nesocotind în același timp normele de organizare judiciară referitoare la compunerea completului cuprinse în art.54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

Secția I civilă, decizia nr. 2486 din 1 octombrie 2014

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita la 23 ianuarie 2013, B.E. a solicitat, în temeiul art.504-506 C.proc.pen., art.52 din Constituția României și art.5 paragraful 5 din CEDO, obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 66.000 lei cu titlu de daune materiale și a sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale, produse prin arestarea preventivă, trimiterea în judecată și condamnarea sa în primă instanță și apel.

Prin întâmpinarea formulată la 07 februarie 2013 de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a considerat justificată chemarea în garanție a Ministerului Public și Ministerului Justiției.

Tribunalul Harghita, Secția civilă, prin sentința nr.4437 din 11 octombrie 2013

,

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita prin întâmpinare și, în consecință, a respins cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva acestuia ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin întâmpinare și, în consecință, a respins cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva acestuia ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție Ministerul Justiției prin întâmpinare și, în consecință, a respins cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva acestuia ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis în parte acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe care l-a obligat la plata către reclamantă a sumei de 5.000 lei reprezentând daune morale. A respins celelalte pretenții ale reclamantei, ca neîntemeiate.

Soluționând excepțiile invocate, tribunalul a reținut, în raport de conținutul dispozițiilor art.60 C.proc.civ., art.52 alin.(3) din

Constituția

României și art.506 alin.(3) C.proc.pen., că răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare revine întotdeauna și fără excepție, direct și nemijlocit, Statului.

Pe fond, tribunalul a reținut, pornind de la prevederile art.504 alin.(2) și (3) C.proc.pen., că în cauză, prin Ordonanța dată de procuror la 25 noiembrie2010, s-a dispus reținerea învinuitei B.E. pe o durată de 24 ore.

După expirarea reținerii, față de învinuită s-a dispus măsura obligării de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 de zile, prin Ordonanța procurorului din 25 noiembrie 2010.

Prin sentința penală nr.171 din 30 iunie 2011 a Tribunalului Harghita, menținută și în apel, inculpata B.E. a fost condamnată la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri.

În recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus achitarea inculpatei în temeiul art.11 pct.2 lit. a) raportat la art.10 lit. a) C.proc.pen.

Prin urmare, constatările ulterioare ale instanței de judecată, au condus la concluzia că la data reținerii și obligării de a nu părăsi localitatea nu existau motive întemeiate de a bănui că reclamanta a săvârșit o infracțiune, ceea ce înseamnă că măsurile privative și restrictive de libertate luate față de aceasta nu au fost conforme exigențelor art.5 paragraful 1 lit.c) din Convenție.

În ceea ce privește cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, tribunalul a constatat că art.505 alin.(1) C.proc.pen. stabilește criteriile în funcție de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit, dar nu stabilește și criterii de cuantificare a acestuia, acest lucru fiind pe deplin justificat de faptul ca prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.

De asemenea, prejudiciul moral nu poate fi determinat nici prin aprecieri privind eventuale oportunități de a desfășura activități sau de a continua activități care erau în curs la momentul lipsirii de libertate.

De aceea, nici Curtea Europeană, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.

Or, judecând in echitate, s-a constatat că suma de 5000 lei acordată reclamantei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației si persoanei acesteia, atât în ceea ce privește viața sa privată cât și cea socială.

În ce privește despăgubirile materiale, tribunalul a apreciat că suma pretinsă și modalitatea de calcul a acesteia nu sunt dovedite.

Astfel, prejudiciul material pretins nu are caracter cert deoarece din probele administrate nu a reieșit fără echivoc faptul că, dacă nu s-ar fi luat împotriva reclamantei masurile preventive amintite,

aceasta ar fi beneficiat de un venit în cuantum de 1000 euro pe lună timp de 15 luni.

Prin decizia nr.74/A din 14 ianuarie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția I civilă a admis apelurile declarate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea civilă formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

În temeiul art.129 C.proc.civ. și art.99 alin.(3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, curtea de apel a pus în discuția părților calificarea căilor de atac.

Constatând abrogarea dispozițiilor art.506 alin.(5) C.proc.pen. prin art.108 din Legea nr. 255/2013, începând cu 1 februarie 2014, înainte ca părțile să-și expună punctul de vedere cu privire la recalificarea căilor de atac, precum și faptul că noile norme de procedură aplicabile tuturor cauzelor (art.3 din Legea nr. 255/2013) nu prevăd o cale de atac specială și în raport cu normele de procedură civilă cuprinse la art.282

1

alin.(1), curtea a calificat căile de atac exercitate în prezenta cauză ca fiind apeluri.

În fapt, s-a reținut că reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri atât pentru „arestarea preventivă” cât și pentru trimiterea în judecată și condamnarea sa în fața primei instanțe și în apel.

S-a constatat că starea de fapt descrisă în motivarea cererii de chemare în judecată nu corespunde, în întregime, realității, față de reclamantă dispunându-se măsura reținerii și nu a arestului preventiv pe o perioadă de 24 de ore și, ulterior, s-a luat măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile. Niciuna dintre aceste măsuri nu a fost contestată de reclamantă, iar la momentul trimiterii ei în judecată, respectiv la data de 19 ianuarie 2011, încetase măsura restrictivă sau privativă de libertate.

Tribunalul Harghita, învestit cu soluționarea acuzei aduse reclamantei, a dispus condamnarea acesteia la pedeapsa de 3 ani închisoare, pedeapsă a cărei executare a fost suspendată, stabilindu-se un termen de încercare de 5 ani.

Apelul reclamantei a fost respins de Curtea de Apel Târgu-Mureș prin decizia penală nr.75/A din 03 noiembrie 2011, însă Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei și, prin decizia nr. 1011 din 04 aprilie 2012, a dispus achitarea acesteia de sub acuza săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri de risc.

S-a constatat că de la data sesizării instanței prin rechizitoriu, 19 ianuarie 2011 și până la soluționarea definitivă a cauzei penale, 04 aprilie 2012, s-au scurs 15 luni, durata fiind una rezonabilă în condițiile în care în acest interval de timp cauza a fost analizată pe fond, în apel și în calea de atac a recursului, neexistând intervale de timp în care aceasta a rămas în nelucrare.

S-a mai reținut că în susținerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru daune morale, reclamanta a înțeles să invoce ca probă doar dosarul penal, fără a aduce dovezi suplimentare în ceea ce privește existența unor informații publicate în presă în legătură cu ancheta penală ori cu privire la efectele produse de aceste informații în relațiile pe care acestea le-a avut cu mama sa sau cu alte persoane.

Pornind de la prevederile art.1169 C.civ., curtea de apel a constatat că reclamanta nu a dovedit faptul că în presă au apărut informații concrete cu privire la persoana sa, informații de natură să-i afecteze imaginea publică.

Este adevărat faptul că prevederile art. 504-507 C.proc.pen. garantează dreptul la despăgubiri pentru condamnări pe nedrept ori pentru privări sau restrângeri de libertate în mod nelegal, cu alte cuvinte, legislația internă recunoaște posibilitatea acordării unor despăgubiri morale, însă norma internă condiționează acordarea acestor despăgubiri de anumite împrejurări, și anume: atunci când o persoană, după ce a fost condamnată definitiv, în urma rejudecării, a fost achitată ori atunci când o persoană a fost privată de libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

S-a reținut că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor speciale din legislația națională, cuprinse la art.504 alin.(3) C.proc.pen., deoarece caracterul nelegal al acestor măsuri privative ori restrictive de libertate trebuia stabilit, fie printr-o ordonanță a procurorului într-o eventuală cale de atac exercitată de reclamantă, fie printr-o hotărâre a instanței de judecată, nefiind atinse cerințele prevăzute de acest text de lege atunci când instanța de judecată pronunță o hotărâre de achitare a reclamantei, trebuind să se constate caracterul nelegal al măsurii privative ori restrictive de libertate.

Așadar, sub aspectul legislației naționale, cererea de acordare a despăgubirilor pentru daune morale nu a fost găsită întemeiată, avându-se în vedere și art.5 paragraful 1 lit. c) din Convenția europeană, dar și considerentele din cauza

Creangă c. României

.

Faptul că, ulterior, instanța de recurs, în interpretarea probelor, a dispus achitarea reclamantei s-a reținut că nu echivalează cu constatarea nelegalității măsurilor preventive luate față de aceasta. De altfel, la soluționarea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere și alte probe decât cele administrate în cursul urmăririi penale.

Prin urmare, în cauză nu s-a putut reține caracterul nelegal al măsurilor privative sau restrictive de libertate la care reclamanta a fost supusă prin raportare la normele interne și nici caracterul arbitrar al acestor măsuri, ele fiind luate în raport cu probele aflate la dosar, probe ce constituiau indicii temeinice de săvârșire a unor fapte de natură penală.

În ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru daune materiale, s-a constatat că în susținerea acesteia, reclamanta a arătat că timp de 15 luni, cât a durat procesul, nu a putut să lucreze, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit în raport cu veniturile pe care le-ar fi putut obține lucrând în Austria. De asemenea, reclamanta a susținut că, din lipsa veniturilor, a fost nevoită să-și interneze unul dintre copii într-un centru de ocrotire a minorilor.

S-a constatat că reclamanta nu a dovedit însă acest aspect, pe de o parte, observându-se faptul că față de aceasta s-au luat măsuri privative ori restrictive de libertate doar pe o perioadă de 31 de zile, iar, pe de altă parte, că nu a depus nicio probă din care să rezulte că, în afara perioadei de 24 de ore cât a fost efectiv reținută, nu a putut să presteze o activitate din care să poată obține venituri.

Față de cele reținute, fără a mai fi găsit necesară analizarea criticilor de nelegalitate referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de judecată ori cele referitoare la cererile de chemare în garanție, constatând că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, curtea de apel, în temeiul art.295 și 296 C.proc.civ., a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, precum și pe cel al Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a respins apelul reclamantei, schimbând hotărârea primei instanțe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanta și pârâtul.

Prin motivele de recurs circumscrise pct.7, 8  și 9 ale art. 304 C.proc.civ., reclamanta a criticat decizia atacată, arătând că temeiul de drept al acțiunii sale este cel prevăzut de penultima teză a art.504 alin.3 C.proc.pen., instanța de apel schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

A menționat că, în opinia sa, nu trebuia să dovedească faptul că nu a putut lucra în Miercurea Ciuc, această lipsă a muncii fiind dată de restrângerea dreptului său de mișcare.

În susținerea cererii de acordare a daunelor morale a solicitat a se avea în vedere faptul că în toată perioada procedurii judiciare i-au fost terfelite numele și onoarea, persoanele care o cunoșteau având o atitudine rezervată față de ea.

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita în reprezentarea intereselor Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin motivele de recurs, a criticat decizia atacată sub aspectul greșitei mențineri a soluției tribunalului referitoare la admiterea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a intimaților chemați în garanție, întrucât aceștia sunt în măsură să justifice și să susțină cu probe concludente ordonanța de reținere, hotărârea de a propune arestarea reclamantei, dispunerea arestării, aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, în contextul în care s-a susținut că instanța de recurs a dispus achitarea în baza art.11 pct.2 lit. a) raportat la art.10 lit. a) C.proc.pen.

Analizând cu prioritate, în condițiile art.306 alin. (2) C.proc.civ., regimul căilor de atac cărora le este supusă hotărârea în materia erorii judiciare și, în consecință, soluționarea căii de atac corespunzătoare de instanța anterioară, Înalta Curte constată următoarele:

Este real că, așa cum a reținut Curtea de Apel Târgu Mureș, dispozițiile art.506 alin.(5) din vechiul Cod de procedură penală au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr.255/2013, începând cu 1 februarie 2014, însă relevant pentru determinarea căilor de atac în care se judecă prezenta speță de drept civil este observarea normei de drept procesual civil, respectiv art.282

1

alin. (1) C.proc.civ., al cărei conținut a rămas neschimbat în pofida modificărilor ce au avut loc la nivelul legii procesuale penale.

Se observă astfel că art.3 din Legea nr.255/2013, la care face referire curtea de apel, reglementează situațiile tranzitorii aplicabile doar cauzelor penale.

Așadar, fiind vorba de un litigiu de drept civil – cel în care se pretinde acordarea daunelor materiale și morale – stabilirea competenței și, în mod corespunzător, a căilor de atac incidente se realizează conform normelor procesuale civile.

În acest context, se constată că potrivit art.282

1

C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr.202/2010, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

În speță, sesizarea primei instanțe s-a făcut la 23 ianuarie 2013, ulterior deci intrării în vigoare la Legii nr.202/2010 și deci ulterior suprimării apelului în astfel de litigii.

Ca atare, împotriva hotărârii de primă instanță putea fi exercitată doar calea de atac a recursului, în competența instanței imediat superioare tribunalului.

În atare condiții, curtea de apel trebuia să califice, în raport de dispozițiile art.84 C.proc.civ., căile de atac exercitate ca fiind recursuri.

Procedând la judecata cauzei în apel, curtea s-a situat în afara sistemului legal al căilor de atac în materia erorilor judiciare, nesocotind în același timp normele de organizare judiciară referitoare la compunerea completului cuprinse în art.54 alin.(2) din Legea nr.304/2004.

În consecință, constatând că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, s-a reținut, în condițiile art.306 alin.(2) C.proc.civ., care permit instanței invocarea din oficiu a motivelor de ordine publică, incidența motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.1 din cod.

Prin urmare, în temeiul acestui text de lege coroborat cu art.312 alin.(3) C.proc.civ., s-a casat decizia atacată și a fost trimis dosarul curții de apel pentru judecarea cauzei în recurs.