ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2486/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2486/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Harghita la 23 ianuarie 2013, B.E. a solicitat, în temeiul art.

504 - 506 C. proc. pen., art. 52 din Constituția României și art. 5 parag. 5

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, obligarea Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 66.000 RON cu titlu de daune

materiale și a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale, produse prin

arestarea preventivă, trimiterea în judecată și condamnarea sa în primă

instanță și apel.

Prin Întâmpinarea

formulată la 7 februarie 2013 de către Direcția Generală a Finanțelor Publice

Harghita în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a

considerat justificată chemarea în garanție a Ministerului Public și

Ministerului Justiției.

Tribunalul Harghita,

secția civilă, prin Sentința nr. 4437 din 11 octombrie 2013, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita prin întâmpinare și, în

consecință, a respins cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva

acestuia ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate

procesuală pasivă. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată

de chematul în garanție Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție prin întâmpinare și, în consecință, a respins cererea de

chemare în garanție îndreptată împotriva acestuia ca fiind formulată împotriva

unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție Ministerul

Justiției prin întâmpinare și, în consecință, a respins cererea de chemare în

garanție îndreptată împotriva acestuia ca fiind formulată împotriva unei

persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis în parte acțiunea

formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice pe care l-a obligat la plata către reclamanta B.E. a sumei de 5.000 RON

reprezentând daune morale. A respins celelalte pretenții ale reclamantei, ca

neîntemeiate.

Soluționând

excepțiile invocate, tribunalul a reținut, în raport de conținutul

dispozițiilor art. 60 C. proc. civ., art. 52 alin. (3) din Constituția României

și art. 506 alin. (3) C. proc. pen., că răspunderea pentru prejudiciile cauzate

prin erori judiciare revine întotdeauna și fără excepție, direct și nemijlocit,

Statului.

Pe fond, tribunalul a

reținut, pornind de la prevederile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., că

în cauză, prin Ordonanța dată de procuror la 25 noiembrie 2010 în Dosarul nr.

32/D/P/2010 s-a dispus reținerea învinuitei B.E. pe o durată de 24 ore.

După expirarea

reținerii, față de învinuită s-a dispus măsura obligării de a nu părăsi

localitatea pe o perioadă de 30 de zile, prin Ordonanța procurorului din 25

noiembrie 2010.

Prin Sentința penală

nr. 171 din 30 iunie 2011 a Tribunalului Harghita pronunțată în Dosarul nr.

266/96/2011, menținută și în apel, inculpata B.E. a fost condamnantă la 3 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri.

În recurs, Înalta

Curte de Casație și Justiție a dispus achitarea inculpatei în temeiul art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Prin urmare,

constatările ulterioare ale instanței de judecată au condus la concluzia că la

data reținerii și obligării de a nu părăsi localitatea nu existau motive

întemeiate de a bănui că reclamanta a săvârșit o infracțiune, ceea ce înseamnă

că măsurile privative și restrictive de libertate luate față de aceasta nu au

fost conforme exigențelor art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenție.

În ceea ce privește

cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit, tribunalul a constatat că art. 505 alin. (1) C. proc. pen. stabilește

criteriile în funcție de care se determină acordarea despăgubirilor pentru

prejudiciul suferit, dar nu stabilește și criterii de cuantificare a acestuia,

acest lucru fiind pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate

fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la

persoană la persoană, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.

De asemenea,

prejudiciul moral nu poate fi determinat nici prin aprecieri privind eventuale

oportunități de a desfășura activități sau de a continua activități care erau

în curs la momentul lipsirii de libertate.

De aceea, nici Curtea

Europeană, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de

evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.

Or, judecând în

echitate, s-a constatat că suma de 5.000 RON acordată reclamantei cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o

reparație completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și persoanei

acesteia, atât în ceea ce privește viața sa privată, cât și cea socială.

În ce privește

despăgubirile materiale, tribunalul a apreciat că suma pretinsă și modalitatea

de calcul a acesteia nu sunt dovedite.

Astfel, prejudiciul

material pretins nu are caracter cert deoarece din probele administrate nu a

reieșit fără echivoc faptul că, dacă nu s-ar fi luat împotriva reclamantei

măsurile preventive amintite, aceasta ar fi beneficiat de un venit în cuantum

de 1.000 euro pe lună timp de 15 luni.

Prin Decizia nr. 74/A

din 14 ianuarie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a admis

apelurile declarate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov

- Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita și de Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a respins, ca

nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței tribunalului, pe care a

schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea civilă formulată în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

menținând celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

În temeiul art. 129

C. proc. civ. și art. 99 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al

instanțelor judecătorești, curtea de apel a pus în discuția părților

calificarea căilor de atac.

Constatând abrogarea

dispozițiilor art. 506 alin. (5) din vechiul C. proc. pen. prin art. 108 din

Legea nr. 255/2013, începând cu 1 februarie 2014, înainte ca părțile să-și

expună punctul de vedere cu privire la recalificarea căilor de atac, precum și

faptul că noile norme de procedură aplicabile tuturor cauzelor (art. 3 din

Legea nr. 255/2013) nu prevăd o cale de atac specială și în raport cu normele

de procedură civilă cuprinse la art. 282

1

alin. (1), Curtea a

calificat căile de atac exercitate în prezenta cauză ca fiind apeluri.

În fapt, s-a reținut

că reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri atât pentru "arestarea

preventivă", cât și pentru trimiterea în judecată și condamnarea sa în

fața primei instanțe și în apel.

S-a constatat că

starea de fapt descrisă în motivarea cererii de chemare în judecată nu

corespunde, în întregime, realității, față de reclamantă dispunându-se măsura

reținerii, și nu a arestului preventiv pe o perioadă de 24 de ore și, ulterior,

s-a luat măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de

zile. Niciuna dintre aceste măsuri nu a fost contestată de reclamantă, iar la

momentul trimiterii ei în judecată, respectiv la data de 19 ianuarie 2011,

încetase măsura restrictivă sau privativă de libertate.

Tribunalul Harghita,

învestit cu soluționarea acuzei aduse reclamantei, a dispus condamnarea acesteia

la pedeapsa de 3 ani închisoare, pedeapsă a cărei executare a fost suspendată,

stabilindu-se un termen de încercare de 5 ani.

Apelul reclamantei a

fost respins de Curtea de Apel Târgu Mureș prin Decizia penală nr. 75/A din 3

noiembrie 2011, însă Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

reclamantei și, prin Decizia nr. 1011 din 4 aprilie 2012, a dispus achitarea

acesteia de sub acuza săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri de risc.

S-a constatat că de

la data sesizării instanței prin rechizitoriu, 19 ianuarie 2011, și până la

soluționarea definitivă a cauzei penale, 4 aprilie 2012, s-au scurs 15 luni,

durata fiind una rezonabilă în condițiile în care în acest interval de timp

cauza a fost analizată pe fond, în apel și în calea de atac a recursului,

neexistând intervale de timp în care aceasta a rămas în nelucrare.

S-a mai reținut că în

susținerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru daune morale, reclamanta

a înțeles să invoce ca probă doar dosarul penal, fără a aduce dovezi suplimentare

în ceea ce privește existența unor informații publicate în presă în legătură cu

ancheta penală ori cu privire la efectele produse de aceste informații în

relațiile pe care aceasta le-a avut cu mama sa sau cu alte persoane.

Pornind de la

prevederile art. 1169 din vechiul C. civ., curtea de apel a constatat că

reclamanta nu a dovedit faptul că în presă au apărut informații concrete cu

privire la persoana sa, informații de natură să-i afecteze imaginea publică.

Este adevărat faptul

că prevederile art. 504 - 507 C. proc. pen. garantează dreptul la despăgubiri

pentru condamnări pe nedrept ori pentru privări sau restrângeri de libertate în

mod nelegal, cu alte cuvinte, legislația internă recunoaște posibilitatea

acordării unor despăgubiri morale, însă norma internă condiționează acordarea

acestor despăgubiri de anumite împrejurări, și anume: atunci când o persoană,

după ce a fost condamnată definitiv, în urma rejudecării, a fost achitată ori

atunci când o persoană a fost privată de libertate sau i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal.

S-a reținut că prima

instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor speciale din legislația

națională, cuprinse la art. 504 alin. (3) C. proc. pen., deoarece caracterul

nelegal al acestor măsuri privative ori restrictive de libertate trebuia

stabilit, fie printr-o ordonanță a procurorului într-o eventuală cale de atac

exercitată de reclamantă, fie printr-o hotărâre a instanței de judecată,

nefiind atinse cerințele prevăzute de acest text de lege atunci când instanța

de judecată pronunță o hotărâre de achitare a reclamantei, trebuind să se

constate caracterul nelegal al măsurii privative ori restrictive de libertate.

Așadar, sub aspectul

legislației naționale, cererea de acordare a despăgubirilor pentru daune morale

nu a fost găsită întemeiată, avându-se în vedere și art. 5 parag. 1 lit. c) din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

dar și considerentele din cauza Creangă împotriva României (cererea nr.

29226/2003).

Faptul că, ulterior,

instanța de recurs, în interpretarea probelor, a dispus achitarea reclamantei

s-a reținut că nu echivalează cu constatarea nelegalității măsurilor preventive

luate față de aceasta. De altfel, la soluționarea recursului, Înalta Curte de

Casație și Justiție a avut în vedere și alte probe decât cele administrate în

cursul urmăririi penale.

Prin urmare, în cauză

nu s-a putut reține caracterul nelegal al măsurilor privative sau restrictive

de libertate la care reclamanta a fost supusă prin raportare la normele interne

și nici caracterul arbitrar al acestor măsuri, ele fiind luate în raport cu

probele aflate la dosar, probe ce constituiau indicii temeinice de săvârșire a

unor fapte de natură penală.

În ceea ce privește

cererea de acordare a despăgubirilor pentru daune materiale, s-a constatat că

în susținerea acesteia, reclamanta a arătat că timp de 15 luni, cât a durat

procesul, nu a putut să lucreze, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit în

raport cu veniturile pe care le-ar fi putut obține lucrând în Austria. De asemenea,

reclamanta a susținut că, din lipsa veniturilor, a fost nevoită să-și interneze

unul dintre copii într-un centru de ocrotire a minorilor.

S-a constatat că

reclamanta nu a dovedit însă acest aspect, pe de o parte, observându-se faptul

că față de aceasta s-au luat măsuri privative ori restrictive de libertate doar

pe o perioadă de 31 de zile, iar, pe de altă parte, că nu a depus nicio probă

din care să rezulte că, în afara perioadei de 24 de ore, cât a fost efectiv

reținută, nu a putut să presteze o activitate din care să poată obține

venituri.

Față de cele

reținute, fără a mai fi găsit necesară analizarea criticilor de nelegalitate

referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de judecată ori

cele referitoare la cererile de chemare în garanție, constatând că instanța de

fond a făcut o greșită aplicare a legii, curtea de apel, în temeiul art. 295 și

296 C. proc. civ., a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov,

precum și pe cel al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție și a respins apelul reclamantei, schimbând hotărârea primei

instanțe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii

au declarat recursuri reclamanta și pârâtul.

Prin motivele de

recurs circumscrise pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., reclamanta B.E.

a criticat decizia atacată, arătând că temeiul de drept al acțiunii sale este

cel prevăzut de penultima teză a art. 504 alin. (3) C. proc. pen., instanța de

apel schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

A menționat că, în

opinia sa, nu trebuia să dovedească faptul că nu a putut lucra în

Miercurea-Ciuc, această lipsă a muncii fiind dată de restrângerea dreptului său

de mișcare.

În susținerea cererii

de acordare a daunelor morale a solicitat a se avea în vedere faptul că în

toată perioada procedurii judiciare i-au fost terfelite numele și onoarea,

persoanele care o cunoșteau având o atitudine rezervată față de ea.

Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor

Publice Harghita în reprezentarea intereselor Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin motivele de recurs, a criticat decizia atacată sub

aspectul greșitei mențineri a soluției tribunalului referitoare la admiterea

excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a intimaților - chemați în

garanție, întrucât aceștia sunt în măsură să justifice și să susțină cu probe concludente

ordonanța de reținere, hotărârea de a propune arestarea reclamantei, dispunerea

arestării, aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, în contextul

în care s-a susținut că instanța de recurs a dispus achitarea în baza art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Analizând cu

prioritate, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., regimul căilor de

atac cărora le este supusă hotărârea în materia erorii judiciare și, în

consecință, soluționarea căii de atac corespunzătoare de instanța anterioară,

Înalta Curte constată următoarele:

Este real că, așa cum

a reținut Curtea de Apel Târgu Mureș, dispozițiile art. 506 alin. (5) din

vechiul C. proc. pen. au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013,

începând cu 1 februarie 2014, însă relevant pentru determinarea căilor de atac

în care se judecă prezenta speță de drept civil este observarea normei de drept

procesual civil, respectiv art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ., al

cărei conținut a rămas neschimbat în pofida modificărilor ce au avut loc la

nivelul legii procesuale penale. Se observă astfel că art. 3 din Legea nr.

255/2013, la care face referire curtea de apel, reglementează situațiile

tranzitorii aplicabile doar cauzelor penale.

Așadar, fiind vorba

de un litigiu de drept civil - cel în care se pretinde acordarea daunelor

materiale și morale - stabilirea competenței și, în mod corespunzător, a căilor

de atac incidente se realizează conform normelor procesuale civile.

În acest context, se

constată că potrivit art. 282

1

C. proc. civ., astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 202/2010, nu sunt supuse apelului hotărârile

judecătorești date în primă instanță asupra cererilor pentru repararea

prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

În speță, sesizarea

primei instanțe s-a făcut la 23 ianuarie 2013, ulterior deci intrării în

vigoare la Legii nr. 202/2010 și deci ulterior suprimării apelului în astfel de

litigii.

Ca atare, împotriva

hotărârii de primă instanță putea fi exercitată doar calea de atac a

recursului, în competența instanței imediat superioare tribunalului.

În atare condiții,

curtea de apel trebuia să califice, în raport de dispozițiile art. 84 C. proc.

civ., căile de atac exercitate ca fiind recursuri.

Procedând la judecata

cauzei în apel, Curtea s-a situat în afara sistemului legal al căilor de atac

în materia erorilor judiciare, nesocotind în același timp normele de organizare

judiciară referitoare la compunerea completului cuprinse în art. 54 alin. (2)

din Legea nr. 304/2004.

În consecință,

constatând că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, se

reține, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., care permit instanței

invocarea din oficiu a motivelor de ordine publică, incidența motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 din cod.

Prin urmare, în

temeiul acestui text de lege coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se

va casa decizia atacată și se va trimite dosarul curții de apel pentru

judecarea cauzei în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanta B.E. și de pârâtul Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita

împotriva Deciziei nr. 74/A din 14 ianuarie 2014 a Curții de Apel Târgu Mureș,

secția I civilă.

Casează decizia

atacată și trimite dosarul Curții de Apel Târgu Mureș pentru judecarea cauzei

ca instanță de recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ