ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1268/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1268/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 152 din 07 martie 2013 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosarul nr. 9758/117/2012, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A.J.P.S. Cluj împotriva pârâtului Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. S-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a chematei în garanție M.F. S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârât împotriva chematei în garanție M.F., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.
S-a respins cererile de chemare în garanție formulate de pârât împotriva chemaților în garanție N.L., N.A., N.I., B.H.K., H.B.T., S.M., S.E., H.Ș., O.Ș., M.P., C.G., T.N., M.G., P.G.G., M.P., M.D., C.M., M.I., Z.M.L., G.S., B.N., B.P., R.M.D., M.D., S.Ș., S.M., C.M., S.A., P.F., H.V., P.A., S.C., S.C., O.C., D.I., SC C.E.A.G.C.P.C. SRL. Pârâtul a fost obligat să achite chemaților în garanție cheltuieli de judecată, după cum urmează: suma de 2.000 lei pentru B.N.; suma de 2.480 pentru O.C.; suma de 800 lei pentru M.P.; suma de 300 lei pentru N.I., B.H.K., H.B.T.; suma de 300 lei pentru M.G.; suma de 300 lei pentru S.A., P.F., H.V.; suma de 300 lei pentru P.A.; suma de 300 lei pentru C.M.; suma de 300 lei pentru M.D., C.M., M.I., Z.M.L.; suma de 300 lei pentru P.G.G.
Instanța de fond a analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, în conformitate cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ., reținând următoarele: Reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată, invocând un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 29 martie 1991, privind un teren „împrejmuit cu gard de beton și sârmă ghimpată în locul numit „Braniște” din raza com. Gilău, județul Cluj, în aval pe partea dreaptă a râului Someșul Mic, teren care în prezent este o baltă cu apă rezultată din excavație, având o suprafață de 55.200 mp”. În acest contract reclamanta are calitatea de cumpărătoare, vânzători fiind 17 persoane fizice, menționați ca fiind proprietari ai parcelelor de teren incluse în perimetrul împrejmuit.
Potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, în vigoare la data încheierii actului „terenurile situate în intravilan și extravilan pot fi înstrăinate, indiferent de întinderea suprafeței, prin acte juridice între vii, încheiate în forma autentică”. Ținând cont de cele menționate, instanța de fond a considerat că reclamanta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului menționat, actul din 29 martie 1991 fiind nul absolut ca și contract de vânzare-cumpărare, pentru lipsa formei autentice. Actul menționat poate avea valoarea juridică a unui antecontract de vânzare-cumpărare, în baza căruia reclamanta ar putea invoca cel mult un drept de creanță, în sensul obligării promitenților vânzători să încheie contractul de vânzare-cumpărare.
Faptul că reclamanta nu este proprietara terenului în litigiu rezultă și din hotărârile de expropriere prin care au fost acordate despăgubiri în favoarea chemaților în garanție, în favoarea cărora au fost eliberate titluri de proprietate. Raportat la cele menționate mai sus și ținând seama de dispozițiile art. 19 alin. (1)-(3) din Legea nr. 255/2010, instanța de fond a constatat că reclamanta nu este titulara unui drept real asupra terenului în litigiu, astfel încât nu are calitatea de persoană îndreptățită să solicite despăgubiri pentru terenul expropriat. În consecință, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
De asemenea, a considerat că este de prisos să mai fie analizate excepțiile prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, lipsei de interes și inadmisibilitatea acțiunii. Având în vedere soluția pronunțată în privința cererii principale, în baza art. 60 și următoarele C. proc. civ., instanța de fond a respins și cererile de chemare în garanție formulate de pârât. Referitor la pârâta M.F., la dosar s-a depus certificatul de deces din care rezultă că aceasta a decedat la data de 19 martie 2008. În consecință, în baza art. 41 alin. (1) C. proc. civ. instanța a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a acestei părți și a respins cererea de chemare în garanție, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.
În baza art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat să achite chemaților în garanție cheltuieli de judecată, reprezentând onorariile avocațiale, după cum urmează: suma de 2.000 lei pentru B.N.; suma de 2.480 pentru O.C.; suma de 800 lei pentru M.P.; suma de 300 lei pentru N.I., B.H.K., H.B.T.; suma de 300 lei pentru M.G.; suma de 300 lei pentru S.A., P.F., H.V.; suma de 300 lei pentru P.A.; suma de 300 lei pentru C.M.; suma de 300 lei pentru M.D., C.M., M.I., Z.M.L.; suma de 300 lei pentru P.G.G. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A.J.P.S. Cluj și pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA Prin Decizia civilă nr. 71/A/2013 din data de 11 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în Dosarul nr. 9758/117/2012 s-au admis apelurile, a fost anulată sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Cluj.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că prin acțiunea introductivă de instanță înregistrată la data de 19 iulie 2012 la Tribunalul Cluj, reclamanta A.J.P.S. Cluj, l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA București, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a deciziilor (hotărârilor) de expropriere și obligarea pârâtului să emită noi decizii în favoarea reclamantei, pentru terenul în suprafață de 55.200 mp situat în locul numit „Braniște”, din localitatea Gilău. Reclamanta și-a întemeiat acțiunea în drept pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004. Hotărârile comisiei de expropriere, atacate de reclamantă, au fost emise în baza Legii nr. 198/2004.
În această situație, prima instanță avea obligația să soluționeze acțiunea reclamantei împotriva pârâtului, în temeiul Legii nr. 198/2004, iar nu a Legii nr. 255/2010, care a intrat în vigoare ulterior emiterii hotărârilor de expropriere. Conform art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, dovada dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate se face prin orice mijloace de probă admise de lege, inclusiv în zonele în care se aplică Decretul-lege nr. 115/1938, în funcție de modalitatea de dobândire a drepturilor - convențională, judiciară, legală, succesorală, înțelegând prin dobândire și constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul unor legi speciale.
În art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, se prevede că în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată, orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubiri pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente, în termen de 3 ani de la data afișării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condițiile art. 7, sub sancțiunea decăderii. Așa fiind, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., s-a admis apelul reclamantei, a fost anulată sentința tribunalului și s-a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal. Întrucât modul de soluționare a cererii de chemare în garanție este strâns legat de soluția ce se va da acțiunii principale, care urmează să fie rejudecată de către prima instanță, ea va rezolva și problema cheltuielilor de judecată, astfel că s-a admis și apelul pârâtului.
Împotriva acestei decizii, pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA a declarat recurs care a fost admis prin Decizia civilă nr. 2.045 din 26 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Curții de Apel Cluj. La termenul de judecată din data de 26 iunie 2014, Înalta Curte a pus în discuția părților excepția lipsei capacității de folosință a intimatei M.P., invocată de recurent. Examinând cu prioritate această chestiune, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a constatat următoarele: În primul rând, pârâtul, prin cererea înregistrată la data de 28 noiembrie 2012 (fila 52 vol. II dosar fond), a chemat în garanție o persoană decedată la 28 octombrie 2011, defuncta R.M.D.
fiind citată de instanțele anterioare la domiciliul indicatele pârât prin cererea de chemare în garanție. Este de stabilit dacă această chemată în garanție, decedată înaintea momentului înregistrării cererii de chemare în garanție, putea fi "parte" în proces în contradictoriu cu care pârâtul urma să-și constate drepturile. C. proc. civ. - Cartea II procedura contencioasă - Titlul I - Părțile - art. 41 prevede că „orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată". Persoanele fizice dobândesc capacitatea de folosință în momentul nașterii și o pierd odată cu moartea (art. 7 Decretul nr. 31/1954). In consecință, ca urmare a decesului, chemata în garanție R.M.D.
și-a pierdut capacitatea de folosință, deci nu mai are calitatea de parte în proces. În al doilea rând, intimata-chemată în garanție M.P. a decedat la data de 29 august 2013, iar decizia atacată a fost pronunțată de instanța de apel la data de 11 septembrie 2013. Or, în cazul în care una dintre părți era decedată la momentul închiderii dezbaterilor la instanța de apel, fără să poată fi aplicabile dispozițiile art. 243 alin. final C. proc. civ., conform cărora, decesul părții nu împiedică pronunțarea hotărârii, dacă a intervenit ulterior închiderii dezbaterilor în dosarul respectiv, hotărârea judecătorească pronunțată de instanța de apel, precum și toate actele de procedură săvârșite de instanțe ulterior decesului părții și în legătură cu aceasta, sunt lovite de nulitate absolută, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc.
civ. Constatând că intimata-chemată în garanție M.P. era decedată la data pronunțării deciziei atacate (certificatul de deces de la dosar evidențiind ca dată a decesului 29 august 2013), Înalta Curte a reținut că excepția de fond, absolută și peremptorie a lipsei capacității procesuale de folosință a părții menționate este întemeiată. Față de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., generat de existența unei nulități necondiționate de vreo vătămare, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a admis recursul declarat în cauză, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, pentru a aprecia în ce măsură se impune introducerea în cauză a moștenitorilor persoanei decedate, M.P., precum și pentru a cenzura legalitatea hotărârii atacate în raport de decesul celeilalte părți, R.M.D.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj sub nr. 9758/117/2012* la data de 24 septembrie 2014. Prin Decizia civilă nr. 169/A din 04 februarie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis în parte apelurile declarate de reclamanta A.J.P.S. Cluj și, respectiv, de pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, împotriva sentinței civile nr. 152 din 07 martie 2013 a Tribunalului Cluj, a fost anulată sentința și s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiași instanțe, Tribunalul Cluj, reținând în motivarea acestei soluții următoarele considerente: Intimata-chemată în garanție M.P. a decedat la data de 29 august 2013, iar succesorul defunctei este numitul M.D.S.
care a făcut o cerere de introducere în cauză, calitate dovedită prin actele de stare civilă aflate la filele 283-287 din dosarul Înaltei Curții de Casație și Justiție. Intimata-chemată în garanție R.M.D. a decedat la data de 28 octombrie 2011, anterior momentului înregistrării cererii de chemare în garanție, astfel încât nu putea fi "parte" în proces în contradictoriu cu care pârâtul urma să-și constate drepturile. Art. 41 C. proc. civ. prevede că „orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată". Persoanele fizice dobândesc capacitatea de folosință în momentul nașterii și o pierd odată cu moartea (art. 7 Decretul nr. 31/1954). In consecință, ca urmare a decesului, chemata în garanție R.M.D.
și-a pierdut capacitatea de folosință, deci nu mai are calitatea de parte în proces. Prin înscrisul înregistrat la data de 29 decembrie 2014, S.P.C.L.E.P. Aiud a comunicat instanței că moștenitorii defunctei R.M.D. sunt R.C., în calitate de soț, decedat ulterior la data de 27 ianuarie 2012, P.R.L. și R.R.C., anexând acestui înscris și extrasele din registrul de deces pentru uzul oficial, aceștia fiind introduși de pârât în proces (filele 136-139). Curtea a constatat că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 iulie 2012 la Tribunalul Cluj, reclamanta A.J.P.S. Cluj în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R.
SA a solicitat instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a deciziilor (hotărârilor) de expropriere în ceea ce privește persoanele îndreptățite la plata despăgubirii, precum și obligarea pârâtului să emită o nouă decizie de expropriere în favoarea reclamantei, pentru imobilul teren expropriat în suprafață de 55.200 mp, situat în locul numit „Braniște”, din localitatea Gilău. Reclamanta și-a întemeiat acțiunea în drept pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, art. 21-27, art. 33 din Legea nr. 33/1994. Toate hotărârile comisiei de expropriere, atacate de reclamantă, au fost emise în baza Legii nr. 198/2004. În această situație, prima instanță avea obligația să soluționeze acțiunea reclamantei împotriva pârâtului, în temeiul Legii nr. 198/2004, iar nu a Legii nr. 255/2010, care a intrat în vigoare ulterior emiterii hotărârilor de expropriere.
Această interpretare este conformă principiului constituțional al neretroactivității legii civile potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, iar nu și situațiilor anterioare. Cu alte cuvinte legea nouă reglementează numai situațiile juridice ivite după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situațiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei, regula fiind exprimată prin adagiul tempus regit actum. Prin urmare, validitatea hotărârilor de expropriere se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare în momentul emiterii hotărârilor de expropriere, respectiv Legea nr. 198/2004, iar ca o consecință, și nulitatea actului juridic este supusă aceleiași legi, indiferent dacă legea nouă introduce sau suprimă o cauză de nulitate, fiind fără relevanță faptul că norma juridică din Legea nr. 198/2004 are un conținut identic sau parțial identic cu norma juridică din Legea nr. 255/2010.
Susținerile intimaților-chemați în garanție privitoare la faptul că reclamanta nu a formulat un motiv de apel în acest sens și cele referitoare la faptul că pentru petitul subsidiar este aplicabilă Legea nr. 255/2010 nu au fost reținute de Curte deoarece reclamanta a criticat sentința primei instanțe arătând în mod expres că tribunalul a dat sentința criticată cu interpretarea eronată a dispozițiilor legale, iar petitul subsidiar al cererii de chemare în judecată urmează a fi soluționat tot prin aplicarea legii în vigoare la momentul emiterii hotărârilor de expropriere depinzând de soluția dată petitului principal.
Conform art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, dovada dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate se face prin orice mijloace de probă admise de lege, inclusiv în zonele în care se aplică Decretul-Lege nr. 115/1938, în funcție de modalitatea de dobândire a drepturilor - convențională, judiciară, legală, succesorală, înțelegând prin dobândire și constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul unor legi speciale. În art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, se prevede că în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată, orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubiri pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente, în termen de 3 ani de la data afișării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condițiile art. 7, sub sancțiunea decăderii.
Având în vedere că tribunalul a soluționat acțiunea reclamantei prin aplicarea Legii nr. 255/2010 care nu era în vigoare la momentul emiterii hotărârilor de expropriere, Curtea în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță la către același tribunal, pentru a fi judecată în temeiul Legii nr. 198/2004 coroborat cu Legea nr. 33/1994. Întrucât modul de soluționare a cererii de chemare în garanție este strâns legat de soluția ce se va da acțiunii principale, care urmează să fie rejudecată de către prima instanță, ea va rezolva și problema cheltuielilor de judecată, astfel că s-a admis și apelul pârâtului împotriva sentinței, care a fost anulată și s-a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.
Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, care a invocat pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), formulând următoarele critici: Curtea de Apel Cluj a pronunțat hotărârea cu aplicarea și interpretarea greșită a următoarelor dispoziții legale: art. 297 alin. (1) C. proc. civ.; art. 19 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local; art. 5 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, modificată și completată; art. 9 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local - forma inițială, precum și forma modificată și completată prin art. 1 pct. 12 din Legea nr. 184/2008; art. 129 C. proc.
civ.
Art. 297 alin. (1) C. proc. civ. reglementează cazurile în care instanța de control judiciar, în urma admiterii cererii de apel, poate dispune anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Cazurile amintite la paragraful anterior sunt limitate la două teze, respectiv atunci când se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului și atunci când judecata s-a jacul în lipsa părții care nu a fost legal citată. Niciunul din cazurile prezentate anterior nu este incident în prezenta cauză. Astfel, pe de o parte reclamanta nu a clamat prin apelul formulat faptul că nu ar fi fost legal citată la fondul cauzei, iar instanța de control judiciar nu și-a întemeiat soluția pronunțată pe această teză a art. 297 alin. (1) C. proc. civ. În același timp, nici prima teză cuprinsă în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi reținută ca motiv al soluției Curții de Apel Cluj. Instanța de apel nu a înțeles să admită apelul reclamantei, ca motiv al greșitei soluționări a cauzei în baza excepției lipsei calității procesuale active a părții reclamante. Instanța de apel nu a reținut în considerentele hotărârii recurate faptul că în mod eronat prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei A.J.P.S. Cluj. În schimb, instanța de control judiciar a apreciat că instanța de fond ar fi soluționat cererea de chemare în judecată în baza unui alt temei de drept decât cel indicat de reclamantă în acțiunea introductive (Legea nr. 255/2010, în loc de Legea nr. 198/2004). Așa fiind, instanța de apel nu avea la îndemână soluția anulării hotărârii de la fond si trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Cluj.
Art. 19 din Legea nr. 255/2010 reglementează cazurile în care expropriatorul poate efectua plata despăgubirilor stabilite pentru imobilele expropriate, precum și formalitățile care trebuie îndeplinite de persoanele expropriate. Instanța de fond a reținut în mod corect incidența acestui text de lege (art. 19 alin. (1)-(3)), iar instanța de apel a reținut în mod greșit și nelegal că "legea nouă reglementează numai situațiile juridice ivite după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situațiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei, regula fiind exprimată prin adagiul tempus regit actum" (fila 13, parag. 1 din decizia recurată) Instanța de fond era obligată să se raporteze la dispozițiile Legii nr. 255/2010, fiindcă numai în baza acestui act normativ s-ar fi putut emite eventual o nouă decizie de expropriere cu privire la terenul în litigiu, întrucât la momentul înregistrării acțiunii, Legea nr. 198/2004 nu mai era în vigoare. Or, instanța de apel a trecut foarte ușor peste acest aspect important al speței, opinând: "faptul că reclamanta nu a formulat un motiv de apel în acest sens și cele referitoare la faptul că pentru petitul subsidiar este aplicabilă Legea nr. 255/2010 nu pot fi reținute de Curte" (fila 13, parag. 2 din Decizia civilă nr. 169/A/2015). "Petitul subsidiar" la care face referire instanța de apel reprezintă în fapt capătul principal al acțiunii introductive de instanță, reclamanta urmărind ca finalitate a litigiului emiterea unei decizii de expropriere pe numele său și obținerea despăgubirilor aferente terenului în litigiu.
Instanța de apel a anulat sentința civilă nr. 152/2013 și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, motivat strict de împrejurarea potrivit căreia deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 198/2004. prima instanță a soluționat cauza ținând cont de prevederile Legii nr. 255/2010. Motivarea soluției pronunțate se rezumă, în esență, la o singură frază: „.prima instanță avea obligația să soluționeze acțiunea reclamantei împotriva pârâtului, în temeiul Legii nr. 198/2004, iar nu a Legii nr. 255/2010, care a intrat în vigoare, ulterior emiterii hotărârilor de expropriere." (fila 12, paragraful 21 din decizia recurată). Or, pe lângă faptul că niciuna dintre părți nu a criticat invocarea de către prima instanță a art. 19 alin. (1)-(3) din Legea nr. 255/2010 (ignorându-se astfel regula tantum devolutum quantum apellatum), oricum dispozițiile art. 5 alin. (1)-(3) din Legea nr. 198/2004, care potrivit instanței de apel ar fi trebuit aplicate la fond, sunt identice dispozițiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 255/2010. Analizând sumar și superficial hotărârea pronunțată de Tribunalul Cluj, instanța de apel a verificat numai actul normativ în materia exproprierii aplicabil cauzei, fără a sesiza faptul că norma din actul considerat aplicabil este identică normei aplicate de către instanța de fond. Verificarea de legalitate ar fi trebuit să vizeze în ce măsură norma invocată de instanța de fond a fost corect aplicată, în litera și spiritul ei, iar nu dacă este sau nu cuprinsă în actul normativ, pe care și-a întemeiat reclamanta cererea de chemare în judecată. Pe de altă parte, aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 în locul dispozițiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 nu ar fi determinat pronunțarea altei soluții cu privire la cererea de chemare în judecată, iar rejudecarea cauzei ar urma să se realizeze practic în temeiul aceleiași norme legale (dar care este însă cuprinsă într-un alt act normativ decât cel invocat de instanța de fond). În ipoteza în care instanța de apel ar fi analizat în mod corect apelul formulat de către reclamanta A.J.P.S. Cluj, ar fi constatat faptul că, în mod temeinic si legal, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a acesteia. Potrivit prevederilor identice cuprinse la art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 și la art. 19 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, persoana care formulează cerere pentru plata despăgubirilor trebuie să facă "dovada dreptului de proprietate .și a celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate . în funcție de modalitate de dobândire a drepturilor". Așadar, persoana care pretinde despăgubiri trebuie să fi dobândit un drept real și să probeze această împrejurare. în condițiile legii. În ceea ce privește calitatea reclamantei de proprietară a terenului in suprafață de 55.200 mp pretins afectat de măsura exproprierii, reclamanta nu prezintă dovada dreptului de proprietate; contractul sub semnătură privată încheiat în anul 1991 de către reclamantă nu reprezintă un act translativ de proprietate și prin urmare nu poate justifica prin sine însuși demersul judiciar inițiat de către reclamantă; reclamanta nu a devenit prin semnarea contractului proprietara terenului. Or, pentru a putea produce efecte juridice, contractul de înstrăinare trebuie să îmbrace forma autentică. În acest sens, în mod corect, instanța de fond a invocat prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, în vigoare la data încheierii actului sub semnătură privată, potrivit cărora „terenurile situate în intravilan și extravilan pot fi înstrăinate, indiferent de întinderea suprafeței, prin acte juridice între vii, încheiate in formă autentică." Întrucât în speță nu a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică, nu a operat nici transferul dreptului de proprietate către reclamantă. În aceste condiții, întrucât suprafețele expropriate nu se mai găsesc în patrimoniul vânzătoarei, chiar dacă au achitat prețul integral, reclamanta (promitentă-cumpărătoare) poate solicita numai daune-interese.
Art. 9 din Legea nr. 198/2004 reglementează termenul și ipotezele în care persoana expropriată se poate adresa instanței de judecată, solicitând majorarea despăgubirii. Fără a analiza dacă sunt sau nu aplicabile în cauză prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanța de apel a trimis cauza spre rejudecare, în temeiul respectivei norme, numai pentru că reclamanta a invocat-o și a manifestat convingerea că este îndreptățită la despăgubire. Or, atât timp cât în prezenta cauză reclamanta nu a dovedit vreun drept la despăgubire și nici nu a solicitat majorarea sumelor acordate de expropriator, nu se impune aplicarea respectivei dispoziții, care presupune exclusiv verificarea cuantumului despăgubirilor. Pentru a dovedi că este îndreptățită la despăgubiri, reclamanta ar trebui să probeze, în condițiile legii civile, că deține un drept de proprietate sau un drept real asupra terenurilor expropriate, convingerea reclamantei că este persoana ce ar fi trebuit să încaseze despăgubirile nefiind aptă să o scutească de sarcina probei. Chiar dacă ar fi aplicabile în cauză prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, prezenta acțiune a fost promovată cu încălcarea termenului de 3 ani prevăzut de lege, sub sancțiunea decăderii, aspect pe care instanța de apel l-a ignorat, deși trebuia să analizeze și în ce măsură dispoziția invocată de reclamantă are aplicabilitate în cauză. Astfel, instanța de apel a citat dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, în forma modificată și completată prin Legea nr. 184/2008. Or, întrucât forma avută în vedere de către instanța de apel a intrat în vigoare la dala de 03 noiembrie 2008, aceasta se aplică exclusiv imobilelor expropriate ulterior respectivei date. Dintre cele 28 de imobile ce fac obiectul prezentei cauze, în temeiul H.G. nr. 1334/2008, ulterior datei de 03 noiembrie 2008, au fost expropriate numai două imobile, respectiv imobilele identificate cu numerele cadastrale. Pentru toate celelalte imobile este aplicabilă forma nemodificată a art. 9 din Legea nr. 198/2004. Acțiunea introductivă, având ca temei art. 9 din Legea nr. 198/2004 a fost formulată la data de 21 mai 2012. cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut imperativ de către legiuitor.
Art. 129 C. proc. civ. reglementează câteva dintre ipotezele rolului activ al judecătorului în procesul civil. în condițiile în care rolul activ al instanței este o garanție a exercitării drepturilor părților, rezultă implicit faptul că neîndeplinirea acestuia este sancționată cu desființarea hotărârii pentru nelegalîtate. În cazul dedus judecății, încălcarea rolului activ constă în faptul că hotărârea se întemeiază pe o gravă greșeală de fapt și de drept, decurgând dintr-o apreciere eronată a legii și a probelor administrate, raportat la natura juridică a exproprierii. Instanța de apel a anulat sentința civilă nr. 152 din 07 martie 2013 a Tribunalului Cluj și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, deși în raport de incidența în cauză a dispozițiilor dreptului comun (art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991) și a dispozițiilor în materia exproprierii (art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, art. 19 alin. (3) din Legea nr. 255/2010), instanța de fond a soluționat cererea de chemare în judecată, în mod corect, în temeiul excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei. Dispozițiile pe care ar trebui să le aplice instanța de fond, în rejudecare, sunt identice dispozițiilor deja aplicate (dispozițiile art. 5 alin. (1)-(3) din Legea nr. 198/2004, care potrivit instanței de apel ar fi trebuit aplicate la fond, sunt identice dispozițiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 255/2010). Cu alte cuvinte, se solicită rejudecarea în temeiul aceleiași norme. Față de identitatea de conținut a normei cuprinse în cele două acte normative, în rejudecare nu poate fi pronunțată o altă soluție cu privire la calitatea procesuală a reclamantei, instanța de fond fiind ținută doar să indice, în considerente, Legea nr. 198/2004 în loc de Legea nr. 255/2010. Reclamanta nu justifică legitimare procesuală activă nici în raport de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004; acestea nereglementând posibilitatea oricărei persoane de a solicita despăgubiri fără să probeze vreun drept în acest sens; pe de altă parte, reclamanta nici nu a negat dreptul de proprietate al persoanelor care au încasat deja despăgubiri. Împrejurarea potrivit căreia reclamanta „se consideră îndreptățită la despăgubiri" nu o scutește să probeze în ce măsură este titulara dreptului din raportul juridic dedus judecății. Pe de altă parte, demersul reclamantei nu vizează cuantumul despăgubirilor, iar potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004 acțiunea poate fi formulată strict cu privire la despăgubire, iar nu cu privire la persoanele menționate în hotărârea de stabilire a despăgubirilor. Or, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze toate aceste aspecte, în temeiul caracterului devolutiv al căii de atac a apelului. Prin urmare, soluția de anulare a sentinței civile nr. 152/2013 este netemeinică și nelegală, în condițiile în care argumentele instanței de apel nu sunt de natură să dovedească faptul că prima instanță, în mod greșit, ar fi soluționat procesul fără a intra în judecata fondului. În ce privește cheltuielile de judecată, reclamanta este partea care poartă culpa pentru promovarea prezentei cauze, deci partea care trebuie să suporte cheltuielile de judecată. Pe de altă parte, instanța de apel a nesocotit cu evidență și dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ea fiind ținută să se pronunțe în limitele cu care a fost investită prin memoriile de apel. Or, niciuna dintre apelante nu a solicitat anularea hotărârii primei instanțe si trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Cluj, motivat de faptul că instanța de fond ar fi motivat greșit în drept soluția sa. Prin urmare, instanța de apel a nesocotit voința părților și limitele cu care aceasta fusese investită prin memoriile de apel, pronunțând astfel o hotărâre nelegală cu încălcarea a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată, Curtea de Apel Cluj a admis apelurile formulate de reclamantă și de pârât, a schimbat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Cluj, cu motivarea că prima instanță avea obligația să soluționeze acțiunea în temeiul Legii nr. 198/2004, în vigoare la data exproprierii, iar nu a Legii nr. 255/2010, care a intrat în vigoare ulterior emiterii hotărârilor de expropriere. Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 27 al Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, „În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel." Textul de lege menționat prevede expres si limitativ două situații în care instanța de apel poate desființa hotărârea primei instanțe, cu trimitere spre rejudecare, respectiv dacă părțile nu au fost legal citate sau dacă judecata procesului s-a făcut fără cercetarea fondului, însă numai o singură dată și numai dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. În cauză, instanța de apel, admițând apelurile, a dispus anularea sentinței tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare, fără a intra în cercetarea pe fond a motivelor de apel deși, în speță, nu erau îndeplinite cerințele art. 297 alin. (1) C. proc. civ., iar în primul ciclu procesual se dispusese aceeași soluție de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe. Așadar, în cauza de față nu sunt aplicabile prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nu se regăsește niciuna din cele două situații expres și limitativ prevăzute de lege pentru care instanța de apel putea să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe, ca urmare a desființării hotărârii atacate. Procedând astfel, curtea de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, în soluționarea cauzei făcând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., fapt ce a împiedicat cercetarea criticilor aduse prin motivele de apel și a determinat neexaminarea fondului căii de atac de apelului. Motivul pentru care instanța de apel a dispus casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare constă în aceea că, în mod greșit a fost soluționată acțiunea de către prima instanță, prin aplicarea Legii nr. 255/2010, întrucât la data exproprierii era în vigoare Legea nr. 198/2004, acesta fiind actul normativ în raport de care tribunalul trebuia să soluționeze acțiunea. Este adevărat că la data emiterii hotărârilor de expropriere era în vigoare Legea nr. 198/2004, act normativ în raport de care s-a desfășurat procedura administrativă și emiterea hotărârilor de expropriere, numai că acest act normativ a fost abrogat la data de 23 decembrie 2010, când a fost adoptată Legea nr. 255/2010, astfel că la data formulării acțiunii - 19 iulie 2012, acesta era actul normativ în vigoare. Conform principiului constituțional al neretroactivității legii civile, potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, acțiunea de față, introdusă ulterior adoptării Legii nr. 255/2010, nu poate fi soluționată decât în raport de aceasta. Față de motivele de apel invocate prin cererile de apel, Curtea trebuia să se pronunțe conform art. 296 C. proc. civ., păstrând sau schimbând în tot sau în parte hotărârea atacată, în raport de actul normativ ce considera că este aplicabil în speță, iar în măsura în care aprecia că probele nu sunt suficiente sau că este aplicabil un alt act normativ, putea pune în discuția părților necesitatea suplimentării probatoriilor, cu aplicarea art. 295 C. proc. civ., având totodată posibilitatea de a lămuri orice alte aspecte ce țineau de fondul procesului, în virtutea caracterului devolutiv al apelului. Curtea de apel avea obligația legală de a verifica „în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță” și totodată, facultatea de a „încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi”, potrivit dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. Așa fiind, se constată că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale menționate, precum și principiul rolului activ în soluționarea cauzei, ignorând caracterul devolutiv al acestei căi de atac. În raport de aceste considerente, se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la aceeași curte de apel, pentru ca aceasta să se pronunțe cu privire la fondul apelurilor cu care a fost învestită. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate în recurs, care vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării, pentru soluționarea unitară a cauzei, instanța, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 314 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor, la aceeași curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta CN A.D.R. SA, pentru Statul Român împotriva Deciziei nr. 169/A din 04 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceiași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2015.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.