ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1268/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1268/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra cauzei civile
de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 152 din 07 martie
2013 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosarul nr. 9758/117/2012, s-a admis
excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a respins acțiunea
formulată de reclamanta A.J.P.S. Cluj împotriva pârâtului Statul Român, prin CN
A.D.N.R. SA ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. S-a
admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a chematei în
garanție M.F. S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârât
împotriva chematei în garanție M.F., ca fiind formulată împotriva unei persoane
fără capacitate procesuală de folosință. S-a respins cererile de chemare în
garanție formulate de pârât împotriva chemaților în garanție N.L., N.A., N.I.,
B.H.K., H.B.T., S.M., S.E., H.Ș., O.Ș., M.P., C.G., T.N., M.G., P.G.G., M.P.,
M.D., C.M., M.I., Z.M.L., G.S., B.N., B.P., R.M.D., M.D., S.Ș., S.M., C.M.,
S.A., P.F., H.V., P.A., S.C., S.C., O.C., D.I., SC C.E.A.G.C.P.C. SRL. Pârâtul
a fost obligat să achite chemaților în garanție cheltuieli de judecată, după
cum urmează: suma de 2.000 lei pentru B.N.; suma de 2.480 pentru O.C.; suma de
800 lei pentru M.P.; suma de 300 lei pentru N.I., B.H.K., H.B.T.; suma de 300
lei pentru M.G.; suma de 300 lei pentru S.A., P.F., H.V.; suma de 300 lei
pentru P.A.; suma de 300 lei pentru C.M.; suma de 300 lei pentru M.D., C.M.,
M.I., Z.M.L.; suma de 300 lei pentru P.G.G.
Instanța de fond a
analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a
reclamantei, în conformitate cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ., reținând
următoarele:
Reclamanta a formulat
cererea de chemare în judecată, invocând un contract de vânzare-cumpărare sub
semnătură privată încheiat la data de 29 martie 1991, privind un teren
„împrejmuit cu gard de beton și sârmă ghimpată în locul numit „Braniște” din
raza com. Gilău, județul Cluj, în aval pe partea dreaptă a râului Someșul Mic,
teren care în prezent este o baltă cu apă rezultată din excavație, având o
suprafață de 55.200 mp”.
În acest contract
reclamanta are calitatea de cumpărătoare, vânzători fiind 17 persoane fizice,
menționați ca fiind proprietari ai parcelelor de teren incluse în perimetrul
împrejmuit.
Potrivit
dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, în vigoare la data
încheierii actului „terenurile situate în intravilan și extravilan pot fi
înstrăinate, indiferent de întinderea suprafeței, prin acte juridice între vii,
încheiate în forma autentică”.
Ținând cont de cele
menționate, instanța de fond a considerat că reclamanta nu a dobândit dreptul
de proprietate asupra terenului menționat, actul din 29 martie 1991 fiind nul
absolut ca și contract de vânzare-cumpărare, pentru lipsa formei autentice.
Actul menționat poate avea valoarea juridică a unui antecontract de
vânzare-cumpărare, în baza căruia reclamanta ar putea invoca cel mult un drept
de creanță, în sensul obligării promitenților vânzători să încheie contractul de
vânzare-cumpărare.
Faptul că reclamanta
nu este proprietara terenului în litigiu rezultă și din hotărârile de
expropriere prin care au fost acordate despăgubiri în favoarea chemaților în
garanție, în favoarea cărora au fost eliberate titluri de proprietate.
Raportat la cele
menționate mai sus și ținând seama de dispozițiile art. 19 alin. (1)-(3) din
Legea nr. 255/2010, instanța de fond a constatat că reclamanta nu este titulara
unui drept real asupra terenului în litigiu, astfel încât nu are calitatea de persoană
îndreptățită să solicite despăgubiri pentru terenul expropriat.
În consecință,
instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a
respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală
activă. De asemenea, a considerat că este de prisos să mai fie analizate
excepțiile prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, lipsei de interes
și inadmisibilitatea acțiunii.
Având în vedere
soluția pronunțată în privința cererii principale, în baza art. 60 și următoarele
C. proc. civ., instanța de fond a respins și cererile de chemare în garanție
formulate de pârât.
Referitor la pârâta M.F.,
la dosar s-a depus certificatul de deces din care rezultă că aceasta a decedat
la data de 19 martie 2008.
În consecință, în
baza art. 41 alin. (1) C. proc. civ. instanța a admis excepția lipsei
capacității procesuale de folosință a acestei părți și a respins cererea de
chemare în garanție, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate
procesuală de folosință.
În baza art. 274 C.
proc. civ., pârâtul a fost obligat să achite chemaților în garanție cheltuieli
de judecată, reprezentând onorariile avocațiale, după cum urmează: suma de 2.000
lei pentru B.N.; suma de 2.480 pentru O.C.; suma de 800 lei pentru M.P.; suma de
300 lei pentru N.I., B.H.K., H.B.T.; suma de 300 lei pentru M.G.; suma de 300
lei pentru S.A., P.F., H.V.; suma de 300 lei pentru P.A.; suma de 300 lei
pentru C.M.; suma de 300 lei pentru M.D., C.M., M.I., Z.M.L.; suma de 300 lei
pentru P.G.G.
Împotriva acestei
sentințe au declarat apel reclamanta A.J.P.S. Cluj și pârâtul Statul Român, prin
CN A.D.N.R. SA
Prin Decizia civilă nr.
71/A/2013 din data de 11 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în Dosarul
nr. 9758/117/2012 s-au admis apelurile, a fost anulată sentința și s-a trimis
cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Cluj.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de apel a reținut că prin acțiunea introductivă de instanță
înregistrată la data de 19 iulie 2012 la Tribunalul Cluj, reclamanta A.J.P.S.
Cluj, l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA
București, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să constate
nulitatea absolută a deciziilor (hotărârilor) de expropriere și obligarea
pârâtului să emită noi decizii în favoarea reclamantei, pentru terenul în
suprafață de 55.200 mp situat în locul numit „Braniște”, din localitatea Gilău.
Reclamanta și-a
întemeiat acțiunea în drept pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004.
Hotărârile comisiei
de expropriere, atacate de reclamantă, au fost emise în baza Legii nr. 198/2004.
În această situație,
prima instanță avea obligația să soluționeze acțiunea reclamantei împotriva
pârâtului, în temeiul Legii nr. 198/2004, iar nu a Legii nr. 255/2010, care a
intrat în vigoare ulterior emiterii hotărârilor de expropriere.
Conform art. 5 alin. (3)
din Legea nr. 198/2004, dovada dreptului de proprietate și a celorlalte
drepturi reale asupra imobilelor expropriate se face prin orice mijloace de
probă admise de lege, inclusiv în zonele în care se aplică Decretul-lege nr. 115/1938,
în funcție de modalitatea de dobândire a drepturilor - convențională,
judiciară, legală, succesorală, înțelegând prin dobândire și constituirea sau
reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul unor legi speciale.
În art. 9 alin. (2)
din Legea nr. 198/2004, se prevede că în cazul în care hotărârea nu a fost
comunicată, orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubiri pentru
exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente, în
termen de 3 ani de la data afișării hotărârii de stabilire a cuantumului
despăgubirii, în condițiile art. 7, sub sancțiunea decăderii.
Așa fiind, în baza art.
297 alin. (1) C. proc. civ., s-a admis apelul reclamantei, a fost anulată sentința
tribunalului și s-a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.
Întrucât modul de
soluționare a cererii de chemare în garanție este strâns legat de soluția ce se
va da acțiunii principale, care urmează să fie rejudecată de către prima
instanță, ea va rezolva și problema cheltuielilor de judecată, astfel că s-a
admis și apelul pârâtului.
Împotriva acestei
decizii, pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA a declarat recurs care a
fost admis prin Decizia civilă nr. 2.045 din 26 iunie 2014 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, hotărârea atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă
spre rejudecare Curții de Apel Cluj.
La termenul de
judecată din data de 26 iunie 2014, Înalta Curte a pus în discuția părților
excepția lipsei capacității de folosință a intimatei M.P., invocată de
recurent.
Examinând cu
prioritate această chestiune, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin.
(1) C. proc. civ., Înalta Curte a constatat următoarele:
În primul rând,
pârâtul, prin cererea înregistrată la data de 28 noiembrie 2012 (fila 52 vol.
II dosar fond), a chemat în garanție o persoană decedată la 28 octombrie 2011,
defuncta R.M.D. fiind citată de instanțele anterioare la domiciliul indicatele
pârât prin cererea de chemare în garanție.
Este de stabilit dacă
această chemată în garanție, decedată înaintea momentului înregistrării cererii
de chemare în garanție, putea fi "parte" în proces în contradictoriu
cu care pârâtul urma să-și constate drepturile.
C. proc. civ. -
Cartea II procedura contencioasă - Titlul I - Părțile - art. 41 prevede că
„orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în
judecată".
Persoanele fizice
dobândesc capacitatea de folosință în momentul nașterii și o pierd odată cu
moartea (art. 7 Decretul nr. 31/1954). In consecință, ca urmare a decesului,
chemata în garanție R.M.D. și-a pierdut capacitatea de folosință, deci nu mai
are calitatea de parte în proces.
În al doilea rând,
intimata-chemată în garanție M.P. a decedat la data de 29 august 2013, iar
decizia atacată a fost pronunțată de instanța de apel la data de 11 septembrie
2013.
Or, în cazul în care
una dintre părți era decedată la momentul închiderii dezbaterilor la instanța
de apel, fără să poată fi aplicabile dispozițiile art. 243 alin. final C. proc.
civ., conform cărora, decesul părții nu împiedică pronunțarea hotărârii, dacă a
intervenit ulterior închiderii dezbaterilor în dosarul respectiv, hotărârea
judecătorească pronunțată de instanța de apel, precum și toate actele de
procedură săvârșite de instanțe ulterior decesului părții și în legătură cu
aceasta, sunt lovite de nulitate absolută, în condițiile art. 105 alin. (2) C.
proc. civ.
Constatând că
intimata-chemată în garanție M.P. era decedată la data pronunțării deciziei
atacate (certificatul de deces de la dosar evidențiind ca dată a decesului 29
august 2013), Înalta Curte a reținut că excepția de fond, absolută și
peremptorie a lipsei capacității procesuale de folosință a părții menționate
este întemeiată.
Față de incidența
motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., generat de
existența unei nulități necondiționate de vreo vătămare, Înalta Curte, în
temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a admis recursul declarat în cauză, a
casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, pentru
a aprecia în ce măsură se impune introducerea în cauză a moștenitorilor
persoanei decedate, M.P., precum și pentru a cenzura legalitatea hotărârii
atacate în raport de decesul celeilalte părți, R.M.D.
În rejudecare, cauza
a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj sub nr. 9758/117/2012* la data
de 24 septembrie 2014.
Prin Decizia civilă nr.
169/A din 04 februarie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis în
parte apelurile declarate de reclamanta A.J.P.S. Cluj și, respectiv, de pârâtul
Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, împotriva sentinței civile nr. 152 din 07
martie 2013 a Tribunalului Cluj, a fost anulată sentința și s-a dispus trimiterea
cauzei pentru rejudecare aceleiași instanțe, Tribunalul Cluj, reținând în
motivarea acestei soluții următoarele considerente:
Intimata-chemată în
garanție M.P. a decedat la data de 29 august 2013, iar succesorul defunctei
este numitul M.D.S. care a făcut o cerere de introducere în cauză, calitate
dovedită prin actele de stare civilă aflate la filele 283-287 din dosarul
Înaltei Curții de Casație și Justiție.
Intimata-chemată în
garanție R.M.D. a decedat la data de 28 octombrie 2011, anterior momentului
înregistrării cererii de chemare în garanție, astfel încât nu putea fi
"parte" în proces în contradictoriu cu care pârâtul urma să-și
constate drepturile.
Art. 41 C. proc. civ.
prevede că „orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie
parte în judecată".
Persoanele fizice
dobândesc capacitatea de folosință în momentul nașterii și o pierd odată cu
moartea (art. 7 Decretul nr. 31/1954). In consecință, ca urmare a decesului,
chemata în garanție R.M.D. și-a pierdut capacitatea de folosință, deci nu mai
are calitatea de parte în proces.
Prin înscrisul
înregistrat la data de 29 decembrie 2014, S.P.C.L.E.P. Aiud a comunicat
instanței că moștenitorii defunctei R.M.D. sunt R.C., în calitate de soț,
decedat ulterior la data de 27 ianuarie 2012, P.R.L. și R.R.C., anexând acestui
înscris și extrasele din registrul de deces pentru uzul oficial, aceștia fiind introduși
de pârât în proces (filele 136-139).
Curtea a constatat că
prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 iulie 2012 la
Tribunalul Cluj, reclamanta A.J.P.S. Cluj în contradictoriu cu pârâtul Statul
Român prin CN A.D.N.R. SA a solicitat instanței ca, prin sentința ce o va
pronunța, să constate nulitatea absolută a deciziilor (hotărârilor) de
expropriere în ceea ce privește persoanele îndreptățite la plata despăgubirii,
precum și obligarea pârâtului să emită o nouă decizie de expropriere în
favoarea reclamantei, pentru imobilul teren expropriat în suprafață de 55.200
mp, situat în locul numit „Braniște”, din localitatea Gilău.
Reclamanta și-a
întemeiat acțiunea în drept pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, art.
21-27, art. 33 din Legea nr. 33/1994.
Toate hotărârile
comisiei de expropriere, atacate de reclamantă, au fost emise în baza Legii nr.
198/2004.
În această situație,
prima instanță avea obligația să soluționeze acțiunea reclamantei împotriva
pârâtului, în temeiul Legii nr. 198/2004, iar nu a Legii nr. 255/2010, care a
intrat în vigoare ulterior emiterii hotărârilor de expropriere.
Această interpretare
este conformă principiului constituțional al neretroactivității legii civile
potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc după
intrarea ei în vigoare, iar nu și situațiilor anterioare. Cu alte cuvinte legea
nouă reglementează numai situațiile juridice ivite după intrarea ei în vigoare,
iar legea veche se aplică situațiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei,
regula fiind exprimată prin adagiul tempus regit actum.
Prin urmare,
validitatea hotărârilor de expropriere se apreciază potrivit condițiilor
stabilite de legea în vigoare în momentul emiterii hotărârilor de expropriere,
respectiv Legea nr. 198/2004, iar ca o consecință, și nulitatea actului juridic
este supusă aceleiași legi, indiferent dacă legea nouă introduce sau suprimă o
cauză de nulitate, fiind fără relevanță faptul că norma juridică din Legea nr. 198/2004
are un conținut identic sau parțial identic cu norma juridică din Legea nr. 255/2010.
Susținerile
intimaților-chemați în garanție privitoare la faptul că reclamanta nu a
formulat un motiv de apel în acest sens și cele referitoare la faptul că pentru
petitul subsidiar este aplicabilă Legea nr. 255/2010 nu au fost reținute de
Curte deoarece reclamanta a criticat sentința primei instanțe arătând în mod
expres că tribunalul a dat sentința criticată cu interpretarea eronată a
dispozițiilor legale, iar petitul subsidiar al cererii de chemare în judecată
urmează a fi soluționat tot prin aplicarea legii în vigoare la momentul
emiterii hotărârilor de expropriere depinzând de soluția dată petitului
principal.
Conform art. 5 alin.
(3) din Legea nr. 198/2004, dovada dreptului de proprietate și a celorlalte
drepturi reale asupra imobilelor expropriate se face prin orice mijloace de
probă admise de lege, inclusiv în zonele în care se aplică Decretul-Lege nr. 115/1938,
în funcție de modalitatea de dobândire a drepturilor - convențională,
judiciară, legală, succesorală, înțelegând prin dobândire și constituirea sau
reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul unor legi speciale.
În art. 9 alin. (2)
din Legea nr. 198/2004, se prevede că în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată,
orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubiri pentru
exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente, în
termen de 3 ani de la data afișării hotărârii de stabilire a cuantumului
despăgubirii, în condițiile art. 7, sub sancțiunea decăderii.
Având în vedere că
tribunalul a soluționat acțiunea reclamantei prin aplicarea Legii nr. 255/2010
care nu era în vigoare la momentul emiterii hotărârilor de expropriere, Curtea
în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul, pe care a anulat-o
și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță la către același tribunal,
pentru a fi judecată în temeiul Legii nr. 198/2004 coroborat cu Legea nr. 33/1994.
Întrucât modul de
soluționare a cererii de chemare în garanție este strâns legat de soluția ce se
va da acțiunii principale, care urmează să fie rejudecată de către prima
instanță, ea va rezolva și problema cheltuielilor de judecată, astfel că s-a
admis și apelul pârâtului împotriva sentinței, care a fost anulată și s-a
trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.
Decizia curții de
apel a fost atacată cu recurs de pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, care
a invocat pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea și aplicarea greșită a
legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), formulând următoarele critici:
Curtea de Apel Cluj a
pronunțat hotărârea cu aplicarea și interpretarea greșită a următoarelor
dispoziții legale: art. 297 alin. (1) C. proc. civ.; art. 19 din Legea nr. 255/2010
privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării
unor obiective de interes național, județean și local; art. 5 din Legea nr. 198/2004
privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes
național, județean și local, modificată și completată; art. 9 din Legea nr. 198/2004
privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes
național, județean și local - forma inițială, precum și forma modificată și
completată prin art. 1 pct. 12 din Legea nr. 184/2008; art. 129 C. proc. civ.
Art. 297 alin. (1)
C. proc. civ. reglementează cazurile în care instanța de control judiciar, în
urma admiterii cererii de apel, poate dispune anularea hotărârii atacate și
trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
Cazurile amintite la
paragraful anterior sunt limitate la două teze, respectiv atunci când se
constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în
cercetarea fondului și atunci când judecata s-a jacul în lipsa părții care nu a
fost legal citată.
Niciunul din cazurile
prezentate anterior nu este incident în prezenta cauză. Astfel, pe de o parte
reclamanta nu a clamat prin apelul formulat faptul că nu ar fi fost legal
citată la fondul cauzei, iar instanța de control judiciar nu și-a întemeiat soluția
pronunțată pe această teză a art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
În același timp, nici
prima teză cuprinsă în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi reținută ca
motiv al soluției Curții de Apel Cluj. Instanța de apel nu a înțeles să admită
apelul reclamantei, ca motiv al greșitei soluționări a cauzei în baza excepției
lipsei calității procesuale active a părții reclamante.
Instanța de apel nu a
reținut în considerentele hotărârii recurate faptul că în mod eronat prima
instanță nu a intrat în cercetarea fondului, ca urmare a admiterii excepției
lipsei calității procesuale active a reclamantei A.J.P.S. Cluj. În schimb,
instanța de control judiciar a apreciat că instanța de fond ar fi soluționat
cererea de chemare în judecată în baza unui alt temei de drept decât cel
indicat de reclamantă în acțiunea introductive (Legea nr. 255/2010, în loc de
Legea nr. 198/2004).
Așa fiind, instanța
de apel nu avea la îndemână soluția anulării hotărârii de la fond si trimiterea
cauzei spre rejudecare Tribunalului Cluj.
Art. 19 din Legea nr.
255/2010 reglementează cazurile în care expropriatorul poate efectua plata
despăgubirilor stabilite pentru imobilele expropriate, precum și formalitățile
care trebuie îndeplinite de persoanele expropriate.
Instanța de fond a
reținut în mod corect incidența acestui text de lege (art. 19 alin. (1)-(3)), iar
instanța de apel a reținut în mod greșit și nelegal că "legea nouă reglementează
numai situațiile juridice ivite după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se
aplică situațiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei, regula fiind
exprimată prin adagiul tempus regit actum" (fila 13, parag. 1 din decizia recurată)
Instanța de fond era
obligată să se raporteze la dispozițiile Legii nr. 255/2010, fiindcă numai în
baza acestui act normativ s-ar fi putut emite eventual o nouă decizie de
expropriere cu privire la terenul în litigiu, întrucât la momentul
înregistrării acțiunii, Legea nr. 198/2004 nu mai era în vigoare.
Or, instanța de apel
a trecut foarte ușor peste acest aspect important al speței, opinând:
"faptul că reclamanta nu a formulat un motiv de apel în acest sens și cele
referitoare la faptul că pentru petitul subsidiar este aplicabilă Legea nr. 255/2010
nu pot fi reținute de Curte" (fila 13, parag. 2 din Decizia civilă nr. 169/A/2015).
"Petitul
subsidiar" la care face referire instanța de apel reprezintă în fapt
capătul principal al acțiunii introductive de instanță, reclamanta urmărind ca
finalitate a litigiului emiterea unei decizii de expropriere pe numele său și
obținerea despăgubirilor aferente terenului în litigiu.
Instanța de apel a
anulat sentința civilă nr. 152/2013 și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași
instanță, motivat strict de împrejurarea potrivit căreia deși reclamanta și-a
întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 198/2004. prima instanță a
soluționat cauza ținând cont de prevederile Legii nr. 255/2010.
Motivarea soluției
pronunțate se rezumă, în esență, la o singură frază: „.prima instanță avea
obligația să soluționeze acțiunea reclamantei împotriva pârâtului, în temeiul
Legii nr. 198/2004, iar nu a Legii nr. 255/2010, care a intrat în vigoare,
ulterior emiterii hotărârilor de expropriere." (fila 12, paragraful 21 din
decizia recurată).
Or, pe lângă faptul
că niciuna dintre părți nu a criticat invocarea de către prima instanță a art. 19
alin. (1)-(3) din Legea nr. 255/2010 (ignorându-se astfel regula tantum devolutum
quantum apellatum), oricum dispozițiile art. 5 alin. (1)-(3) din Legea nr. 198/2004,
care potrivit instanței de apel ar fi trebuit aplicate la fond, sunt identice dispozițiilor
art. 19 alin. (3) din Legea nr. 255/2010.
Analizând sumar și
superficial hotărârea pronunțată de Tribunalul Cluj, instanța de apel a
verificat numai actul normativ în materia exproprierii aplicabil cauzei, fără a
sesiza faptul că norma din actul considerat aplicabil este identică normei
aplicate de către instanța de fond.
Verificarea de
legalitate ar fi trebuit să vizeze în ce măsură norma invocată de instanța de
fond a fost corect aplicată, în litera și spiritul ei, iar nu dacă este sau nu
cuprinsă în actul normativ, pe care și-a întemeiat reclamanta cererea de
chemare în judecată.
Pe de altă parte,
aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 în locul
dispozițiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 nu ar fi determinat
pronunțarea altei soluții cu privire la cererea de chemare în judecată, iar
rejudecarea cauzei ar urma să se realizeze practic în temeiul aceleiași norme
legale (dar care este însă cuprinsă într-un alt act normativ decât cel invocat
de instanța de fond).
În ipoteza în care
instanța de apel ar fi analizat în mod corect apelul formulat de către
reclamanta A.J.P.S. Cluj, ar fi constatat faptul că, în mod temeinic si legal,
instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a
acesteia.
Potrivit prevederilor
identice cuprinse la art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 și la art. 19 alin.
(3) din Legea nr. 255/2010, persoana care formulează cerere pentru plata
despăgubirilor trebuie să facă "dovada dreptului de proprietate .și a
celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate . în funcție de
modalitate de dobândire a drepturilor". Așadar, persoana care pretinde
despăgubiri trebuie să fi dobândit un drept real și să probeze această
împrejurare. în condițiile legii.
În ceea ce privește
calitatea reclamantei de proprietară a terenului in suprafață de 55.200 mp
pretins afectat de măsura exproprierii, reclamanta nu prezintă dovada dreptului
de proprietate; contractul sub semnătură privată încheiat în anul 1991 de către
reclamantă nu reprezintă un act translativ de proprietate și prin urmare nu
poate justifica prin sine însuși demersul judiciar inițiat de către reclamantă;
reclamanta nu a devenit prin semnarea contractului proprietara terenului.
Or, pentru a putea
produce efecte juridice, contractul de înstrăinare trebuie să îmbrace forma
autentică. În acest sens, în mod corect, instanța de fond a invocat prevederile
art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, în vigoare la data încheierii actului
sub semnătură privată, potrivit cărora „terenurile situate în intravilan și
extravilan pot fi înstrăinate, indiferent de întinderea suprafeței, prin acte
juridice între vii, încheiate in formă autentică."
Întrucât în speță nu
a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică, nu a
operat nici transferul dreptului de proprietate către reclamantă. În aceste
condiții, întrucât suprafețele expropriate nu se mai găsesc în patrimoniul
vânzătoarei, chiar dacă au achitat prețul integral, reclamanta
(promitentă-cumpărătoare) poate solicita numai daune-interese.
Art. 9 din Legea nr.
198/2004 reglementează termenul și ipotezele în care persoana expropriată se
poate adresa instanței de judecată, solicitând majorarea despăgubirii.
Fără a analiza dacă
sunt sau nu aplicabile în cauză prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanța
de apel a trimis cauza spre rejudecare, în temeiul respectivei norme, numai
pentru că reclamanta a invocat-o și a manifestat convingerea că este
îndreptățită la despăgubire.
Or, atât timp cât în
prezenta cauză reclamanta nu a dovedit vreun drept la despăgubire și nici nu a solicitat
majorarea sumelor acordate de expropriator, nu se impune aplicarea respectivei
dispoziții, care presupune exclusiv verificarea cuantumului despăgubirilor.
Pentru a dovedi că
este îndreptățită la despăgubiri, reclamanta ar trebui să probeze, în
condițiile legii civile, că deține un drept de proprietate sau un drept real
asupra terenurilor expropriate, convingerea reclamantei că este persoana ce ar
fi trebuit să încaseze despăgubirile nefiind aptă să o scutească de sarcina
probei.
Chiar dacă ar fi
aplicabile în cauză prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, prezenta acțiune
a fost promovată cu încălcarea termenului de 3 ani prevăzut de lege, sub
sancțiunea decăderii, aspect pe care instanța de apel l-a ignorat, deși trebuia
să analizeze și în ce măsură dispoziția invocată de reclamantă are
aplicabilitate în cauză.
Astfel, instanța de
apel a citat dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, în forma modificată și
completată prin Legea nr. 184/2008.
Or, întrucât forma
avută în vedere de către instanța de apel a intrat în vigoare la dala de 03
noiembrie 2008, aceasta se aplică exclusiv imobilelor expropriate ulterior
respectivei date.
Dintre cele 28 de
imobile ce fac obiectul prezentei cauze, în temeiul H.G. nr. 1334/2008,
ulterior datei de 03 noiembrie 2008, au fost expropriate numai două imobile,
respectiv imobilele identificate cu numerele cadastrale.
Pentru toate
celelalte imobile este aplicabilă forma nemodificată a art. 9 din Legea nr. 198/2004.
Acțiunea introductivă,
având ca temei art. 9 din Legea nr. 198/2004 a fost formulată la data de 21
mai 2012. cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut imperativ de către
legiuitor.
Art. 129 C. proc.
civ. reglementează câteva dintre ipotezele rolului activ al judecătorului în
procesul civil. în condițiile în care rolul activ al instanței este o garanție
a exercitării drepturilor părților, rezultă implicit faptul că neîndeplinirea
acestuia este sancționată cu desființarea hotărârii pentru nelegalîtate.
În cazul dedus
judecății, încălcarea rolului activ constă în faptul că hotărârea se întemeiază
pe o gravă greșeală de fapt și de drept, decurgând dintr-o apreciere eronată a
legii și a probelor administrate, raportat la natura juridică a exproprierii.
Instanța de apel a
anulat sentința civilă nr. 152 din 07 martie 2013 a Tribunalului Cluj și a
trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, deși în raport de incidența
în cauză a dispozițiilor dreptului comun (art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991)
și a dispozițiilor în materia exproprierii (art. 5 alin. (3) din Legea nr.
198/2004, art. 19 alin. (3) din Legea nr. 255/2010), instanța de fond a
soluționat cererea de chemare în judecată, în mod corect, în temeiul excepției
lipsei calității procesuale active a reclamantei.
Dispozițiile pe care
ar trebui să le aplice instanța de fond, în rejudecare, sunt identice
dispozițiilor deja aplicate (dispozițiile art. 5 alin. (1)-(3) din Legea nr. 198/2004,
care potrivit instanței de apel ar fi trebuit aplicate la fond, sunt identice dispozițiilor
art. 19 alin. (3) din Legea nr. 255/2010). Cu alte cuvinte, se solicită
rejudecarea în temeiul aceleiași norme.
Față de identitatea
de conținut a normei cuprinse în cele două acte normative, în rejudecare nu
poate fi pronunțată o altă soluție cu privire la calitatea procesuală a
reclamantei, instanța de fond fiind ținută doar să indice, în considerente,
Legea nr. 198/2004 în loc de Legea nr. 255/2010.
Reclamanta nu
justifică legitimare procesuală activă nici în raport de dispozițiile art. 9
din Legea nr. 198/2004; acestea nereglementând posibilitatea oricărei persoane
de a solicita despăgubiri fără să probeze vreun drept în acest sens; pe de altă
parte, reclamanta nici nu a negat dreptul de proprietate al persoanelor care au
încasat deja despăgubiri.
Împrejurarea potrivit
căreia reclamanta „se consideră îndreptățită la despăgubiri" nu o scutește
să probeze în ce măsură este titulara dreptului din raportul juridic dedus
judecății.
Pe de altă parte,
demersul reclamantei nu vizează cuantumul despăgubirilor, iar potrivit art. 9
din Legea nr. 198/2004 acțiunea poate fi formulată strict cu privire la despăgubire,
iar nu cu privire la persoanele menționate în hotărârea de stabilire a
despăgubirilor.
Or, instanța de apel
ar fi trebuit să analizeze toate aceste aspecte, în temeiul caracterului
devolutiv al căii de atac a apelului.
Prin urmare, soluția
de anulare a sentinței civile nr. 152/2013 este netemeinică și nelegală, în
condițiile în care argumentele instanței de apel nu sunt de natură să
dovedească faptul că prima instanță, în mod greșit, ar fi soluționat procesul
fără a intra în judecata fondului.
În ce privește
cheltuielile de judecată, reclamanta este partea care poartă culpa pentru
promovarea prezentei cauze, deci partea care trebuie să suporte cheltuielile de
judecată.
Pe de altă parte,
instanța de apel a nesocotit cu evidență și dispozițiile art. 129 alin. (6) C.
proc. civ., ea fiind ținută să se pronunțe în limitele cu care a fost investită
prin memoriile de apel.
Or, niciuna dintre
apelante nu a solicitat anularea hotărârii primei instanțe si trimiterea cauzei
spre rejudecare Tribunalului Cluj, motivat de faptul că instanța de fond ar fi
motivat greșit în drept soluția sa.
Prin urmare, instanța
de apel a nesocotit voința părților și limitele cu care aceasta fusese
investită prin memoriile de apel, pronunțând astfel o hotărâre nelegală cu
încălcarea a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Examinând decizia
recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul
declarat în cauză este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin decizia recurată,
Curtea de Apel Cluj a admis apelurile formulate de reclamantă și de pârât, a schimbat
sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Cluj, cu
motivarea că prima instanță avea obligația să soluționeze acțiunea în temeiul
Legii nr. 198/2004, în vigoare la data exproprierii, iar nu a Legii nr. 255/2010,
care a intrat în vigoare ulterior emiterii hotărârilor de expropriere.
Potrivit art.
297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat
prin art. 1 pct. 27 al Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea
soluționării proceselor, „În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima
instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata
s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va
anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate
acestea, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în
judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite
cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale
în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod
expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De
asemenea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre
rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu
aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care judecata în primă instanță
s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat
în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel."
Textul de lege menționat prevede expres si
limitativ două situații în care instanța de apel poate desființa hotărârea
primei instanțe, cu trimitere spre rejudecare, respectiv dacă părțile nu au
fost legal citate sau dacă judecata procesului s-a făcut fără cercetarea
fondului, însă numai o singură dată și numai dacă părțile au solicitat în mod
expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.
În cauză, instanța de
apel, admițând apelurile, a dispus anularea sentinței tribunalului și
trimiterea cauzei spre rejudecare, fără a intra în cercetarea pe fond a
motivelor de apel deși, în speță, nu erau îndeplinite cerințele art. 297 alin.
(1) C. proc. civ., iar în primul ciclu procesual se dispusese aceeași soluție
de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe.
Așadar, în cauza de
față nu sunt aplicabile prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deoarece
nu se regăsește niciuna din cele două situații expres și limitativ prevăzute de
lege pentru care instanța de apel putea să trimită cauza spre rejudecare primei
instanțe, ca urmare a desființării hotărârii atacate.
Procedând astfel,
curtea de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, în soluționarea cauzei făcând o
aplicare greșită a dispozițiilor art.
297 alin. (1) C.
proc. civ., fapt ce a împiedicat cercetarea criticilor aduse prin motivele de
apel și a determinat neexaminarea fondului căii de atac de apelului.
Motivul pentru care instanța
de apel a dispus casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare constă
în aceea că, în mod greșit a fost soluționată acțiunea de către prima instanță,
prin aplicarea Legii nr. 255/2010, întrucât la data exproprierii era în vigoare
Legea nr. 198/2004, acesta fiind actul normativ în raport de care tribunalul
trebuia să soluționeze acțiunea.
Este adevărat că la
data emiterii hotărârilor de expropriere era în vigoare Legea nr. 198/2004, act
normativ în raport de care s-a desfășurat procedura administrativă și emiterea
hotărârilor de expropriere, numai că acest act normativ a fost abrogat la data
de 23 decembrie 2010, când a fost adoptată Legea nr. 255/2010, astfel că la
data formulării acțiunii - 19 iulie 2012, acesta era actul normativ în vigoare.
Conform principiului
constituțional al neretroactivității legii civile, potrivit căruia o lege
civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare,
acțiunea de față, introdusă ulterior adoptării Legii nr. 255/2010, nu poate fi
soluționată decât în raport de aceasta.
Față de motivele de
apel invocate prin cererile de apel, Curtea trebuia să se pronunțe conform art.
296 C. proc. civ., păstrând sau schimbând în tot sau în parte hotărârea
atacată, în raport de actul normativ ce considera că este aplicabil în speță,
iar în măsura în care aprecia că probele nu sunt suficiente sau că este
aplicabil un alt act normativ, putea pune în discuția părților necesitatea
suplimentării probatoriilor, cu aplicarea art. 295 C. proc. civ., având
totodată posibilitatea de a lămuri orice alte aspecte ce țineau de fondul
procesului, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.
Curtea de apel avea
obligația legală de a verifica „în limitele cererii de apel stabilirea
situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță” și totodată,
facultatea de a „încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la
prima instanță, precum și administrarea probelor noi”, potrivit dispozițiilor art.
295 C. proc. civ.
Așa fiind, se
constată că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale menționate, precum
și principiul rolului activ în soluționarea cauzei, ignorând caracterul
devolutiv al acestei căi de atac.
În raport de aceste
considerente, se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la
aceeași curte de apel, pentru ca aceasta să se pronunțe cu privire la fondul
apelurilor cu care a fost învestită.
Pentru aceste
considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate în recurs, care
vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării, pentru soluționarea unitară a
cauzei, instanța, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 314 și art. 312 alin. (3) C.
proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtă, va casa decizia recurată și
va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor, la aceeași curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de pârâta CN A.D.R. SA, pentru Statul Român împotriva Deciziei nr. 169/A
din 04 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.
Casează decizia
recurată și trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceiași curte de
apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 14 mai 2015.