ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4711/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4711/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 14 martie 2008

pe rolul Tribunalului București, B.E.R. a solicitat, în baza art. 480 și următ.

C. civ. și în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar general, M.V.,

B.V. și moștenitorii defunctei O.L., respectiv: O.F., O.A., O.D. și B.M.,

obligarea pârâtului Municipiul București prin Primar general să-i lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, str. L.,

sector 5, compus din teren în suprafață totală de 168,88 mp și construcție cu

P+E+M, apreciată la valoarea de 600.000 RON și obligarea pârâților persoane

fizice să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele

indicate din imobilul specificat.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1886 din 18 decembrie 2008 a admis excepția

inadmisibilității primului capăt de cerere și a respins primul capăt de cerere formulat

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, ca inadmisibil. A respins excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantelor, ca neîntemeiată. A respins capătul

doi de cerere formulat de reclamantele B.R.A. și B.O.A. în contradictoriu cu pârâții

M.M., B.V., O.F., O.A., O.D., L.N. și B.M., ca neîntemeiat. A respins cererea de

chemare în garanție formulată de pârâta B.V. în contradictoriu cu Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. A respins cererea pârâților de acordare

a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 96 din

9 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat de reclamante și cererea de aderare la apel formulată de pârâta B.V. împotriva

sentinței pronunțată de tribunal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a

admis acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice

pe care i-a obligat să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie,

imobilele în litigiu din str. Dr. L., sector 5, București, după cum urmează: pârâta

M.M. apartamentul nr. X1., parter, care a făcut obiectul contractului nr. N1.

din 27 februarie 1997 și teren aferent, pârâții O.F., O.A., O.D., B.M. și L.N. apartamentul

nr. X2., etaj 1, care a făcut obiectul contractului nr. N2. din 19 decembrie 1996

și teren aferent, pârâta B.V. apartamentul de la mansardă, care a făcut obiectul

contractului nr. N3. din 13 februarie 1997 și teren aferent. A trimis spre rejudecare

la aceeași instanță de fond, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta

B.V. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A respins cererea de aderare

la apel formulată de pârâții B.M., O.F., O.D. și O.A., ca inadmisibilă.

Recursurile declarate

de reclamante, de pârâții L.N., O.A., O.D., O.F., B.M., M.M., Municipiul București

prin Primar general și B.V. și de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice au fost admise de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 1533 din 21 februarie

2011, prin care s-au casat decizia și sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare

la Tribunalul București.

S-a reținut, în esență,

pornind de la prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., că instanțele trebuiau

să califice acțiunea promovată de reclamante, inclusiv în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, față de faptul că primul capăt de cerere al acțiunii în revendicare

a fost promovat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și având în vedere

susținerea reclamantelor referitoare la faptul că au notificat respectivul pârât

cu privire la întregul imobil, notificarea nefiind soluționată, la rejudecare urmând

a se ține cont și de decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți.

Referitor la celelalte

recursuri, s-a constatat că prima instanță a respins, ca inadmisibil și capătul

de cerere al acțiunii în revendicare formulat împotriva pârâților persoane fizice,

or, în măsura în care instanța de apel a constatat acest capăt ca fiind admisibil,

față de faptul că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului, pentru a nu prejudicia

părțile de un grad de jurisdicție și, inclusiv pentru a nu le încălca dreptul la

un proces echitabil, s-a reținut că se impunea desființarea sentinței apelate, potrivit

art. 297 C. proc. civ.

Rejudecând după casare,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1214 din 6 iunie 2012

a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, ca neîntemeiată.

A respins acțiunea formulată de reclamantele B.R.A. și B.O.A. în contradictoriu

cu pârâții L.N., O.A., O.D., O.F., B.M., M.M., Municipiul București prin Primar

general și B.V., ca neîntemeiată. A respins cererea de chemare în garanție a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă. A respins cererea de chemare în garanție formulată

de pârâta B.V. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

A obligat pe reclamante la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către

pârâta B.V. A respins în rest cererea de cheltuieli de judecată formulată de respectiva

pârâtă. A respins cererea formulată de pârâtul L.N. de obligare a reclamantelor

la cheltuieli de judecată, ca neîntemeiată. A luat act că pârâții O.A., O.D., O.F.

și B.M. nu au solicitat cheltuieli de judecată.

S-a constatat

că pârâta B.V., la data de 6 decembrie 2011, a depus o precizare a cererii de chemare

în garanție, în sensul că, în cazul admiterii acțiunii, a chemat în judecată și

Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și a solicitat despăgubirea sa cu

valoarea actuală de piață a imobilului, stabilită potrivit prevederilor Legii

nr. 1/2009, invocând un drept de retenție până la plata întregii sume.

La termenul

de judecată din data de 31 ianuarie 2012, tribunalul a dispus introducerea în cauză

a Ministerului Finanțelor Publice (astfel cum s-a rectificat prin încheierea din

data de 29 februarie 2012).

La același

termen, reclamantele, prin apărător, au învederat că, în ceea ce privește acțiunea

în contradictoriu cu Municipiul București, nu înțeleg să solicite soluționarea notificării

în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul deciziei nr. XX/2007, pronunțată în recursul

în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, au arătat

că înțeleg să se judece în contradictoriu cu Municipiul București cu privire la

terenul liber de construcții, în temeiul dispozițiilor art. 480 și următoarele din

fostul C. civ., neavând cum să recupereze terenul în baza Legii nr. 10/2001.

Pârâta B.V.,

la data de 8 februarie 2012, a depus o notă prin care a prețuit valoarea obiectului

cererii de chemare în garanție la suma de 133.000 RON.

La termenul

de judecată din data de 29 februarie 2012, tribunalul, pentru considerentele expuse

în cuprinsul încheierii de la acea dată, a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței

materiale a instanței în soluționarea cauzei. Totodată, la același termen, tribunalul

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice raportat la art. 50 din Legea nr. 1/2009, chemat în garanție

în prezenta cauză rămânând doar Ministerul Finanțelor Publice. În temeiul art. 137

C. proc. civ., tribunalul a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantelor.

Analizând

actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut, pornind de la definiția calității

procesuale active, care presupune

existența unei identități între persoana reclamantului

și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății,

că în materia revendicării imobiliare, acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut

posesia unui bun imobil, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate

asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără

a fi proprietar, chestiunea calității procesuale active este relativ sensibilă,

în sensul că lipsa unui titlu de proprietate, cu consecința nedovedirii calității

de proprietar a celui care a demarat procedura reprezintă un aspect de esența respectivei

acțiuni și nu o excepție.

Astfel,

invocarea inexistenței titlului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare

reprezintă o apărare în fondul cauzei, ca mijloc procesual prin care se urmărește

combaterea în fond a pretențiilor reclamantului, având ca finalitate respingerea

ca neîntemeiată (nefondată) a acțiunii și nu ca introdusă de o persoană fără calitate

procesuală activă.

Pe cale

de consecință, tribunalul a apreciat că analiza calității procesuale active în cadrul

acțiunii în revendicare este una pur formală, relativ la cele invocate de reclamant,

respectiv dacă acesta este persoana care se pretinde a fi titularul dreptului de

proprietate din titlul de proprietate invocat, fără a intra în discuții suplimentare

cu privire la fondul dreptului, respectiv dacă titlul invocat poate și este un veritabil

titlu de proprietate în situația de speță, care să îi confere acestuia calitatea

de verus dominus.

Prin urmare,

tribunalul a constatat că formal reclamantul are calitate procesuală activă în cadrul

acțiunii în revendicare și a respins excepția invocată.

Pe fondul

acțiunii în revendicare, tribunalul a constatat că prin cererea sa, reclamantul

B.E.R. a invocat calitatea de moștenitor a autorilor săi, S. și R.R.B., care au

devenit proprietari ai imobilului din București, str. Dr. L., prin actul de vânzare

- cumpărare nr. V1. din 16 octombrie 1928, imobil care a fost preluat în baza decretului

de naționalizare nr. 92/1950.

Tribunalul

a constatat că titlul de proprietate, reprezentat de actul de vânzare - cumpărare

menționat vizează o altă suprafață de teren decât cea la care se face referire în

acțiunea în revendicare, reclamantul nefăcând dovada identității între imobilul

din respectivul titlu și cel revendicat de la Municipiul București prin Primar general

și de la pârâții persoane fizice, susținerile sale fiind contradictorii.

Actul de

partaj succesoral, în condițiile art. 786 C. civ. vechi este un act declarativ de

proprietate ce nu constituie un titlu valid, în lipsa titlului constitutiv de drepturi

a persoanelor care au încheiat actul de partaj voluntar și față de imposibilitatea

corelării celor două acte juridice invocate drept titlu de proprietate, tribunalul

a reținut că acest act nu poate constitui dovada dreptului de proprietate a reclamantului.

În lipsa

dovezii existenței titlului de proprietate, în procedura dreptului comun ce nu poate

opera cu prezumții de proprietate ca cea prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001,

tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 și

următ. C. civ. anterior, reclamantul nefăcând dovada unui titlu de proprietate valid

cu privire la imobilul în litigiu, pentru a se putea proceda la analiza acestuia.

Trecând

peste acest aspect, tribunalul a reținut că și în situația în care s-ar fi apreciat

că actul declarativ ar face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în

litigiu, acțiunea în revendicare dedusă judecății ar trebui analizată

în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, respectiv în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor

juridice.

Pentru soluționarea cauzei

s-a avut în vedere și interpretarea dată prin decizia în interesul legii a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, nr. 33/2008, în legătură cu raportul dintre legea

internă și Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

În dreptul privat român,

sub regimul C. civ. anterior, încheierea unui contract de vânzare - cumpărare cu

un non dominus nu reprezintă o cauză de nulitate absolută a contractului, ci o cauză

de nulitate relativă care poate fi invocată de cumpărătorul aflat în eroare cu privire

la calitatea de proprietar asupra bunului vândut a vânzătorului.

În cazul imobilelor naționalizate,

Legea nr. 10/2001, lege specială față de C. civ., a introdus în legislația română

o soluție diferită în cazul în care cumpărătorul unui asemenea bun a fost în eroare

la încheierea actului de vânzare - cumpărare și anume valabilitatea contractului

de vânzare - cumpărare [fostul art. 46 alin. (2) actualul art. 45 alin. (2)]. Practic,

legiuitorul din 2001, din rațiuni de protecție a circuitului civil, a protejat pe

cumpărătorul de bună credință al unui asemenea imobil, instituind o derogare de

dreptul comun a cauzelor de nulitate în privința imobilelor înstrăinate de un non

dominus, numai în situația în care cumpărătorul a fost de rea credință operând nulitatea

absolută a contractului în cadrul termenului de prescripție reglementat de legea

specială.

În plus, tribunalul a

arătat că prin reglementarea din art. 45 din Legea nr. 10/2001 (fostul art. 46),

ce a reprezentat temeiul juridic al acțiunii în declararea nulității absolute, nu

s-a urmărit exclusiv menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu

bună credință ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului

deposedat de stat anterior, în considerarea ocrotirii bunei credințe a dobânditorului

unor astfel de imobile și a stabilității actelor juridice civile încheiate.

Principiul securității

juridice este un principiu fundamental al statului de drept, parte componentă a

principiului preeminenței dreptului, consacrat ca atare și în jurisprudența C.E.D.O.,

cu referire îndeosebi la irevocabilitatea și stabilitatea drepturilor.

În virtutea jurisprudenței

C.E.D.O. exprimată în cauza Raicu contra României din 2006, cumpărătorului în temeiul

Legii nr. 112/1995 i s-a recunoscut un bun ce trebuie protejat de orice ingerință.

Curtea Europeană a reamintit

că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate

și că persoanele care au dobândit bunurile de bună credință nu trebuie aduse în

situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat aceste

bunuri în trecut.

Plecând de la aceste premise,

tribunalul a reținut că titlurile pârâților persoane fizice, reprezentate de contracte

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, s-au consolidat prin

neformularea în termenul de prescripție a acțiunii în declararea nulității absolute

a acestora.

În aceste condiții, s-a

reținut că admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate

al pârâților, precum și securității raporturilor juridice civile.

A mai reținut tribunalul

că prin decizia dată în recursul în interesul Legii nr. XXXIII/2008, Înalta Curte

de Casație și Justiție a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea

în vigoare a Legii

nr. 10/2001

și soluționate neunitar

de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant,

chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și

Convenția

europeană a drepturilor omului, aceasta din

urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Prima concluzie care s-a

desprins a fost aceea că într-o astfel de acțiune nu criteriile de comparare a titlurilor

de proprietate consacrate în practică și doctrină vor fi avute în vedere, ci cele

menționate în recursul în interesul legii.

În analiza existenței

sau nu a unor neconcordanțe între legea specială și convenție și a priorității acesteia

din urmă, esențial este de a stabili dacă ambele părți se bucură de un bun în sensul

Convenției.

În acest context, tribunalul

a reținut că pârâții persoane fizice au dobândit apartamentele în discuție în baza

Legii nr. 112/1995 prin contracte care nu au fost anulate în urma unei acțiuni formulate

conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că în favoarea acestora operează prezumția

de bună credință la încheierea respectivului contract.

Pe de altă parte, tribunalul

a apreciat că reclamantele nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr.

1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul că ar avea un drept la

restituire care să le permită să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea

unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.

În acest sens, s-a reținut

că prin decizia din cauza Atanasiu contra României, C.E.D.O. a stabilit că există

un bun actual în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv doar dacă s-a pronunțat

în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a recunoscut nu doar

calitatea de proprietar, ci s-a dispus și în sensul restituirii bunului. În consecință,

în lipsa unei astfel de hotărâri nu se recunoaște unui drept la restituire. Faptul

că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv nu mai reprezintă o premisă

suficientă pentru admiterea acțiunii în revendicare de drept comun.

Mai mult reclamantele

nu au niciun drept de creanță în condițiile în care, în procedura specială, notificarea

formulată nu a fost soluționată sau nu s-a făcut dovada soluționării acesteia.

În acest context s-a precizat

că prin decizia din cauza Atanasiu contra României, C.E.D.O. a stabilit doar obligația

statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor fără a valida

calea alternativă a acțiunilor în revendicare de drept comun. Cu alte cuvinte, C.E.D.O.

a recunoscut doar un drept la despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului

Proprietatea.

Pe de altă parte, cumpărătorii

în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia

concretizată material.

De asemenea, Legea

nr. 10/2001 conține dispoziții prin care li s-a garantat acestora speranța legitimă

că, în situația în care contractul de vânzare - cumpărare prin care au cumpărat

acest bun este valabil încheiat, aceștia nu vor pierde posesia materială în condițiile

respectivei legi.

În ceea ce privește acțiunea

formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar general

ce vizează revendicarea terenului liber de construcții, tribunalul a avut în vedere,

pe de o parte, argumentul nedovedirii dreptului de proprietate de către reclamante,

așa cum a fost motivat mai sus, iar pe de altă parte, tribunalul a apreciat că în

condițiile calificării juridice și a acestui capăt de cerere ca fiind o acțiune

în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în materie și pe invocarea dispozițiilor

art. 1 Protocolul 1 C.E.D.O., se reține același argument, potrivit căruia concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială.

Față de

cele expuse mai sus, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată în

contradictoriu cu toți pârâții.

În ceea

ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B.V., tribunalul

a reținut că în ședința publică din 29 februarie 2012 a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru

care a respins

cererea

de chemare în garanție a acestei persoane, ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

Având în vedere că în

condițiile art. 60 C. proc. civ., pârâta nu a căzut în pretenții, a respins, ca

efect al soluției pronunțată pe fondul acțiunii principale, cererea de chemare în

garanție.

În condițiile art. 274

C. proc. civ., tribunalul a obligat pe reclamante la plata către pârâta B.V. a sumei

de 2.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, respingând

cererea de obligare a reclamantelor la cheltuieli de judecată reprezentând onorariu

de expertiză evaluatorie ce viza soluționarea cererii de chemare în garanție.

A respins cererea de obligare

a reclamantelor la cheltuieli de judecată formulată de pârâtul L.N., ca neîntemeiată,

acesta nedepunând niciun înscris în dovedirea cheltuielilor ocazionate de prezentul

proces.

Soluția primei instanțe

a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin

decizia nr. 32A din 21 februarie 2013, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile

declarate de reclamante și de pârâtul M.I.M. (moștenitor al intimatei - pârâte B.V.)

împotriva sentinței tribunalului. Au fost obligate reclamantele la plata sumei de

800 RON cheltuieli de judecată în apel către pârâtul M.I.M.

În raport de decesul intimatului

- pârât O.D., intervenit la 15 martie 2012 și ținând cont de certificatul de moștenitor

nr. V1. din 22 noiembrie 2012, în conformitate cu prevederile art. 243 pct. 1 C.

proc. civ., s-a procedat la introducerea în cauză a moștenitorilor acestuia, respectiv

a numitelor O.M. și O.V. care, sub aspect procesual, sunt continuatoarele autorului

lor ce a fost parte în proces.

În aceleași coordonate,

Curtea de Apel a luat act de legitimarea apelantului M.I.M. - moștenitor al intimatei

- pârâte decedate B.V. - de a fi parte în cauză și respectiv de a formula cererea

de aderare la apel.

Analizând apelurile în

raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite

prin art. 295 C. proc. civ., curtea a constatat caracterul nefondat al acestora.

Subliniind, prealabil

oricărei analize asupra apelurilor formulate în cauză, că în această etapă procesuală

se realizează controlul judiciar al hotărârii pronunțate de prima instanță, prin

prisma criticilor care sunt aduse acesteia de către apelanți, instanța a procedat

la evaluarea legalității și temeiniciei sentinței atacate.

Referitor la primul aspect

criticat privitor la stabilirea identității între imobilul revendicat și cel la

care se referă actele juridice invocate prin cererea de chemare în judecată ca reprezentând

titlurile de proprietate pe care autorul apelantelor și-a fundamentat susținerile

privind calitatea sa de proprietar îndreptățit a obține posesia imobilului, curtea

a reținut că actul de vânzare - cumpărare nr. V1./1928 atestă dobândirea prin cumpărare,

de către Dr. R.R.B. și D-na Dr. B., a unui imobil situat în str. Dr. L. fost

str. P.S., cu o suprafață de 178,6 m.p.

Pe de altă parte, actul

de partaj nr. 2371/1948 atestă sistarea unei stări de coproprietate ce exista între

numiții B.E.R. și R.R.B. cu privire la bunuri ce au revenit acestora prin moștenire

de la defunctul lor părinte B.E.R. - bunuri printre care se numără și imobilul situat

în str. Dr. L. ce a intrat în lotul preluat de B.E.R.

Procesul verbal de CF

nr. C1. din 17 decembrie 1941 și copia cărții funciare a imobilului din str. Dr.

L. (ce a fost întocmită în raport de constatările făcute prin menționatul

proces-verbal) atestă faptul că proprietarii acestui imobil erau numiții B.E.R.

și B.S. născută P., iar imobilul se compunea din teren în suprafață de 162 mp și

casă formată din parter, etaj și mansardă.

Astfel, s-a constatat

că aceste din urmă acte atestă împrejurarea că în anul 1941, imobilul din str. Dr.

L. se afla în proprietatea numiților B.E.R. și B.S., fiind dobândit prin actul de

vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V1./1928.

Nefiind administrată vreo

probă care să ateste transferul, în tot sau în parte, a dreptului de proprietate

asupra acestui imobil de la cei doi proprietari menționați în cartea funciară, către

B.E.R. și în condițiile în care actul de partaj nu are în sine valoare juridică

de titlu de proprietate pentru că nu este constitutiv de drepturi, nu a putut fi

primită susținerea apelantelor - reclamante în sensul că antecesorul lor ar fi dobândit

dreptul de proprietate exclusivă asupra imobilului în litigiu prin efectul actului

de partaj nr. 2371/1948.

Ca atare, chiar acceptând

ca fiind pertinente argumentele prin care apelantele au învederat că noțiunea de

părinte utilizată în redactarea actului de partaj nu trebuie interpretată în sens

restrâns, respectiv că ar fi vorba doar de raporturi fiu-tată, ci că ea se referă

generic la descendenții defunctului B.E.R., care sunt fiul R.R.B. și nepotul de

fiu B.E.R., această constatare nu a putut avea vreun efect în ce privește dovada

ce trebuia făcută în speță cu privire la existența în patrimoniul acestui autor

decedat a dreptului de proprietate ce face obiectul litigiului.

Pe de altă parte, în raport

de aceleași înscrisuri, Curtea de Apel a constatat că a fost făcută dovada identității

între imobilul ce a fost dobândit de numiții R.R.B. și S. B. prin contractul de

vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V1./1928 și cel care în prezent are adresa

str. Dr. L. (adresă pe care o avea și la momentul întocmirii cărților funciare provizorii,

în anul 1941).

Cum antecesorul apelantelor

- reclamante (reclamantul decedat B.E.R.) este moștenitor al părinților săi B.A.A.

(decedată la 16 august 1995) conform certificatului de calitate de moștenitor nr.

M1./1998 eliberat de BNP V.M. și R.R.B. (decedat la 10 mai 1992) conform certificatului

de moștenitor nr. M1./1998 eliberat de același birou notarial, curtea a apreciat

că acesta a dovedit dobândirea pe calea culegerii acestor moșteniri a drepturilor

și obligațiilor ce au aparținut celor doi autori decedați, care erau coproprietari

ai imobilului în litigiu la data preluării lui de către stat.

Ca atare, a constatat

că în mod eronat a reținut instanța de fond faptul că nu a fost făcută dovada susținerii

reclamantelor potrivit căreia sunt succesoare în drepturi ale persoanelor ce aveau

calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu la data preluării lui de către

stat.

Această constatare nu

a fost găsită însă suficientă, prin ea însăși, pentru a fi reformată sentința apelată,

ea constituind numai premisa analizei acțiunii în revendicare prin care s-a reclamat

realizarea unei evaluări comparative între titlul invocat de reclamantele apelante

și titlurile intimaților - pârâți.

Cum o astfel de analiză

se regăsește în hotărârea apelată, curtea a procedat la evaluarea legalității și

temeiniciei evaluării astfel realizate la judecata cauzei în fond.

S-a constatat că formulând

cel de-al doilea motiv de apel, reclamantele au pornit la o premisă eronată și anume

aceea că preferabilitatea titlului lor a fost stabilită (constatată) în precedentul

ciclu procesual pentru că instanța de casare nu a dat îndrumări cu referire la acest

aspect.

Ipoteza astfel avansată

de apelante nu fost privită ca fiind una corectă în condițiile în care, pe de o

parte, dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc faptul că „în caz

de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate,

precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului”, iar pe de altă parte, astfel cum prevede art. 311 alin. (1) din cod,

„hotărârea casată nu are nicio putere”.

Pornind de la decizia

de casare a instanței supreme, care nu a dat niciun fel de dezlegări problemelor

de drept material ridicate de acțiunea în revendicare și având în vedere caracterul

imperativ al prevederilor art. 311 C. proc. civ., Curtea de Apel a constatat că

nu se poate concluziona - în sensul susținut de reclamante - că în absența unor

îndrumări ale instanței de casare ar trebui reținut că s-a constatat, în speță,

preferabilitatea titlului lor.

Ca atare, s-a reținut

că fără temei au criticat apelantele hotărârea atacată în sensul că nu trebuia să

facă obiect al preocupării instanței de rejudecare chestiunea preferabilității titlului

lor de proprietate.

Susținerea apelantelor

în sensul că instanța de rejudecare, deși a făcut referire la criterii de comparare

a titlurilor de proprietate stabilite prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți pe

calea recursului în interesul legii, nu a observat că în respectiva decizie nu există

referiri la asemenea criterii noi de comparație și nici nu tinde a modifica regimul

bine cunoscut de soluționare a acțiunilor în revendicare de drept comun, a fost

găsită de instanța de apel ca nefondată.

S-a reținut că formulând

o atare susținere, apelantele au ignorat chiar contextul jurisprudențial care a

determinat promovarea recursului în interesul legii - context care a fost acela

al existenței unei practici judiciare neunitare atât în ce privește acțiunile în

revendicare de drept comun formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

împotriva statului, prin unitățile deținătoare, cât și atunci când asemenea acțiuni

sunt îndreptate împotriva dobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat.

A apreciat instanța supremă

că, în realitate, problema rezolvată în mod neunitar de instanțe „este problema

raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și C. civ., ca lege generală,

precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor

omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994”, acestea fiind coordonatele în care a

fost analizat și soluționat recursul în interesul legii.

În considerentele deciziei,

s-a reținut în mod neechivoc faptul că prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001

a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității

actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la

justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Prin aceeași decizie s-a

aratat că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate

de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În raport de aceste interpretări

date de instanța supremă problemei analizate, în condițiile în care acțiunea în

revendicare ce face obiectul cauzei pendinte a fost introdusă ulterior datei la

care a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 și se referă la un imobil care a fost

preluat de stat în perioada de referință a acestui act normativ special, dând eficiență

caracterului obligatoriu - stabilit prin art. 330

7

alin. ultim C.

proc. civ. - al statuărilor făcute prin hotărârea pronunțată în procedura recursului

în interesul legii, curtea a constatat caracterul nefondat al argumentelor prin

care apelantele au tins a demonstra o soluție contrară celei reținute prin decizia

nr. 33/2008, printre acestea situându-se și susținerea potrivit căreia prin decizia

respectivă „nu se tinde a se modifica regimul bine cunoscut de soluționare a acestui

tip de acțiune”.

Atâta vreme cât prin această

din urmă decizie s-a reținut că „numai persoanele exceptate de la procedura acestui

act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au

putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii

în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu

bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași”,

a apărut ca evident faptul că instanța supremă nu numai că a instituit drept criteriu

de preferință, în favoarea chiriașilor cumpărători, existența unui act de dobândire

(cumpărare) încheiat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1997, dar a stabilit și faptul că titularii acțiunilor în revendicare promovate

după intrarea în vigoare a legii speciale nu sunt îndreptățiți să opteze în sensul

excluderii de la aplicare, în analiza unei astfel de cereri, a reglementărilor din

cuprinsul legii speciale.

Fiind expres stabilit

faptul că numai în favoarea chiriașilor cumpărători operează criteriul de preferință

menționat, aspectul legat de buna credință a autorilor apelantelor la momentul dobândirii

aceluiași imobil nu a putut constitui un reper de natură a lipsi hotărârea instanței

supreme de eficiența stabilită prin art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Alegația apelantelor în

sensul că „revendicarea de drept comun este recunoscută în mod expres ca o alternativă

în situația constatării neconcordanței între legea specială și legislația europeană”

a fost găsită lipsită de orice fundament legal, doctrinar sau jurisprudențial și,

totodată, în evidentă contradicție cu dezlegărilor anterior expuse ce rezidă din

decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că s-a constatat

vădita netemeinicie a acesteia.

S-a menționat că situația

de a nu avea posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii sub forma restituirii

în natură a imobilului preluat abuziv de către stat în perioada de referință a Legii

nr. 10/2001 nu este echivalentă celei în care foștii proprietari nu pot obține reparațiile

la care le dă dreptul legea specială.

Astfel, s-a constatat

că fără temei au susținut apelantele că ar fi evidentă neconcordanța între legea

specială (Legea nr. 10/2001) și „legislația europeană”, prin prisma faptului că

nu își pot recupera imobilul care a fost vândut foștilor chiriași.

În jurisprudența Curții

Europene, în cauza Maria Atanasiu împotriva României, s-a constatat că „în ceea

ce privește acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile civile de drept comun,

(…) respingerea sa motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor

de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la

o instanță garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, cu condiția ca procedura prevăzută

de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă”.

În aceeași hotărâre, s-a

reținut - în secțiunea intitulată „principii ce decurg din jurisprudența Curții”

- „că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune

statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost

transferate înainte să ratifice Convenția” și respectiv că „atunci când un stat

contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o

legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un

regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care

întrunesc condițiile de restituire”.

Prin raportare la principiile

astfel expuse, s-a impus constatarea că apelantele - reclamante sunt îndreptățite

să pretindă evaluarea concordanței cu reglementările din conținutul Convenției și

a Protocoalelor adiționale numai în măsura în care este vorba de acte normative

care consfințesc vocația lor la măsuri reparatorii pentru bunurile preluate anterior

acestei ratificări, acte care sunt ulterioare ratificării Convenției.

În absența unei obligații

generale a statului de a restitui bunuri preluate anterior ratificării Convenției,

nu se poate vorbi de un drept (care prin ipoteză trebuie să fie corelativ unei astfel

de obligații) al foștilor proprietari de a obține restituirea în natură a respectivelor

bunuri pe baza reglementărilor de drept comun și a dreptului de care au fost lipsiți

în trecut, odată cu preluarea bunurilor revendicate.

S-a reținut că aprecierea

primei instanțe în sensul că titlul pârâților este preferabil este tocmai rezultatul

unei analize comparative efectuate între titlul invocat de apelante și cele exhibate

de pârâți, pentru că numai în baza unei astfel de analize comparative se poate stabili

preferabilitatea unuia sau altuia dintre titlurile părților care își dispută dreptul

de proprietate asupra aceluiași bun imobil.

Împrejurarea că instanța

a utilizat un criteriu (buna credință) care, în opinia apelantelor, nu își găsea

locul într-o astfel de analiză nu este echivalentă cu aceea a nerealizării analizei

comparative înseși.

Valabilitatea titlurilor

de proprietate exhibate de pârâți a fost stabilită de prima instanță printr-o corectă

aplicare a prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, care instituie un termen

(legal, imperativ) de prescripție, de un an și șase luni, în care poate fi contestată

valabilitatea actelor de înstrăinare având ca obiect imobilele care intră în domeniul

de aplicare a acestei legi.

Cum împotriva contractelor

de vânzare cumpărare ce constituie titlurile pârâților persoane fizice nu au fost

exercitate, în cadrul menționatului termen, acțiuni în constatarea nulității pentru

încheierea lor cu rea credință și/sau pentru încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

respectivele contracte se bucură de o prezumție absolută de validitate.

Fiind vorba de o prezumție

absolută, aceasta nu era susceptibilă de a fi răsturnată prin dovada contrară ce

ar fi făcută în cadrul litigiului, pentru că astfel ar fi nesocotit caracterul imperativ

al dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, titlurile exhibate

de pârâți au fost constatate tot atât de reale ca și cel al apelantelor, instanța

de fond stabilind preferabilitatea celor dintâi în acord cu prevederile legale menționate

și cu interpretările ce au fost date acestora, în scopul unificării practicii judecătorești,

de instanța supremă.

Așa cum s-a reținut prin

considerentele care preced, prima instanță a analizat dreptul reclamantelor apelante

de a le fi restituit imobilul în litigiu, procedând la compararea titlului acestora

cu cele deținute de pârâții chemați în judecată.

O atare evaluare reprezintă

o analiză asupra fondului pretențiilor reclamantelor, iar nu un fine de neprimire

a cererii de revendicare.

Ansamblul considerentelor

expuse în motivarea sentinței apelate nu justifică concluzia - la care au ajuns

apelantele - că prima instanță ar fi reținut faptul că în hotărârea pronunțată în

cauza Maria Atanasiu împotriva României s-ar fi stabilit caracterul inadmisibil

al acțiunilor în revendicare de drept comun și cu atât mai puțin că instanța ar

fi reținut inadmisibilitatea cererii reclamantelor prin raportare la menționata

hotărâre a instanței europene.

Cât privește caracterul

pretins ineficient al procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și legitimarea în

raport de această situație a apelantelor - reclamante de a opta pentru acțiunea

în revendicare, curtea a apreciat că o atare soluție nu poate fi acceptată în condițiile

în care, astfel cum s-a reținut în precedent, instanța supremă a stabilit că foștii

proprietari ai imobilelor care intră în domeniul de aplicare al legii speciale (nr.

10/2001) nu au, ca regulă, un asemenea drept de opțiune, iar această decizie a instanței

supreme a fost fundamentată și pe analiza hotărârilor prin care C.E.D.O. a dispus

condamnarea României pentru atingeri aduse dreptului de proprietate și/sau a dreptului

la un proces echitabil.

Astfel cum s-a stabilit

prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți, ca excepție de la regula priorității legii

speciale față de legea generală „Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană

a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor

juridice.

Cu alte cuvinte, atunci

când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice

pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun

în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut

dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile

legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea

în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără

despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.”.

Or, instanța fondului

a respectat întrutotul aceste repere obligatorii în analiza comparativă realizată

cu privire la titlurile părților aflate în litigiul concret dedus judecății.

În plus, prin aceeași

hotărâre pronunțată de C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu s-a reafirmat faptul că

„din jurisprudența sa reiese clar că, în situația în care Curtea a putut să considere

că legile de restituire puse în aplicare pentru a atenua consecințele încălcărilor

masive ale drepturilor de proprietate, cauzate, de exemplu, de regimurile comuniste,

urmăreau un scop legitim, aceasta a considerat totuși necesar să facă în așa fel

încât atenuarea încălcărilor din trecut să nu creeze noi nedreptăți disproporționate

(a se vedea, de exemplu, Pincova și Pinc împotriva Republicii Cehe, nr. 36.548/97,

parag. 58, C.E.D.O. 2002-VIII)”.

Condiția „bunului actual”

a fost analizată, prin hotărârea apelată, în contextul în care a fost evaluată concordanța

legii naționale cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, această condiție

a constituit reperul esențial în raport de care a fost realizată evaluarea în privința

existenței sau nu a concordanței între cele două categorii de reglementări și nu

ca un criteriu în analiza comparativă a titlurilor de proprietate (care a fost circumscrisă

exclusiv reglementării naționale).

Ca atare, argumentul prin

care apelantele au susținut că „bunul actual nu poate constitui criteriul unic și

suficient în compararea titlurilor în procedura națională de drept comun a revendicării”

a fost găsit ca lipsit de fundament, neavând corespondent în sentința civilă criticată

în acest mod.

În ce privește critica

prin care apelantele au susținut că ar fi reținut în mod greșit prima instanță faptul

că hotărârea pilot a stabilit că există un bun actual în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească

definitivă prin care s-a dispus în sensul restituirii, curtea a constatat că este

formulată cu neobservarea statuărilor care rezultă din hotărârea pilot la care se

raportează și anume acelea prin s-a reținut expres (în paragr. nr. 141-142) „Curtea

constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai

ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă

fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Prin urmare, Curtea apreciază

că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor

legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor

de atac prevăzute de aceste legi.”

În ce privește decizia

civilă nr. 96A/9 octombrie 2010, în considerarea căreia apelantele afirmă că ar

reprezenta o hotărâre definitivă și executorie prin care s-a dispus restituirea

către acestea a imobilului naționalizat de la autorii lor, curtea a notat că respectiva

hotărâre a fost casată prin decizia nr. 1533 din 21 februarie 2011 a Înaltei Curți

(casare în urma căreia cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanța a cărei

hotărâre este atacată prin prezentul apel) astfel că, potrivit art. 311 C.

proc. civ. - conform căruia „(1) Hotărârea casată nu are nicio putere. (2) Actele

de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desființate

de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel” - respectiva decizie nu are,

în cauză, efectele specifice unei hotărâri executorii prin care instanța națională

a dispus restituirea bunului.

Respectiva hotărâre, fiind

invalidată în condițiile legii, în calea de atac a recursului, nu poate constitui

nici suport al constatării în sensul că ar conferi apelantelor o speranță legitimă

la restituirea bunului.

Având în vedere considerentele

expuse și dispozițiile legale menționate, curtea a constatat caracterul nefondat

al criticilor aduse de apelantele - reclamante sentinței civile atacate.

Cu privire la cererea

de aderare la apel formulată de M.I.M., curtea a reținut că prima instanță a admis

în parte cererea antecesoarei apelantului (B.V.) de obligare a reclamantelor la

plata cheltuielilor de judecată, respectiv numai în ceea ce privește cheltuielile

avansate cu titlu de onorariu de avocat.

A apreciat instanța fondului

că suma reprezentând onorariul plătit de pârâta B.V. pentru expertiza ce a fost

efectuată în cauză, ca probă utilă cererii de chemare în garanție formulată de această

parte, nu se justifică a fi acordată cu titlu de cheltuieli de judecată circumscrise

prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Cum apelul este o cale

de atac în cadrul căruia se realizează controlul judiciar asupra judecății făcute

în etapa procesuală anterioară, iar acest control trebuie realizat în limitele criticilor

pe care părțile le aduc hotărârii apelate, evaluarea soluției menționate prin prisma

motivelor expuse în susținerea apelului formulat de M.I.M. nu a fost de natură a

conduce la reformarea sentinței atacate.

Astfel, apelantul a precizat

că se impune schimbarea sentinței în sensul acordării tuturor cheltuielilor de judecată,

respectiv și a cheltuielilor efectuate cu expertiza, pentru că a dovedit că au fost

făcute în toate etapele procesuale.

Or, atâta vreme cât instanța

de fond nu a respins solicitarea de acordare a cheltuielilor reprezentate de onorariul

de expertiză menționat pentru considerente ținând de probațiunea lor, ci le-a găsit

neîntemeiate în raport de condițiile cerute de art. 274 C. proc. civ. pentru acordarea

lor - și anume pentru neîndeplinirea condiției de a fi solicitate de la partea care

a căzut în pretenții în cererea care a determinat administrarea probei cu expertiză

- argumentul prin prisma căruia apelantul a susținut caracterul neîntemeiat al sentinței

nu a fost apreciat ca fondat.

În măsura în care suma

de 7.600 RON evocată de apelant ca reprezentând cheltuielile de judecată efectuate

în derularea procesului conține, pe lângă onorariul de avocat acordat prin sentința

apelată și onorariul de expert analizat anterior, alte cheltuieli cu asistență juridică,

partea are posibilitatea formulării, în condițiile art. 281 C. proc. civ., a unei

cereri de îndreptare a erorii materiale, pentru că este vorba de o eroare de calcul

și nu de o eroare de judecată.

În raport de reglementarea

cuprinsă în art. 281

2

C. proc. civ., curtea a constatat că o pretinsa

eroare a instanței de fond în ce privește calculul cheltuielilor de judecată în

privința cărora nu a dispus în mod expres că sunt respinse, nu este susceptibilă

a atrage o soluție de reformare a sentinței apelate.

Având în vedere considerentele

reținute și dispozițiile legale menționate, în conformitate cu prevederile art.

296 C. proc. civ., curtea a respins, ca nefondate, apelurile.

Împotriva acestei ultime

decizii au declarat recurs reclamantele B.R.A. și B.O.A., solicitând admiterea și

modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, pentru motivele prevăzute

de pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.

Au arătat că instanța

de apel nu a făcut aplicarea art. 480 C. civ., refuzând să facă compararea titlurilor

de proprietate, specifică acțiunii în revendicare.

Au considerat că în judecarea

apelului, curtea a făcut referire exclusivă și trunchiată la o parte din argumentele

folosite de Înalta Curte în decizia nr. 33/2008, comițând o dublă greșeală, și anume,

pe de o parte, a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată deși a motivat

pe inadmisibilitate, iar pe de altă parte, decizia nr. 33/2008 recunoaște revendicarea

de drept comun ca o alternativă în situația constatării neconcordanței între legea

specială și legislația europeană, impunând necesitatea unor verificări pe fond în

cadrul acestei acțiuni.

Or, în situația lor asemenea

neconcordanță este evidentă atâta vreme cât în baza legii speciale nu-și pot recăpăta

imobilul, situație în care se impunea compararea titlurilor în baza criteriilor

oferite de doctrină și jurisprudență, respectiv vechimea acestora, proveniența lor,

legitimitatea posesiei și caracterul abuziv al deposedării proprietarilor inițiali.

Au criticat astfel soluția

întrucât nu s-a făcut de către instanță o analiză a titlurilor de proprietate și

o comparație a lor, curtea constatând, în baza Legii nr. 10/2001, că titlurile pârâților

sunt preferabile, întrucât aceștia au fost de bună credință la dobândirea apartamentelor,

fără a ține cont de faptul că și autorul lor a fost de bună credință atunci când

a primit în proprietate exclusivă un bun care exista în patrimoniul familiei sale

de peste 20 de ani și de care a fost lipsit în mod brutal și nedrept.

Au considerat că soluția

instanțelor fondului este cu atât mai ciudată cu cât în privința defunctei O. prezumția

nici nu putea funcționa, acesta neavând dreptul de a cumpăra apartamentul pe care

îl deținea, în condițiile art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 întrucât, potrivit

certificatului de moștenitor nr. 6/2002, a cumpărat în anul 1992 un apartament situat

pe b-dul T.

Au apreciat ca nelegală

referirea obstinantă la prevederile Legii nr. 10/2001 în acțiunea în revendicare,

în raport de chiar dispozițiile cuprinse la art. 46 alin. (2) din legea specială

de reparație, reglementare care confirmă, în opinia recurentelor, faptul că, pe

de o parte, procedura specială nu o înlătură în mod absolut pe cea a dreptului comun,

iar pe de altă parte, că cele două căi procedurale nu-și împrumută una alteia funcțiile

și instrumentele, mai mult decât atât, judecata în instanță având prioritate.

Un al motiv de recurs

l-a constituit faptul că folosindu-se de motive contradictorii, curtea de apel a

ignorat că dețin un bun actual care le îndreptățește să pretindă încălcarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. și restituirea bunului în natură.

Au considerat că textele

din hotărârea pilot Maria Atanasiu ș.a. împotriva României, citate de curtea de

apel, confirmă punctul lor de vedere, potrivit căruia transformarea interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării într-o

valoare patrimonială este condiționată doar de întrun