ÎCCJ, decizie (scj.ro #81785)

Calificarea greșită a căii de atac declarată împotriva hotărârii pronunțată în fond în materia cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. Încălcarea dispozițiilor legale procedurale și a normelor de organizare judiciară. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul. Index alfabetic : cale de atac - recurs C.proc.civ., art. 84, art. 281 1 Potrivit art. 282 1 C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. Astfel, în situația în care împotriva hotărârii de primă instanță, putea fi exercitată doar calea de atac a recursului, instanța de apel trebuia să observe că a fost învestită în mod greșit cu soluționarea unui apel și să procedeze, conform art. 84 C.proc.civ., la calificarea corectă a căii de atac.

Procedând la judecata cauzei în apel, deși hotărârea de primă instanță nu era susceptibilă de exercițiul căii de atac în această modalitate, instanța de apel a nesocotit, în același timp, normele de organizare judiciară referitoare la compunerea completului, art. 54 alin.(2) din Legea nr. 304/2004. Secția I civilă, decizia nr.6315 din 17 octombrie 2012 Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la 24.02.2011, reclamantul S.I. a chemat în judecată Statul Român – prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să fie obligat pârâtul la plata următoarelor sume: 22.650 lei, reprezentând despăgubiri materiale cu titlu de cheltuieli de judecată rezultând din dosarul penal nr.2xxx/283/2008; 100.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998 C.civ., art. 52 alin. (3) din Constituție și art. 504 C.pr.pen. Tribunalul Dâmbovița a pronunțat sentința civilă nr. 1609 din 06.07.2011, prin care a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei despăgubiri pentru daune morale, a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale cu titlu de cheltuieli de judecată, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Tribunalul Dâmbovița a avut în vedere dispozițiile art. 52 alin.(2) din Constituția României care stabilesc răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, indiferent de modul în care s-au produs, fără ca textul să privească doar prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, la care se referă în mod expres art.2 alin.(1) lit. h) C.proc.civ.

S-a constatat că răspunderea statului este limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale și că prevederile legale, în temeiul cărora statul poate fi obligat să răspundă patrimonial, îl reprezintă art. 504 C.proc.pen. și art. 52 alin.(3) din Constituție, antrenarea răspunderii statului, potrivit art. 998 – 999 C.civ., nefiind justificată. Tribunalul a reținut că prin rechizitoriul din data de 05.11.2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pucioasa, dat în dosarul de urmărire penală nr. 6xx/P/2008, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului S.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 178 alin. (1), (2) și (5) C.proc.pen., acesta fiind ulterior achitat prin sentința penală nr.12/2010 pronunțată de Judecătoria Pucioasa.

S-a stabilit că, urmare a erorii judiciare săvârșite în faza urmăririi penale precum și a procedurilor judiciare desfășurate în fața instanțelor penale (prin persistența Parchetului în exercitarea căilor legale de atac) reclamantul a suferit prejudicii în plan moral, social și profesional, cuantificate la suma de 50.000 lei. Cu privire la prejudiciul material pretins, tribunalul a reținut că acesta se referă la cheltuielile de judecată survenite ca urmare a inculpării și judecării sale în dosarul penal, dar că prin actele depuse reclamantul nu a dovedit efectuarea unor cheltuieli proprii pe parcursul procesului penal care să-i fi cauzat un prejudiciu prin diminuarea patrimoniului și nici nu a dovedit că ar fi plătit sindicatului sumele pe care acesta le-a avansat apărătorului în cadrul procesului penal.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița care au criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinice. Sindicatul Drumarilor E.R. a depus la dosar cerere de intervenție accesorie în interesul apelantului reclamant, prin care a solicitat admiterea apelului formulat, schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii pe fond și a capătului de cerere referitor la despăgubirile materiale cu titlu de cheltuieli de judecată în cuantum de 22.650 lei rezultând din dosarul penal nr.2xxx/283/2008. Curtea de Apel Ploiești, Secția I civilă a pronunțat decizia civilă nr. 181 din 16.11.2011, prin care a admis apelurile formulate de pârâții Statul Român și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la daune morale.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.Au fost respinse, ca nefondate, apelul declarat de reclamant, precum și cererea de intervenție accesorie, în interesul apelantului reclamant, formulată de Sindicatul Drumarilor. Referitor la apelurile declarate de pârâți, Curtea a apreciat că acestea sunt întemeiate, întrucât în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.504 - 507 C.proc.pen., coroborate cu art.52 alin.(3) din Constituția României și art. 998 - 999 C.civ., cum greșit s-a reținut de către prima instanță. Astfel, dispozițiile art.504 C.proc.pen. prevăd în alin.(1) că „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”.

În acest sens, s-a constatat caracterul întemeiat al criticilor formulate, în condițiile în care răspunderea statului este o răspundere directă limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, iar în ceea ce privește actele procedurale întocmite de organele de urmărire penală, acestea nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare. De asemenea, s-a reținut că pe toată durata urmăririi penale persoana beneficiază de prezumția de nevinovăției, ceea ce, în speță, s-a și concretizat prin dispozițiile hotărârii definitive care au privit achitarea apelantului-reclamant pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea sa în judecată. S-a apreciat că, cercetările desfășurate anterior reținerii și arestării preventive, precum și desfășurarea procesului penal până la pronunțarea hotărârii definitive de achitare, constituie o cauză licită pentru care statul nu poate fi ținut nicidecum a răspunde.

Ca atare, s-a concluzionat că în mod greșit prima instanță a hotărât în sensul răspunderii statului. În consecință, au fost admise apelurile pârâților și schimbată în parte sentința primei instanțe, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea la daune morale, păstrându-se restul dispozițiilor hotărârii cu privire la prejudiciul material produs reclamantului. În legătură cu acest aspect, Curtea a constatat că este nefondată și cererea de intervenție accesorie în interesul apelantului-reclamant formulată de Sindicatul Drumarilor, întrucât nici intervenientul și nici reclamantul nu au produs dovezi din care să rezulte că ar fi suportat efectuarea unor cheltuieli proprii pe parcursul procesului penal, care să le fi cauzat un prejudiciu prin diminuarea patrimoniului.

Pentru considerentele arătate, s-a apreciat și în sensul caracterului nefondat al apelul reclamantului, care a criticat soluția sub aspectul cuantumului insuficient al daunelor morale cât și cu privire la neacordarea daunelor materiale. Împotriva deciziei a declarat recurs, la 27.12.2011, reclamantul, care a susținut nelegalitatea soluției, atât în privința daunelor materiale cât și cu privire la cuantumul daunelor morale, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Analizând cu prioritate, în condițiile art. 306 alin. (2) C.proc.civ., regimul căilor de atac cărora le este supusă hotărârea în această materie, a erorii judiciare și, în consecință, soluționarea căii de atac corespunzătoare de instanța anterioară, Înalta Curte a constatat următoarele: Potrivit art. 282 1 C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. În speță, sesizarea primei instanțe s-a făcut la 24.02.2011, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (care a avut loc la 26.11.2010, conform art. XXVIII din actul normativ menționat) și, deci, ulterior suprimării apelului în astfel de litigii.

Ca atare, împotriva hotărârii de primă instanță, putea fi exercitată doar calea de atac a recursului, în competența instanței imediat superioare tribunalului. În aceste condiții, instanța de apel trebuia să observe că a fost învestită în mod greșit cu soluționarea unui apel și să procedeze, conform art. 84 C.proc.civ., la calificarea corectă a căii de atac. Soluționând apelul, Curtea de apel s-a situat în afara sistemului legal al căilor de atac în materia erorilor judiciare. Procedând la judecata cauzei în apel, deși hotărârea de primă instanță nu era susceptibilă de exercițiul căii de atac în această modalitate, Curtea de apel a nesocotit, în același timp, normele de organizare judiciară referitoare la compunerea completului [art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004].

În consecință, constatând că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, se va reține [în condițiile art. 306 alin. (2) C.proc.civ., care permit instanței invocarea din oficiu a motivelor de ordine publică] incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ. Pe temeiul acestui text, coroborat cu art. 312 alin. (3) C.proc.civ., s-a dispus casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea recursului.