ÎCCJ, decizie (scj.ro #81785)

Calificarea greșită a căii de atac

declarată împotriva hotărârii pronunțată în fond în materia

cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.  Încălcarea

dispozițiilor legale procedurale și a normelor de organizare

judiciară.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac.

Recursul.

Index alfabetic :

cale de atac

-

recurs

C.proc.civ.,

art. 84, art. 281

1

Potrivit art. 282

1

C.proc.civ.,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, nu sunt supuse apelului

hotărârile judecătorești date în primă instanță

asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

Astfel, în situația în care împotriva

hotărârii de primă instanță, putea fi exercitată doar

calea de atac a recursului, instanța de apel trebuia să observe

că a fost învestită în mod greșit cu soluționarea unui apel

și să procedeze, conform art. 84 C.proc.civ., la calificarea

corectă a căii de atac.  Procedând la judecata cauzei în apel,

deși hotărârea de primă instanță nu era susceptibilă

de exercițiul căii de atac în această modalitate, instanța

de apel a nesocotit, în același timp, normele de organizare judiciară

referitoare la compunerea completului, art. 54 alin.(2) din Legea nr. 304/2004.

Secția

I civilă, decizia nr.6315

din

17 octombrie 2012

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului Dâmbovița la 24.02.2011, reclamantul S.I. a chemat

în judecată Statul Român – prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând să fie obligat pârâtul la plata următoarelor sume: 22.650

lei, reprezentând despăgubiri materiale cu titlu de cheltuieli de

judecată rezultând din dosarul penal nr.2xxx/283/2008; 100.000 lei cu

titlu de despăgubiri pentru daune morale.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 998 C.civ., art. 52 alin. (3)

din Constituție și art. 504 C.pr.pen.

Tribunalul Dâmbovița a pronunțat sentința

civilă nr. 1609 din 06.07.2011, prin care a admis în parte acțiunea,

a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei

despăgubiri pentru daune morale, a respins cererea privind obligarea

pârâtului la plata de despăgubiri materiale cu titlu de cheltuieli de

judecată, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată.

Tribunalul Dâmbovița a avut în vedere

dispozițiile art. 52 alin.(2) din Constituția României care stabilesc

răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin

erori judiciare, indiferent de modul în care s-au produs, fără ca

textul să privească doar prejudiciile cauzate prin erorile judiciare

săvârșite în procesele penale, la care se referă în mod expres

art.2 alin.(1) lit. h) C.proc.civ.

S-a constatat că răspunderea statului este

limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare

săvârșite în procesele penale și că prevederile legale, în

temeiul cărora statul poate fi obligat să răspundă

patrimonial, îl reprezintă art. 504 C.proc.pen. și art. 52 alin.(3)

din Constituție, antrenarea răspunderii statului, potrivit art. 998 –

999 C.civ., nefiind justificată.

Tribunalul a reținut că prin rechizitoriul din

data de 05.11.2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pucioasa,

dat în dosarul de urmărire penală nr. 6xx/P/2008, s-a dispus

trimiterea în judecată a inculpatului S.I. pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 178 alin. (1), (2) și (5)

C.proc.pen., acesta fiind ulterior achitat prin sentința penală

nr.12/2010 pronunțată de Judecătoria Pucioasa.

S-a stabilit că, urmare a erorii judiciare

săvârșite în faza urmăririi penale  precum și a

procedurilor judiciare desfășurate în fața instanțelor

penale (prin persistența Parchetului în exercitarea căilor legale de

atac) reclamantul a suferit prejudicii în plan moral, social și

profesional, cuantificate la suma de 50.000 lei.

Cu privire la prejudiciul material pretins, tribunalul a

reținut că acesta se referă la cheltuielile de judecată

survenite ca urmare a inculpării și judecării sale în dosarul

penal, dar că prin actele depuse reclamantul nu a dovedit efectuarea unor

cheltuieli proprii pe parcursul procesului penal care să-i fi cauzat un

prejudiciu prin diminuarea patrimoniului și nici nu a dovedit că ar

fi plătit sindicatului sumele pe care acesta le-a avansat

apărătorului în cadrul procesului penal.

Împotriva

sentinței au declarat apel reclamantul, pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă

Tribunalul Dâmbovița care au criticat sentința pentru nelegalitate

și netemeinice.

Sindicatul

Drumarilor E.R. a depus la dosar cerere de intervenție accesorie în

interesul apelantului reclamant, prin care a solicitat admiterea apelului

formulat, schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii pe fond

și a capătului de cerere referitor la despăgubirile materiale cu

titlu de cheltuieli de judecată în cuantum de 22.650 lei rezultând din

dosarul penal nr.2xxx/283/2008.

Curtea

de Apel Ploiești, Secția I civilă a pronunțat decizia

civilă nr. 181 din 16.11.2011, prin care a admis apelurile formulate de

pârâții Statul Român și Parchetul de pe lângă Tribunalul

Dâmbovița, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins

capătul de cerere privind obligarea pârâtului la daune morale. Au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței.Au fost respinse,

ca nefondate, apelul declarat de reclamant, precum și cererea de

intervenție accesorie, în interesul apelantului reclamant, formulată

de Sindicatul Drumarilor.

Referitor

la apelurile declarate de pârâți, Curtea a apreciat că acestea sunt

întemeiate, întrucât în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.504

- 507 C.proc.pen., coroborate cu art.52 alin.(3) din Constituția României

și art. 998 - 999 C.civ., cum greșit s-a reținut de către

prima instanță.

Astfel, dispozițiile art.504 C.proc.pen. prevăd

în alin.(1) că „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul

la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma

rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de

achitare”.

În

acest sens, s-a constatat caracterul întemeiat al criticilor formulate, în

condițiile în care răspunderea statului este o răspundere

directă limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare

săvârșite în procesele penale, iar în ceea ce privește actele procedurale

întocmite de organele de urmărire penală, acestea nu pot fi incluse

în categoria erorilor judiciare.

De

asemenea, s-a reținut că pe toată durata urmăririi penale

persoana beneficiază de prezumția de nevinovăției, ceea ce,

în speță, s-a și concretizat prin dispozițiile

hotărârii definitive care au privit achitarea apelantului-reclamant pentru

fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea sa în judecată.

S-a apreciat că, cercetările

desfășurate anterior reținerii și arestării

preventive, precum și desfășurarea procesului penal până la

pronunțarea hotărârii definitive de achitare, constituie o cauză

licită pentru care statul nu poate fi ținut nicidecum a

răspunde.

Ca atare, s-a concluzionat că în mod greșit

prima instanță a hotărât în sensul răspunderii statului.

În consecință, au fost admise apelurile

pârâților și schimbată în parte sentința primei

instanțe, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea

la daune morale, păstrându-se restul dispozițiilor hotărârii cu

privire la prejudiciul material produs reclamantului.

În legătură cu acest aspect, Curtea a constatat

că este nefondată și cererea de intervenție accesorie în

interesul apelantului-reclamant formulată de Sindicatul Drumarilor,

întrucât nici intervenientul și nici reclamantul nu au produs dovezi din

care să rezulte că ar fi suportat efectuarea unor cheltuieli proprii

pe parcursul procesului penal, care să le fi cauzat un prejudiciu prin

diminuarea patrimoniului.

Pentru considerentele arătate, s-a apreciat și

în sensul caracterului nefondat al apelul reclamantului, care a criticat

soluția sub aspectul cuantumului insuficient al daunelor morale cât

și cu privire la neacordarea daunelor materiale.

Împotriva deciziei a declarat recurs, la 27.12.2011,

reclamantul, care a susținut nelegalitatea soluției, atât în

privința daunelor materiale cât și cu privire la cuantumul daunelor

morale, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Analizând cu prioritate, în condițiile art.

306 alin. (2) C.proc.civ., regimul căilor de atac cărora le este

supusă hotărârea în această materie, a erorii judiciare și,

în consecință, soluționarea căii de atac

corespunzătoare de instanța anterioară, Înalta Curte a constatat

următoarele:

Potrivit art. 282

1

C.proc.civ., astfel cum a

fost modificat prin Legea nr. 202/2010, nu sunt supuse apelului hotărârile

judecătorești date în primă instanță asupra cererilor

pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

În speță, sesizarea primei instanțe s-a

făcut la 24.02.2011, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.

202/2010 (care a avut loc la 26.11.2010, conform art. XXVIII din actul normativ

menționat) și, deci, ulterior suprimării apelului în astfel de

litigii.

Ca atare, împotriva hotărârii de primă

instanță, putea fi exercitată doar calea de atac a recursului,

în competența instanței imediat superioare tribunalului.

În aceste condiții, instanța de apel trebuia

să observe că a fost învestită în mod greșit cu

soluționarea unui apel și să procedeze, conform art. 84

C.proc.civ., la calificarea corectă a căii de atac.

Soluționând apelul, Curtea de apel s-a situat în

afara sistemului legal al căilor de atac în materia erorilor judiciare.

Procedând la judecata cauzei în apel, deși

hotărârea de primă instanță nu era susceptibilă de

exercițiul căii de atac în această modalitate, Curtea de apel a

nesocotit, în același timp, normele de organizare judiciară

referitoare la compunerea completului [art. 54 alin. (2) din Legea nr.

304/2004].

În consecință, constatând că instanța

nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, se va

reține [în condițiile art. 306 alin. (2) C.proc.civ., care permit

instanței invocarea din oficiu a motivelor de ordine publică]

incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ.

Pe temeiul acestui text, coroborat cu art. 312 alin. (3)

C.proc.civ., s-a dispus casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea

recursului.