ÎCCJ, decizie (scj.ro #81640)

Încălcarea dreptului de autor asupra unei opere. Prejudiciu moral. Modalități de reparare. Cuprins pe materii : Drept civil. Dreptul proprietății intelectuale. Drept de autor. Index alfabetic : drept de autor - răspundere civilă delictuală - prejudiciu moral - despăgubiri Legea nr. 84/1998, art. 42 C.civ., art. 998 – 999 *Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței de judecată. În ipoteza constatării încălcării dreptului de autor asupra unei opere și a existenței unui prejudiciu moral, instanței de judecată îi revine aprecierea modalității ori a modalităților celor mai adecvate de acoperire a pagubelor suferite de către titularul dreptului.

Constatarea instanței că sunt întrunite condițiile pentru repararea prejudiciului, nu conduce în mod necesar la repararea bănească a prejudiciului moral și, ca atare, în raport de circumstanțele concrete, o formă suficientă de reparare a unei asemenea vătămări, este și dispoziția instanței în sensul încetării actelor de încălcare precum și publicarea în mass media a hotărârii judecătorești. Art. 139 din Legea nr.84/1998 prevede acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, însă doar ca una dintre modalitățile posibile de acoperire a prejudiciului și fără a institui vreo obligație în sarcina instanței de judecată de a reparare a pagubei printr-o sumă de bani cu titlu de despăgubiri.

O asemenea prevedere legală ar reprezenta o derogare de la principiile generale vizând repararea prejudiciului în cadrul răspunderii civile delictuale și ar fi trebuit inserată expres în cuprinsul legii speciale în materia dreptului de autor, ceea ce nu s-a întâmplat. Secția I civilă, decizie nr. 916 din 22 februarie 2013 Prin sentința nr. 566 din 20.04.2010, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții S.C. O.S. S.R.L. și C.B., în contradictoriu cu pârâții I.I., S.C. M.I.A. S.R.L. și S.C. O.S.M. În motivarea sentinței, s-a reținut că „Opinia Studențească” este o revistă studențească ieșeană, care apare săptămânal. Cu o istorie de apariții neîntrerupte de peste 30 de ani, ea se numără printre simbolurile culturale ale spiritului universitar studențesc din Iași.

Din materialul probatoriu administrat în cauză, a rezultat că pârâtul I.I. este titularul mărcii individuale combinate „Opinia Studențească” înregistrate sub nr. 056435, pentru clasele de produse/servicii 16, 35, 39, 41. Clasa 35 pentru care marca a fost înregistrată se referă la servicii de publicitate, tratamentul textelor (servicii de redactare). În aceste condiții, chiar dacă reclamanții se bucură de o folosință îndelungată a respectivei publicații, sistemul atributiv de înregistrare a mărcilor din legislația română conferă titularului mărcii „Opinia Studențească” dreptul exclusiv de folosință al acesteia pentru clasele de produse/servicii pentru care marca a fost înregistrată, de la data depozitului național reglementar – 16.12.2003.

Pe de altă parte, reclamanții nu au făcut dovada drepturilor exclusive, eventual protejate asupra layout-ului revistei, astfel încât pârâții, având și drepturi de marcă înregistrată pentru produsele arătate din clasa 35, nu pot fi culpabilizați de încălcarea drepturilor de autor, a conchis tribunalul. Prin decizia nr. 270 din 29.11.2011, Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în tot.

În consecință, a admis în parte acțiunea, a obligat pe pârâți să înceteze orice acte ce aduc atingere dreptului de autor al reclamanților privind modalitatea de prezentare din punct de vedere grafic și estetic a ziarului „Opinia Studențească”, editat de reclamanți, sub sancțiunea de daune cominatorii de 1000 lei pe zi de întârziere, începând de la comunicarea hotărârii, a obligat pârâtele la publicarea într-un ziar de circulație națională a hotărârii pronunțate și a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, ca neîntemeiat.

Instanța de apel a reținut că obiectul cererii deduse judecății a fost stabilit în mod greșit de către prima instanță, care a apreciat asupra temeiniciei acțiunii în principal prin prisma analizei legalității folosirii mărcii „Opinia Studențească” de către pârâți, deși reclamanții au învestit instanța cu o cerere prin care au solicitat constatarea încălcării de către pârâte a drepturilor morale și patrimoniale de autor ale acestora asupra layout-ului ziarului „Opinia Studențească”, și nu asupra titlului ziarului „Opinia Studențească”, ce a fost înregistrat ca marcă de către pârâți.

De asemenea, reclamanta și-a întemeiat cererea și pe dispozițiile Legii nr. 11/1991, invocând faptele de concurență neloială menționate la art. 4 lit. d) și art. 5 lit. b) și g), asupra cărora instanța de fond nu s-a pronunțat, însă acest aspect nu a făcut obiectul criticii în apel, astfel încât instanța a soluționat pricina în limitele învestirii sale, conform art. 295 alin. (1) C.proc.civ. În acest context, instanța a constatat că modalitatea de prezentare grafică și estetică a unui ziar (layout) face obiectul protecției legale în sensul prevăzut la art. 1 alin. (1) din Legea dreptului de autor, reprezentând o operă de creație intelectuală, de natura celor enumerate cu caracter exemplificativ în art. 7, în condițiile în care nu figurează în ipotezele enumerate limitativ în art. 9 din lege, cu privire la care legiuitorul nu a recunoscut protecția drepturilor de autor.

În cuprinsul legislației române a drepturilor de autor nu s-a stabilit în mod expres care sunt condițiile cerute pentru acordarea protecției creațiilor intelectuale, iar doctrina în materie nu este unanimă în această privință. Din interpretarea textelor de lege ce reglementează aceasta materie se poate desprinde concluzia că, implicit, sunt prevăzute două condiții pentru ca o operă să se bucure de protecție în cadrul dreptului de autor, respectiv: opera să fie realizată, fapt ce presupune ca aceasta să îmbrace o formă concretă de exprimare, care să o facă obiectiv perceptibilă și condiția originalității. Cât privește prima condiție, s-a constatat că aceasta este îndeplinită în cauză, modalitatea de prezentare grafică și estetică a unui ziar reprezentând o formă concretă de exprimare a activității creatoare, perceptibilă simțurilor.

Referitor la condiția originalității, a cărei îndeplinire a fost contestată de către pârâții din cauză, Curtea a apreciat că, în cauză, originalitatea modului de prezentare grafic și estetic al ziarului constă în modalitatea de alegere și combinare a elementelor grafice, cum ar fi prezentarea editorialelor în cadrul a cinci chenare, alegerea culorilor, așezarea în pagină, toate aceste elemente fiind rodul efortului creator al autorului și exprimând personalitatea acestuia. Deși se poate admite ideea că anumite fonturi folosite sunt cunoscute și lipsite de originalitate, fiind generate de programul de calculator, activitatea creatoare a autorului constă în modalitatea de îmbinare a acestora, în adăugarea unor forme grafice, selecția de culori.

În mod greșit a reținut instanța de fond ca având relevanță din punct de vedere juridic în cauza absența formalităților pentru recunoașterea dreptului de autor, atâta vreme cât legea dreptului de autor în vigoare conferă protecție operelor de creație intelectuală necondiționat de îndeplinirea unor formalități, prin simplul fapt al realizării operei, independent de aducerea ei la cunoștința publică [art. 1 alin. (2) din lege]. Referitor la calitatea pârâtului I.I. de titular al mărcii individuale combinate „Opinia Studențească”, s-a apreciat că, deși marca este în prezent anulată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, este important faptul că în perioada 2006-2008, când s-au petrecut faptele pretins săvârșite de pârâți, marca respectivă era considerată valabilă.

Cu toate acestea, calitatea de titular al mărcii nu are relevanță în cauză, câtă vreme reclamanții au invocat un drept de autor asupra layout-ului ziarului „Opinia Studențească”, și nu un drept asupra unei mărci sau a titlului „Opinia Studențească”. În ceea ce privește calitatea de titular al dreptului de autor, instanța a reținut ca fiind un fapt necontestat acela că „Opinia Studențească” este o revistă studențească ieșeană, care apare săptămânal încă din anul 1973, dovedindu-se o largă cunoaștere a acesteia în cadrul presei studențești din România, drept un reper în materie. Începând cu anul 1999, reclamanta S.C. O.S. S.R.L. a preluat această publicație, iar în anul 2003 reclamantul B.C. a participat la crearea unui nou mod de prezentare grafică și estetică a revistei, numele său fiind menționat în cuprinsul revistei, în cadrul comitetului redacțional.

Cum această nouă prezentare a paginii a fost adusă pentru prima oară la cunoștința publicului sub numele reclamantului persoană fizică, rezultă că în favoarea sa s-a născut prezumția legală a calității de autor, instituită prin art. 4 din Legea nr. 8/1996, prezumție care nu a fost răsturnată de către pârâți. Aceștia nu au contestat, de altfel, calitatea de autor a reclamantului, ci calitatea de creație intelectuală a layout-ului. Încă de la începutul colaborării reclamantului B.C. cu revista „Opinia Studențească”, acesta a cesionat reclamantei persoană juridică drepturile sale patrimoniale de autor, rămânând titular al drepturilor morale de autor, reglementate în cuprinsul art. 10 din lege.

Cât privește faptele ilicite săvârșite de pârâți, în cererea de chemare în judecată s-a menționat că ar consta în reproducerea, distribuția și comunicarea publică, fără autorizarea reclamanților, a elementelor de grafică și design (modalitatea de așezare în pagină, culorile folosite, fonturi etc.) ale publicației „Opinia Studențească”. Din analiza comparativă a exemplarelor depuse la dosar din publicația „Opinia Studențească” aparținând reclamantei, cât și din publicația cu același titlu aparținând pârâților, editate în perioada 2006-2008, rezultă fără putință de tăgadă o asemănare până la identitate a modalității de prezentare din punct de vedere grafic și estetic a ziarului, fiind identice modalitatea de așezare în pagină, prezentarea editorialelor în cadrane de culoare roșie și albastră, fonturile folosite, elementele decorative.

Mai mult, pârâtul I.I. a recunoscut prin răspunsurile date la interogatoriul luat de reclamantă în fața instanței de fond, că avea cunoștință de existența publicației aparținând reclamantei la momentul când a început să editeze propria revistă „Opinia Studențească”, precum și faptul că designul publicației sale este identic cu cel al publicației reclamantei. De altfel, în decizia nr. 87 din 25.03.2010 pronunțată de Curtea de Apel București în litigiul privind anularea mărcii „Opinia Studențească” și nulitatea contractului de cesiune a acestei mărci încheiat între I.M. și I.I., s-a reținut că pârâtul I.I. a editat „o revistă având chiar același format cu cel al revistei anterioare, în aceeași arie geografică, deși marca înregistrată în cauză privea doar denumirea”.

Pârâtul nu contestă nici în prezenta cauză folosirea unui layout identic cu cel al revistei reclamantei, ci doar calitatea de operă a layout-ului. Instanța de apel a conchis în sensul dovedirii încălcării drepturilor patrimoniale de autor ale reclamantei SC O.S. SRL, prevăzute în cuprinsul art. 12 din lege, precum și a drepturilor morale de autor ale reclamantului C.B., ocrotite de art. 10 lit. a) - d) din legea dreptului de autor, dispunând, în baza dispozițiilor art. 139 alin. (1) din lege, obligarea pârâților să înceteze orice acte care aduc atingere drepturilor menționate, cu daune cominatorii în cuantum de 1.000 lei pe zi de întârziere, în situația neexecutării acestei obligații. În ceea ce privește cererea de obligare a pârâților la plata despăgubirilor materiale către reclamanți, s-a apreciat că este nefondată, având în vedere că nu s-au dovedit existența și întinderea prejudiciului pretins.

În cauză nu pot fi aplicate criteriile obiective de evaluare a prejudiciului propuse de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 139 alin. (2) din lege, deoarece nu s-a dovedit ipoteza câștigului nerealizat de către reclamantă, câtă vreme ziarul s-a distribuit în mod gratuit, și nici eventualele beneficii realizate de către pârâtă. Față de cele reținute privind temeinicia acțiunii, instanța a apreciat că este fondată cererea de obligare a pârâților la publicarea hotărârii într-un ziar de circulație națională, ca formă de reparație morală pentru încălcarea drepturilor de autor, care este suficientă pentru repararea acestui prejudiciu. Împotriva deciziei menționate, au formulat recurs reclamanții S.C.

O.S. S.R.L. și B.C., susținând că soluția respingerii în totalitate a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor s-a făcut cu încălcarea aplicarea greșită a dispozițiilor art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. Din analiza acestui text legal se observă că legiuitorul consacră expressis verbis noțiunea de daună morală drept criteriu de stabilire a despăgubirilor rezultate din încălcarea drepturilor de autor, pe lângă consecințele economice negative. În mod greșit, instanța de apel a condiționat dovedirea unui astfel de prejudiciu exclusiv de existența unor consecințe economice negative, din moment ce legiuitorul a adoptat teza admisibilității despăgubirilor bănești ca modalitate de reparare a prejudiciului moral, cu atât mai mult cu cât s-a reținut încălcarea drepturilor patrimoniale și morale de autor, ceea ce înseamnă că s-a stabilit și îndeplinirea condițiilor existenței răspunderii civile delictuale, deci și existența prejudiciului.

Mai mult, Curtea de Apel a reținut existența unui prejudiciu moral atunci când a admis capătul de cerere privind obligarea pârâților la publicarea hotărârii într-un ziar de circulație națională ca formă de reparație morală pentru încălcarea drepturilor de autor, însă, în mod nelegal a exclus posibilitatea reparării bănești a prejudiciului moral creat. Deși evaluarea daunelor morale nu se poate face în aceleași condiții ca cea a daunelor patrimoniale, doctrina și practica judiciară au arătat că anumite criterii specifice pot fi relevante în stabilirea unui astfel de prejudiciu. Un asemenea criteriu ar putea fi importanța socială a valorii lezate prin săvârșirea faptei ilicite.

În cauză, valoarea lezată - drepturile de autor asupra prezentării grafice a publicației „Opinia Studențească” - are un conținut subiectiv (ce presupune prețuirea și importanța acestei valori pentru titularul acesteia) și obiectiv (ce presupune recunoașterea socială de care se bucură publicația). În acest sens, a fost administrat un probatoriu vast prin care s-a demonstrat larga cunoaștere a publicației, dobândită pe parcursul mai multor ani în care reclamanta a investit atât creativ – prin dezvoltarea modalității grafice și estetice a revistei, cât și financiar - prin suportarea costurilor de editare, deși revista a fost distribuită gratuit, încercând și reușind să îmbunătățească calitatea publicației.

Pentru calitatea articolelor publicate publicația a fost răsplătită cu numeroase și importante premii naționale, aducându-i recunoaștere rândul publicului cititor și totodată demonstrând recunoașterea importanței revistei către autoritățile publice. Având în vedere această importanță ridicată a valorii lezate, este evident că au fost aduse grave prejudicii morale, întrucât consumatorii, puși în situația de a găsi pe piață o „clonă” a publicației, și-au pierdut încrederea în calitatea, reputația și mai ales semnificația revistei, afectând grav reputația și recunoașterea profesională a reclamanților. Mulți dintre cititorii acestor publicații, remarcând identitatea celor două lucrări, pot rămâne cu impresia că revista reclamantei este la rândul ei lipsită de originalitate, conținut și informații profesionale de vreme ce alături de ea se distribuie și o altă publicație cu aspect identic.

În această modalitate, aportul și cunoașterea profesională au fost vădit afectate prin modificarea percepției cititorilor asupra calității și valorii vechii publicații „Opinia Studențească”. Un alt criteriu de evaluare a prejudiciului moral ar trebui să fie și atitudinea subiectivă a pârâților care cu intenție au realizat actele de încălcare a drepturilor de autor, atitudine ce influențează în mod obligatoriu cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciile morale, în acest sens, instanța de apel reținând culpa pârâtului I. Un alt criteriu ar putea fi acela al echității și anume ca daunele morale să exprime cerințele de dreptate și echitate, având în vedere necesitatea respectării de către orice comerciant sau necomerciant a drepturilor de proprietate intelectuală în scopul combaterii fenomenului de contrafacere și protejarea intereselor titularilor drepturilor de autor.

Prin întâmpinare, intimatul pârât I.I. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în privința tuturor celor trei pârâți, precum și excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea cererii de chemare în judecată. Analizând cu prioritate excepțiile procesuale invocate în recurs de către intimatul-pârât, Înalta Curte a apreciat că sunt neîntemeiate și le-a respins pentru următoarele considerente: În ceea ce privește calitatea procesuală a pârâtului I.I., excepția cu acest obiect a fost argumentată prin faptul că, la data pronunțării deciziei recurate - 29.11.2011, acest pârât nu mai era titularul mărcii combinate „Opinia Studențească” nr. 056435, deoarece înscrierea cesiunii totale a acestei mărci operate între I.M., în calitate de cedent, și pârâtul I.I., în calitate de cesionar, a fost radiată din Registrul mărcilor, cu consecința că, la data de 29.11.2011, I.M., și nu pârâtul I.I., era titularul mărcii.

Această împrejurare este lipsită de relevanță pe aspectul calității procesuale pasive, în condițiile în care calitatea de pârât în acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală este întrunită în persoana autorului faptei de încălcare a dreptului pretins de reclamant – în cauză, dreptul de autor -, chiar dacă autorul era, la data faptei de încălcare, titularul al drepturilor exclusive asupra unei mărci înregistrate. Instanța de apel a apreciat că, în cauză, sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în privința persoanei chemate în judecată, apreciere ce a intrat în puterea lucrului judecat, deoarece pârâtul nu a declarat recurs.

De altfel, efectul de opozabilitate față de terți a radierii unei înscrieri de cesiune în Registrul mărcilor se produce de la data publicării acestei mențiuni în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală, în raport de dispozițiile art. 42 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, care, deși reglementează acest efect în privința a înseși înscrierii unei cesiuni a mărcii, sunt aplicabile pentru identitate de rațiune și în privința radierii înscrierii cesiunii. Or, publicarea radierii a avut loc după data pronunțării deciziei recurate (29.11.2011), respectiv la data de 30.11.2011, în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală nr. 11/2011. Ca atare, excepția lipsei calității procesuale a pârâtului I.M.

a fost respinsă. În ceea ce o privește pe pârâta S.C. M.I.A. S.R.L., s-a susținut că, la data pronunțării deciziei recurate, nu mai avea calitate procesuală, deoarece prin sentința civilă nr. 1540 din 23.11.2011 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția a II-a civilă, s-a dispus închiderea procedurii insolvenței acestei societăți și radierea debitorului din registrul comerțului și alte registre. Prin această susținere, se invocă, în fapt, excepția lipsei capacității procesuale de folosință, după cum, în mod corect, au arătat recurenții reclamanți în combaterea excepției, astfel încât această apărare urmează a fi calificată și soluționată ca atare. În conformitate cu art. 41 alin. (1) din Legea societăților nr. 31/1990, „ Societatea este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerțului”.

Ca atare, încetarea persoanei juridice, indiferent de cauza încetării, implicit, pierderea capacității de folosință, are loc pe data radierii înscrierii societății din registrul comerțului și nu de la data hotărârii judecătorești prin care s-a dispus radierea. Or, nu s-a produs dovada radierii efective a persoanei juridice din registrul comerțului până la data de 29.11.2011, motiv pentru care excepția invocată a fost respinsă. În ceea ce privește calitatea procesuală a pârâtei S.C. O.S.M. S.R.L., s-a susținut și probat că, în conformitate cu actul adițional la actul constitutiv al societății din 21.01.2011, înregistrat la Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași, și-a suspendat activitatea pe o perioadă de 3 ani începând cu data de 15.01.2011, astfel încât, în această perioadă, nu poate desfășura niciun fel de activitate, astfel încât obligația stabilită prin decizia de apel în sarcina sa era rămasă fără obiect la data pronunțării hotărârii.

Această susținere este nefondată, întrucât suspendarea activității nu împiedică tragerea la răspundere a societății pentru fapte petrecute anterior, cât timp societatea există ca persoană juridică, fiind, așadar titular de drepturi și obligații. Drept urmare, și excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. O.S.M. S.R.L. a fost respinsă. Excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea cererii de chemare în judecată a fost motivată prin absența vreunui drept al reclamanților asupra publicației „Opinia Studențească”, cât timp, în perioada în care s-au petrecut faptele invocate în cererea de chemare în judecată, pârâtul era titularul mărcii cu această denumire.

Excepția cu acest obiect este nefondată, deoarece dreptul subiectiv pe care se fundamentează pretențiile deduse judecății în cauză nu este reprezentat de un drept asupra denumirii „Opinia Studențească”, ca semn distinctiv (fie marcă, fie emblemă sau nume comercial), ci de dreptul de autor asupra modalității de prezentare din punct de vedere grafic și estetic a publicației cu această denumire, fiind, așadar, nerelevant faptul că, în perioada 2006 – 2008, pârâtul era titularul mărcii „Opinia Studențească”.

În ceea ce privește recursul declarat de către reclamanți, Curtea a reținut că, prin decizia recurată, s-a constatat încălcarea de către pârâți a dreptului de autor asupra operei reprezentate de modalitatea de prezentare din punct de vedere grafic și estetic a publicației „Opinia Studențească”, operă denumită de către instanța de apel „ layout” și constând în modalitatea de așezare în pagină, prezentarea editorialelor în cadrane de culoare roșie și albastră, fonturile folosite, elementele decorative. Fapta de încălcare a dreptului rezidă în editarea de către pârât, în perioada 2006 – 2008, a unei publicații cu un layout identic. S-a constatat că reclamanta persoană juridică este titulara prerogativelor patrimoniale de autor, în timp ce reclamantul persoană fizică este titularul drepturilor morale.

Pârâții nu au declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, astfel încât aprecierile instanței în legătură cu existența unei opere protejate, a dreptului de autor al reclamanților asupra acesteia, întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâților au intrat în puterea lucrului judecat, nefăcând obiectul învestirii acestei instanțe de control judiciar. Reclamanții au criticat decizia de apel în ceea ce privește respingerea cererii de acordare de despăgubiri, exclusiv din perspectiva prejudiciului moral pretins încercat prin fapta pârâtului.

Dispunând încetarea actelor de încălcare a drepturilor reclamanților și publicarea în mass media a hotărârii judecătorești, instanța de apel a constatat, într-adevăr, existența unui prejudiciu, din moment ce a constatat întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâților, iar existența prejudiciului, fie material, fie moral, reprezintă una dintre cerințele generale pentru angajarea răspunderii autorului faptei delictuale. Mai mult, instanța a apreciat că sunt întrunite condițiile pentru repararea prejudiciului, respectiv caracterul cert al acestuia și faptul că nu a fost încă reparat, de vreme ce a dispus încetarea încălcării dreptului și obligarea pârâților la publicarea hotărârii într-un ziar de circulație națională, iar prejudiciul suferit de către reclamanți este și de natură nepatrimonială, dispoziția de publicare a hotărârii judecătorești fiind considerată drept o formă de reparare a unei asemenea vătămări.

Contrar susținerilor recurenților, însă, aceste constatări ale instanței de apel privind nu conduc în mod necesar la repararea bănească a prejudiciului moral. Art. 139 din lege prevede acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, însă doar ca una dintre modalitățile posibile de acoperire a prejudiciului și fără a institui vreo obligație în sarcina instanței de judecată de a reparare a pagubei printr-o sumă de bani cu titlu de despăgubiri. O asemenea prevedere legală ar reprezenta o derogare de la principiile generale vizând repararea prejudiciului în cadrul răspunderii civile delictuale și ar fi trebuit inserată expres în cuprinsul legii speciale în materia dreptului de autor, ceea ce nu s-a întâmplat.

Instanței de judecată îi revine aprecierea modalității ori a modalităților celor mai adecvate de acoperire a pagubelor suferite de către titularul dreptului, iar în contextul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., cercetarea modului de aplicare a legii de către instanța de apel poate avea în vedere doar criteriile pe baza cărora a ajuns la o anumită concluzie pe acest aspect, însă nu și concluzia în sine, care este rezultatul unei aprecieri a situației de fapt, pe baza probatoriului administrat. Această apreciere interesează temeinicia, și nu legalitatea soluției adoptate, din moment ce nicio dispoziție legală nu îngrădește posibilitatea de evaluare a instanței pe aspectul reparării prejudiciului, legiuitorul reglementând, din această perspectivă, doar modalități posibile de reparare.

Or, temeinicia hotărârii nu poate fi cenzurată de către instanță de control judiciar, deoarece nu se circumscrie cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 304 C.proc.civ. Instanța de apel a reținut larga cunoaștere a publicației studențești ieșene, care se tipărește constant începând cu anul 1973, iar acest fapt are, fără îndoială, o conotație pozitivă, instanța reținând implicit recunoașterea publică a calității publicației, menținută la același nivel ridicat de-a lungul timpului. Reținând existența unui prejudiciu moral, instanța de apel a luat, așadar, în considerare importanța socială a valorilor lezate prin săvârșirea faptei ilicite, respectiv a imaginii și a reputației publicației, cărora li s-a adus o atingere prin fapta pârâților, nefiind fondate susținerile recurenților privind ignorarea acestui fapt, drept criteriu de apreciere a existenței prejudiciului.

Cu toate acestea, în raport de gravitatea faptei de încălcare, instanța a apreciat că încetarea actelor de încălcare (care are în vedere și prejudiciul moral, deoarece nu rezultă că această dispoziție a vizat exclusiv prejudiciul material) și publicarea hotărârii judecătorești în mass media reprezintă modalități nu numai adecvate, ci și suficiente de reparare a prejudiciului moral. Or, constatarea că nu este necesară și repararea bănească a prejudiciului moral, pe lângă formele de reparație adoptate, nu mai vizează criteriile de apreciere a prejudiciului, ci determinarea modalității de reparare a acestuia, aspect care, după cum s-a arătat deja, excede atribuțiilor acestei instanțe.

S-a constatat, în aceste condiții, că recurenții tind la reevaluarea situației de fapt și a probatoriului administrat, privind gravitatea faptei de încălcare a drepturilor reclamanților, în raport de importanța ridicată a valorii lezate și a atitudinii subiective a pârâților, aspecte ce au fost reținute de către instanța de apel în ansamblul faptic pe baza căruia a fost adoptată decizia recurată și care nu pot fi reapreciate de către această instanță, cu finalitatea acordării de despăgubiri bănești pentru repararea prejudiciului moral. În consecință, instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 139 din Legea nr. 8/1996 prin neacordarea de despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit de către reclamanți prin fapta pârâților, iar aprecierea modalităților celor mai adecvate pentru repararea prejudiciului excede controlului de legalitate presupus în sarcina acestei instanțe de recurs.

Drept urmare, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C.proc.civ.