ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3918/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 51 din 8 martie 2010, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A.V., a obligat pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la D.G.F.P. Argeș, la plata, către reclamant, a sumei de 1.000.000 RON despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de către regimul comunist totalitar anterior. Apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la D.G.F.P. Argeș împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel Pitești, prin Decizia civilă nr. 101/A din 22 iulie 2010. A fost schimbată Sentința civilă nr. 51 din 8 martie 2010 a Tribunalului Argeș și a fost redus cuantumul despăgubirilor de la 1.000.000 RON, la 10.000 euro în echivalent RON, la data plății, menținând în rest sentința.

Recursurile declarate de reclamantul A.V. și de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la D.G.F.P. Argeș împotriva acestei decizii au fost admise de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a I civilă prin Decizia nr. 3726 din 6 mai 2011. A fost casată Decizia civilă nr. 101/A din 22 iulie 2010 a Curții de Apel Pitești, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, Curtea de Apel Pitești, secția a I civilă, prin Decizia nr. 108/A din 2 decembrie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș. A schimbat Sentința civilă nr. 51 din 8 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Argeș, în sensul că a respins acțiunea reclamantului.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, fiind reînvestită cu judecarea apelului pârâtului, după momentul declarării neconstituționalității temeiurilor de drept material ce au permis primei instanțe de fond acordarea de despăgubiri morale reclamantului, dar și după pronunțarea Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care statuează că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Instanța de apel a reținut că, în cauza de față, nu se pune problema cercetării pricinii prin prisma unor dispoziții legale nou apărute, ci problema însăși a existenței dispozițiilor de drept material, ce constituie temeiul pretențiilor reclamantului. De aceea, nu se poate vorbi despre o eventuală înrăutățire a situației în propria cale de atac. Or, cum se vede din cele de mai sus, acest text nu mai poate constitui, la data prezentei judecăți, temei al condamnării statului de a aduce reparații prejudiciului moral încercat de către reclamant, pe timpul regimului politic anterior.

Cu privire la apărările reclamantului din întâmpinare, prin care se invocă mai multe încălcări ale unor drepturi protejate prin norme de drept internațional, instanța de apel a reținut că noile prevederi ale art. 1349 C. civ., intrat în vigoare la data de 11 octombrie 2011, precum și cele referitoare la prescripția extinctivă, nu se aplică situației de față, așa cum rezultă din dispozițiile art. 3 ale Legii nr. 71 din 3 iunie 2011. În ceea ce privește apărările reclamantul sub aspectul prescripției extinctive, prin care se invocă dispozițiile Decretului nr. 167/1958, în sensul că dreptul său la acțiune s-ar fi născut, pentru daune morale, numai odată cu edictarea Legii nr. 221/2009, prevederile anterioare nereglementând un astfel de drept, în mod expres, numai prin legea nouă dându-se calificarea drept politică, a represiunii săvârșite împotriva sa și că, în cel mai îndepărtat caz, instanța ar fi obligată să judece în echitate, dacă nu găsește un alt suport legal pentru a da cuvenita satisfacție drepturilor aceluia ce i se adresează, instanța de apel a constatat că ele nu sunt de natură a înlătura statuarea făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii asupra drepturilor invocate de reclamant în prezenta cauză.

S-a avut în vedere faptul că reclamantul și-a fondat pretențiile exclusiv pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, despre care decizia instanței interpretative a legii arată că, în măsura în care într-o cauză nu a fost pronunțată o soluție definitivă, nu pot constitui temei juridic al acordării drepturilor în reparația prejudiciului moral. Un alt temei al unor asemenea drepturi, nu a fost invocat în prezenta cauză de către reclamant, așa încât, schimbarea lui direct în calea de atac formulată la adresa sentinței, ar fi inadmisibilă. Ca și apărări, în cauză se invocă diverse drepturi a căror încălcare a suferit-o în timpul acestui regim, precum și o prezentă încălcare a dreptului la un proces echitabil, în măsura în care nu se dă satisfacție cererilor reclamantului.

Cât privește încălcările și urmările acestuia, produse sub regimul politic anterior, urmează a se observa că ele au o reflexie patrimonială, însuși reclamantul solicitând acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite. Sub acest aspect, în lipsa unei legi speciale de despăgubire, sunt operante dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. Dreptul însă la o astfel de despăgubire ar curge de la momentul la care dreptul putea fi invocat, respectiv de la momentul abrogării regimului dictatorial totalitar, sfârșitul anului 1989. Până la momentul formulării unei asemenea cereri în despăgubiri, termenul general de prescripție, așa cum era el reglementat de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, s-a încheiat, astfel încât ea nu poate fi primită la momentul de față.

Totodată, instanța de apel a apreciat că aplicarea excepției prescripției extinctive nu constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, așa cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, edictarea unei astfel de norme în privința pretențiilor patrimoniale fiind o instituție juridică fondată pe principiul asigurării stabilității juridice în orice stat de drept. De aceea, încălcările despre care face vorbire recurentul, spre a putea fi cercetate, era necesar să fie invocate în interiorul acestui termen de prescripție.

Nu se poate pretinde că, în lipsa declarării drept politică a represiunii suportate de reclamant, nu ar fi putut fi solicitate daune morale, încălcările în fapt pretinse fiind înscrise în chiar acte internaționale ce fac obiectul unor tratate interstatale, în vigoare la data producerii faptelor, fără a mai vorbi despre intervenirea Decretului-lege nr. 118/1990 care face chiar o asemenea recunoaștere, la modul generic, a săvârșirii unor asemenea represiuni, de către regimul anterior, neputându-se pretinde necesară, pentru nașterea dreptului la reparație, o detaliere expresă, prin act normativ, a acestora. Pe de altă parte, pretențiile fondate pe cuprinsul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificată de către Statul Român prin Legea nr. 30/1994, ar putea viza încălcări intervenite după momentul în care acestea au devenit parte integrantă a dreptului național.

În același sens și în privința eventualelor drepturi protejate în persoana reclamantului prin normele de același tip ale dreptului comunitar. Or, încălcările se pretinde a fi survenit anterior intrării în vigoare a tuturor acestor norme. Aceasta este cauza pentru care, în materia reparației prejudiciilor provocate de regimurile politice anterioare, Curtea Europeană de Justiție a statuat că asemenea încălcări suportă o eventuală despăgubire, în măsura în care voința legiuitoare a statului ce a înlocuit vechiul regim își asumă o asemenea obligație. În acest domeniu s-a arătat că, nici Curtea Europeană, precum nici instanțele naționale nu se pot substitui voinței legiuitoare posterioare regimului totalitar.

Existența, la un moment dat a unei norme în acest sens, declarată însă a nu fi concordantă cu Constituția statului, nu este de natură a da naștere în patrimoniul persoanei dreptului asupra unui bun în sensul Convenției, existența dreptului fiind indisolubil legată de acordarea lui prin lege; acordarea nu există însă, față de statuarea contenciosului constituțional. Ca atare, urmare a schimbării situației dreptului material invocat de către reclamant, asupra căruia nu mai există la data pronunțării prezentei soluții o hotărâre definitivă, instanța de apel a constatat că se impune admiterea, cu această motivare, a apelului declarat de către pârâtul Statul Român și schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A.V. a declarat recurs, în motivarea căruia a susținut că cea mai importantă problemă reținută de instanța de apel derivă din calculul termenului de prescripție al acțiunii având în vedere faptul că acțiunea în răspundere delictuală reglementată de art. 998 - 999 C. civ., actualmente art. 1349 C. civ., este prescriptibilă. Sub acest aspect, al prescripției extinctive, reclamantul, în aceleași apărări, invocă dispozițiile Decretului nr. 167/1958, în sensul că dreptul său la acțiune s-ar fi născut, pentru daune morale, numai odată cu edictarea Legii nr. 221/2009, prevederile anterioare nereglementând un astfel de drept, în mod expres, numai prin legea nouă dându-se calificarea drept politică, a represiunii săvârșite împotriva sa.

Cu privire la fondul cauzei, recurentul susține că instanța trebuia să aibă în vedere toate prevederile internaționale, în special cele cu privire la CEDO, la art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, devenind aplicabile prevederile art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, prevederile art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și art. 25 din aceeași Carta. Din interpretarea acestor dispoziții legale, reiese, așadar, că în situația în care instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și care conțin dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să le ignore și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.

Acest rol al instanțelor de judecată trebuie exercitat și în condițiile în care Curtea Constituțională a României, prin Deciziile nr. 1354 și 1358 din 20 și 21 octombrie 2010, constată că anumite legi încalcă dispozițiile Constituției României. Astfel, se solicită ca, și în situația existenței unei decizii a Curții Constituționale, să fie analizată compatibilitatea textului național reținut de Curtea Constituțională ca fiind constituțional, cu dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta având obligația să asigure preeminența normelor internaționale devenite parte a dreptului intern față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acesteia de către legiuitor.

Recurentul invocă, totodată, jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene, în sensul obligației constatate de aceasta în sarcina judecătorului național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, având obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia, pe cale legislativă sau de instanța de contencios constituțional, fără ca aceasta să însemne depășirea limitelor puterii judecătorești și arogarea de atribuții specifice altor puteri în stat, prin crearea de noi norme juridice, atunci când aplică normele internaționale în favoarea celor interne, atunci când ele, prin ratificare, au devenit parte a dreptului intern.

Mai arată reclamantul că, în favoarea sa, a funcționat o speranță legitimă de a-și vedea dreptul la despăgubire concretizat, prin apariția Legii nr. 221/2009, care a figurat oportunitatea dobândirii unei despăgubiri patrimoniale pentru daunele morale, în condițiile definite de această lege. Consideră că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 3, 5, 8 și 9 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 și 5 din CEDO, Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006, deoarece Constituția României prevede că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Prin incriminarea în Legea nr. 221/2009 a unor acte normative dinainte de anul 1989 ca având caracter politic, se recunoaște că acestea au fost contrare Constituției din acea vreme, precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului, Tratatelor și Acordurilor Internaționale.

Totodată, învederează că prevederile art. 3 C. civ., obligă judecătorul să se pronunțe și atunci când legea este neclară, în această ipoteză judecătorul va căuta în alte norme pentru a găsi o rezolvare a cazului, prin analogie cu o dispoziție asemănătoare. Dacă nu găsește o asemenea normă, va soluționa pe baza principiilor dreptului. În situația născută prin declararea neconstituționalității textului ce a creat un asemenea drept la data introducerii acțiunii, instituția juridică a despăgubirii sale nu își are rezolvare într-un text expres, motiv pentru care, se impune căutarea în alte norme a soluției, pentru rezolvarea cazului, prin analogie cu o dispoziție asemănătoare, iar în cazul lipsei uneia, în baza principiilor dreptului, în caz contrar, instanța făcându-se vinovată de denegare de dreptate, faptă contrară calității judecătorului de garant al legii pe care este chemat să o apere contra oricărui act de încălcare.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate în raport de criticile invocate, constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente: Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă fundamentul, respectiv actul sau faptul juridic sau material, pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmărește prin intermediul acțiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au generat promovarea acțiunii.

În speță, reclamantul și-a fondat pretențiile exclusiv pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel că problema de drept care se pune în prezenta cauză nu este cea a îndreptățirii acestuia la acordarea daunelor morale în condițiile temeiului de drept invocat, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat în prezenta cauză, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Criticile recurentului vizând respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 vor fi respinse.

Astfel, se constată că instanța de apel în mod corect a analizat pricina din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție stabilesc că, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval. Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. Totodată, alin. (4) al articolului menționat prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În speță, decizia atacată a fost pronunțată la data de 25 noiembrie 2011 împrejurare din care rezultă că la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza nu era soluționată definitiv. Este de necontestat că acțiunea reclamantului a fost promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar această împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menționat să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, astfel cum pretinde acesta, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, și prin urmare, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi nesocotită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică. În cauză, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Contrar susținerilor recurentului cu privire la dreptul său de a uza de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., prin care se invocă prevederile Decretului nr. 167/1958 și încălcarea mai multor drepturi, se constată că instanța de apel în mod corect a constatat că ele nu sunt de natură a înlătura statuarea făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii asupra drepturilor invocate de reclamant în prezenta cauză, stabilind, totodată, corect că încălcările despre care face vorbire recurentul, spre a fi cercetate, trebuiau invocate în interiorul termenului general de prescripție reglementat de dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

Recurentul face însă o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept, iar faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu moral nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acțiunea dedusă judecății. Dreptul la despăgubiri bănești este un drept cu conținut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă. Prin urmare, criticile recurentului privind imprescriptibilitatea dreptului pretins prin acțiune sunt nefondate. Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.V.

împotriva Deciziei civile nr. 108/A din 2 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.V. împotriva Deciziei civile nr. 108/A din 2 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2012. Procesat de GGC - LM