ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3918/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3918/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 51 din 8 martie

2010, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul A.V., a obligat pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice la D.G.F.P. Argeș, la plata, către reclamant, a sumei de

1.000.000 RON despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de către regimul

comunist totalitar anterior.

Apelul declarat de

pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la D.G.F.P.

Argeș împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel Pitești, prin

Decizia civilă nr. 101/A din 22 iulie 2010. A fost schimbată Sentința civilă

nr. 51 din 8 martie 2010 a Tribunalului Argeș și a fost redus cuantumul

despăgubirilor de la 1.000.000 RON, la 10.000 euro în echivalent RON, la data

plății, menținând în rest sentința.

Recursurile declarate

de reclamantul A.V. și de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice la D.G.F.P. Argeș împotriva acestei decizii au fost admise

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a I civilă prin Decizia nr. 3726

din 6 mai 2011. A fost casată Decizia civilă nr. 101/A din 22 iulie 2010 a

Curții de Apel Pitești, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași

instanțe.

În rejudecare, Curtea

de Apel Pitești, secția a I civilă, prin Decizia nr. 108/A din 2 decembrie

2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș.

A schimbat Sentința civilă nr. 51 din 8 martie 2010 pronunțată de Tribunalul

Argeș, în sensul că a respins acțiunea reclamantului.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că, fiind reînvestită cu judecarea

apelului pârâtului, după momentul declarării neconstituționalității temeiurilor

de drept material ce au permis primei instanțe de fond acordarea de despăgubiri

morale reclamantului, dar și după pronunțarea Deciziei nr. 12 din 19 septembrie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care statuează că, urmare a

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu

caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.

Instanța de apel a

reținut că, în cauza de față, nu se pune problema cercetării pricinii prin

prisma unor dispoziții legale nou apărute, ci problema însăși a existenței

dispozițiilor de drept material, ce constituie temeiul pretențiilor

reclamantului. De aceea, nu se poate vorbi despre o eventuală înrăutățire a

situației în propria cale de atac. Or, cum se vede din cele de mai sus, acest

text nu mai poate constitui, la data prezentei judecăți, temei al condamnării

statului de a aduce reparații prejudiciului moral încercat de către reclamant,

pe timpul regimului politic anterior.

Cu privire la

apărările reclamantului din întâmpinare, prin care se invocă mai multe

încălcări ale unor drepturi protejate prin norme de drept internațional,

instanța de apel a reținut că noile prevederi ale art. 1349 C. civ., intrat în

vigoare la data de 11 octombrie 2011, precum și cele referitoare la prescripția

extinctivă, nu se aplică situației de față, așa cum rezultă din dispozițiile

art. 3 ale Legii nr. 71 din 3 iunie 2011.

În ceea ce privește

apărările reclamantul sub aspectul prescripției extinctive, prin care se invocă

dispozițiile Decretului nr. 167/1958, în sensul că dreptul său la acțiune s-ar

fi născut, pentru daune morale, numai odată cu edictarea Legii nr. 221/2009,

prevederile anterioare nereglementând un astfel de drept, în mod expres, numai

prin legea nouă dându-se calificarea drept politică, a represiunii săvârșite împotriva

sa și că, în cel mai îndepărtat caz, instanța ar fi obligată să judece în

echitate, dacă nu găsește un alt suport legal pentru a da cuvenita satisfacție

drepturilor aceluia ce i se adresează, instanța de apel a constatat că ele nu

sunt de natură a înlătura statuarea făcută de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recursul în interesul legii asupra drepturilor invocate de

reclamant în prezenta cauză.

S-a avut în vedere

faptul că reclamantul și-a fondat pretențiile exclusiv pe dispozițiile art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, despre care decizia instanței interpretative a

legii arată că, în măsura în care într-o cauză nu a fost pronunțată o soluție

definitivă, nu pot constitui temei juridic al acordării drepturilor în

reparația prejudiciului moral. Un alt temei al unor asemenea drepturi, nu a

fost invocat în prezenta cauză de către reclamant, așa încât, schimbarea lui

direct în calea de atac formulată la adresa sentinței, ar fi inadmisibilă.

Ca și apărări, în

cauză se invocă diverse drepturi a căror încălcare a suferit-o în timpul

acestui regim, precum și o prezentă încălcare a dreptului la un proces

echitabil, în măsura în care nu se dă satisfacție cererilor reclamantului. Cât

privește încălcările și urmările acestuia, produse sub regimul politic

anterior, urmează a se observa că ele au o reflexie patrimonială, însuși

reclamantul solicitând acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite.

Sub acest aspect, în

lipsa unei legi speciale de despăgubire, sunt operante dispozițiile art. 998 -

999 C. civ. Dreptul însă la o astfel de despăgubire ar curge de la momentul la

care dreptul putea fi invocat, respectiv de la momentul abrogării regimului

dictatorial totalitar, sfârșitul anului 1989.

Până la momentul

formulării unei asemenea cereri în despăgubiri, termenul general de

prescripție, așa cum era el reglementat de dispozițiile Decretului nr.

167/1958, s-a încheiat, astfel încât ea nu poate fi primită la momentul de

față.

Totodată, instanța de

apel a apreciat că aplicarea excepției prescripției extinctive nu constituie o

încălcare a dreptului la un proces echitabil, așa cum a arătat Curtea Europeană

a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, edictarea unei astfel de norme în

privința pretențiilor patrimoniale fiind o instituție juridică fondată pe principiul

asigurării stabilității juridice în orice stat de drept.

De aceea, încălcările

despre care face vorbire recurentul, spre a putea fi cercetate, era necesar să

fie invocate în interiorul acestui termen de prescripție.

Nu se poate pretinde

că, în lipsa declarării drept politică a represiunii suportate de reclamant, nu

ar fi putut fi solicitate daune morale, încălcările în fapt pretinse fiind

înscrise în chiar acte internaționale ce fac obiectul unor tratate

interstatale, în vigoare la data producerii faptelor, fără a mai vorbi despre

intervenirea Decretului-lege nr. 118/1990 care face chiar o asemenea

recunoaștere, la modul generic, a săvârșirii unor asemenea represiuni, de către

regimul anterior, neputându-se pretinde necesară, pentru nașterea dreptului la

reparație, o detaliere expresă, prin act normativ, a acestora.

Pe de altă parte,

pretențiile fondate pe cuprinsul Convenției Europene a Drepturilor Omului,

ratificată de către Statul Român prin Legea nr. 30/1994, ar putea viza

încălcări intervenite după momentul în care acestea au devenit parte integrantă

a dreptului național.

În același sens și în

privința eventualelor drepturi protejate în persoana reclamantului prin normele

de același tip ale dreptului comunitar. Or, încălcările se pretinde a fi survenit

anterior intrării în vigoare a tuturor acestor norme.

Aceasta este cauza

pentru care, în materia reparației prejudiciilor provocate de regimurile

politice anterioare, Curtea Europeană de Justiție a statuat că asemenea

încălcări suportă o eventuală despăgubire, în măsura în care voința legiuitoare

a statului ce a înlocuit vechiul regim își asumă o asemenea obligație.

În acest domeniu s-a

arătat că, nici Curtea Europeană, precum nici instanțele naționale nu se pot

substitui voinței legiuitoare posterioare regimului totalitar.

Existența, la un

moment dat a unei norme în acest sens, declarată însă a nu fi concordantă cu

Constituția statului, nu este de natură a da naștere în patrimoniul persoanei

dreptului asupra unui bun în sensul Convenției, existența dreptului fiind

indisolubil legată de acordarea lui prin lege; acordarea nu există însă, față

de statuarea contenciosului constituțional.

Ca atare, urmare a

schimbării situației dreptului material invocat de către reclamant, asupra

căruia nu mai există la data pronunțării prezentei soluții o hotărâre

definitivă, instanța de apel a constatat că se impune admiterea, cu această

motivare, a apelului declarat de către pârâtul Statul Român și schimbarea în

tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii.

Împotriva acestei

decizii, reclamantul A.V. a declarat recurs, în motivarea căruia a susținut că

cea mai importantă problemă reținută de instanța de apel derivă din calculul

termenului de prescripție al acțiunii având în vedere faptul că acțiunea în

răspundere delictuală reglementată de art. 998 - 999 C. civ., actualmente art.

1349 C. civ., este prescriptibilă.

Sub acest aspect, al

prescripției extinctive, reclamantul, în aceleași apărări, invocă dispozițiile

Decretului nr. 167/1958, în sensul că dreptul său la acțiune s-ar fi născut,

pentru daune morale, numai odată cu edictarea Legii nr. 221/2009, prevederile

anterioare nereglementând un astfel de drept, în mod expres, numai prin legea

nouă dându-se calificarea drept politică, a represiunii săvârșite împotriva sa.

Cu privire la fondul

cauzei, recurentul susține că instanța trebuia să aibă în vedere toate

prevederile internaționale, în special cele cu privire la CEDO, la art. 1 din

Primul Protocol adițional al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994,

devenind aplicabile prevederile art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, prevederile art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a

Uniunii Europene și art. 25 din aceeași Carta.

Din interpretarea

acestor dispoziții legale, reiese, așadar, că în situația în care instanțele de

judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și care conțin

dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să le

ignore și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai

favorabilă.

Acest rol al

instanțelor de judecată trebuie exercitat și în condițiile în care Curtea Constituțională

a României, prin Deciziile nr. 1354 și 1358 din 20 și 21 octombrie 2010,

constată că anumite legi încalcă dispozițiile Constituției României. Astfel, se

solicită ca, și în situația existenței unei decizii a Curții Constituționale,

să fie analizată compatibilitatea textului național reținut de Curtea

Constituțională ca fiind constituțional, cu dispozițiile Curții Europene a

Drepturilor Omului, aceasta având obligația să asigure preeminența normelor

internaționale devenite parte a dreptului intern față de orice altă prevedere

contrară din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acesteia de către

legiuitor.

Recurentul invocă,

totodată, jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene, în sensul

obligației constatate de aceasta în sarcina judecătorului național însărcinat

să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, având

obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva

oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a

solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia, pe cale legislativă

sau de instanța de contencios constituțional, fără ca aceasta să însemne

depășirea limitelor puterii judecătorești și arogarea de atribuții specifice

altor puteri în stat, prin crearea de noi norme juridice, atunci când aplică

normele internaționale în favoarea celor interne, atunci când ele, prin

ratificare, au devenit parte a dreptului intern.

Mai arată reclamantul

că, în favoarea sa, a funcționat o speranță legitimă de a-și vedea dreptul la

despăgubire concretizat, prin apariția Legii nr. 221/2009, care a figurat

oportunitatea dobândirii unei despăgubiri patrimoniale pentru daunele morale,

în condițiile definite de această lege.

Consideră că în cauză

sunt aplicabile dispozițiile art. 3, 5, 8 și 9 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului, art. 2 și 5 din CEDO, Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 și

nr. 1481 din 2006, deoarece Constituția României prevede că tratatele

ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

Prin incriminarea în

Legea nr. 221/2009 a unor acte normative dinainte de anul 1989 ca având

caracter politic, se recunoaște că acestea au fost contrare Constituției din

acea vreme, precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului, Tratatelor

și Acordurilor Internaționale.

Totodată, învederează

că prevederile art. 3 C. civ., obligă judecătorul să se pronunțe și atunci când

legea este neclară, în această ipoteză judecătorul va căuta în alte norme

pentru a găsi o rezolvare a cazului, prin analogie cu o dispoziție

asemănătoare. Dacă nu găsește o asemenea normă, va soluționa pe baza

principiilor dreptului. În situația născută prin declararea

neconstituționalității textului ce a creat un asemenea drept la data

introducerii acțiunii, instituția juridică a despăgubirii sale nu își are

rezolvare într-un text expres, motiv pentru care, se impune căutarea în alte

norme a soluției, pentru rezolvarea cazului, prin analogie cu o dispoziție

asemănătoare, iar în cazul lipsei uneia, în baza principiilor dreptului, în caz

contrar, instanța făcându-se vinovată de denegare de dreptate, faptă contrară

calității judecătorului de garant al legii pe care este chemat să o apere

contra oricărui act de încălcare.

Înalta Curte,

analizând recursul în limitele controlului de legalitate în raport de criticile

invocate, constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru

următoarele considerente:

Temeiul juridic al

cererii de chemare în judecată îl reprezintă fundamentul, respectiv actul sau

faptul juridic sau material, pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare

se urmărește prin intermediul acțiunii, împreună cu împrejurările de fapt care

au generat promovarea acțiunii.

În speță, reclamantul

și-a fondat pretențiile exclusiv pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, astfel că problema de drept care se pune în prezenta cauză nu este

cea a îndreptățirii acestuia la acordarea daunelor morale în condițiile

temeiului de drept invocat, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat în prezenta cauză, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Criticile

recurentului vizând respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de

greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 vor

fi respinse.

Astfel, se constată

că instanța de apel în mod corect a analizat pricina din perspectiva Deciziei

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011.

Prevederile art. 147

alin. (1) din Constituție stabilesc că, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de

la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval.

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept. Totodată, alin. (4) al articolului menționat prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, decizia

atacată a fost pronunțată la data de 25 noiembrie 2011 împrejurare din care

rezultă că la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza nu era soluționată

definitiv.

Este de necontestat

că acțiunea reclamantului a fost promovată la un moment la care era în vigoare

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar această împrejurare nu

presupune ca efectele textului legal menționat să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, astfel cum pretinde acesta, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, și prin urmare, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi

nesocotită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică.

În cauză, nu există însă

un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Contrar susținerilor

recurentului cu privire la dreptul său de a uza de dispozițiile art. 998 - 999

C. civ., prin care se invocă prevederile Decretului nr. 167/1958 și încălcarea

mai multor drepturi, se constată că instanța de apel în mod corect a constatat

că ele nu sunt de natură a înlătura statuarea făcută de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recursul în interesul legii asupra drepturilor invocate de

reclamant în prezenta cauză, stabilind, totodată, corect că încălcările despre

care face vorbire recurentul, spre a fi cercetate, trebuiau invocate în

interiorul termenului general de prescripție reglementat de dispozițiile

Decretului nr. 167/1958.

Recurentul face însă

o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea

acestui drept, iar faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui

prejudiciu moral nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi protejat

prin acțiunea dedusă judecății. Dreptul la despăgubiri bănești este un drept cu

conținut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este

incontestabilă.

Prin urmare,

criticile recurentului privind imprescriptibilitatea dreptului pretins prin

acțiune sunt nefondate.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.V.

împotriva Deciziei civile nr. 108/A din 2 decembrie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel Pitești, secția a I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul A.V. împotriva Deciziei civile nr. 108/A din 2

decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2012.

Procesat de GGC - LM