ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3630/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București, la data de 06.11.2015, sub nr. dosar x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B., C., D., E., F. și G., solicitând instanței obligarea acestora din urmă, în calitate de judecători, la plata sumei de 400.200 RON cu titlu de prestație periodică pentru perioada august 1984 până în prezent, precum și la plata sumei de 2.000.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale și a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâtele (judecători la Tribunalul Argeș, Curtea de Apel Pitești și, respectiv, Înalta Curte de Casație și Justiție) i-au respins în mod abuziv și nelegal, în pofida probelor, o acțiune îndreptată împotriva Statului Român, cu motivarea că acesta nu are capacitate procesuală.

În Ședința publică din 15.03.2015, Curtea de Apel București a pus în discuție excepția de necompetență materială a instanței de contencios administrativ, prin raportare la obiectul cererii, excepție pe care a admis-o, prin Sentința civilă nr. 854 din 15.03.2016, dispunând declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 18.05.2016, sub nr. x/2016.

Prin Sentința civilă nr. 1.541 din 19.12.2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea și a menținut în sarcina statului suma de 500 RON, de care reclamantul a beneficiat cu titlu de ajutor public judiciar, sub forma onorariului de avocat.

Pentru a hotărî astfel, examinând cererea reclamantului, care se plânge de prejudiciul creat prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate, în ceea ce-l privește, cu nesocotirea drepturilor și intereselor sale legitime, de ordin material și procedural, tribunalul a reținut următoarele considerente:

În abordarea cauzei, tribunalul a admis că problematica răspunderii directe a magistraților pentru erorile judiciare reprezintă o chestiune sensibilă și de actualitate și că, de principiu, trebuie admis că este responsabilitatea statului organizarea unui cadru legislativ adecvat pentru a nu suprima ori afecta în substanță dreptul la o reparație celor care au fost victimele unor erori judiciare.

În egală măsură, însă, o reparație de natura celei în speță reclamă mai mult decât invocarea dispozițiilor ce recunosc un astfel de drept și a principiilor generale ale răspunderii civile delictuale, chiar dacă ele circumscriu cadrul general al răspunderii, stabilind că orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe cel ce l-a cauzat să-l repare și că răspunderea poate fi angajată pentru cea mai ușoară culpă (art. 252, art. 253, art. 1.357 C. civ.). Dreptul la acțiunea vizând obținerea unei reparații pentru erori judiciare este recunoscut numai în condițiile stabilite de lege, fără ca aceasta să însemne o îngrădire a accesului la justiție, ori o nesocotire a vreunui alt drept protejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin așezarea magistratului pe o poziție de imunitate - cum, la prima vedere, s-ar putea crede.

Este de necontestat că dreptul la un proces echitabil, așa cum el este garantat de dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, presupune, înainte de toate, o examinare reală și efectivă a pretenției deduse judecății, de către un tribunal independent și imparțial, în fiecare caz concret.

Cu toate acestea, dreptul de acces la o instanță nu este unul absolut, în sensul în care s-ar înțelege că nicio lege nu ar putea impune condiții de exercițiu al unei anumite acțiuni, iar în concret, fiind reclamat un prejudiciu derivând din modalitatea în care au fost, anterior, judecate în mod definitiv alte cauze ce-l privesc pe reclamant (susținându-se o greșită soluționare a lor, cu încălcarea legii), tribunalul nu s-a putut raporta, în abordarea prejudiciului, decât la încălcarea garanțiilor procesuale care asigură oricărei părți dreptul la un proces echitabil într-o procedură judiciară încheiată și/sau la existența unei erori judiciare în însăși soluționarea acelor cauze (aplicarea greșită a normelor de drept material și/sau greșita stabilire a situației de fapt pe baza interpretării probelor).

Or, aceste împrejurări (prejudiciabile) trebuie să rezulte fie din existența unei/unor abateri disciplinare, constatată de către organele competente (Inspecția judiciară), fie din existența unei retractări a hotărârilor pronunțate, prin intermediul exercitării căilor de atac extraordinare de atac reglementate de lege; în absența acestor premise, instanța nu poate constata, potrivit propriei aprecieri (cercetând incidența art. 252, art. 253 C. civ.), că hotărârile pronunțate nu au respectat reclamantului garanțiile dreptului la un proces echitabil, ori că sunt, pur și simplu, rezultatul unor erori judiciare; în consecință, nu se poate stabili existența faptei culpabile a celor chemați în judecată, faptă de care legea leagă în general orice răspundere civilă delictuală, căci instanța fie s-ar substitui Inspecției judiciare constatând existența unei abateri disciplinare și elementele unei astfel de răspunderi - ca premisă în analiza existenței unui prejudiciu creat reclamantului - fie s-ar comporta, raportat la hotărârile judecătorești definitive, ca o instanță de (supra)control judiciar, lucru interzis de lege, care se preocupă în mod deosebit de ocrotirea autorității de lucru judecat, pe care se întemeiază principiul de ordine publică al securității raporturilor juridice civile, ca element esențial al statului de drept, ca și principiul, de asemenea de ordine publică, al legalității căilor de atac, ce nu pot fi exercitate decât în condițiile, ordinea, termenele și cu respectarea competențelor recunoscute sau impuse de lege într-un sistem de drept.

Dincolo de chestiunea găsirii unui echilibru între întinderea independenței judecătorului și răspunderea acestuia pentru erorile judiciare, echilibru ce se realizează printr-un regres al statului, trebuie subliniat, totuși, că nu doar legea (art. 96 din Legea nr. 303/2004), ci și Constituția României (art. 52 alin. (3)) stabilesc că numai statul este cel care are a răspunde pentru erorile judiciare.

Soluția răspunderii directe a magistratului pentru modalitatea în care acesta a îndeplinit actul de justiție nu este, așadar, în dreptul pozitiv, consacrată legislativ, legiuitorul optând pentru răspunderea directă a statului, dublată de regresul statului în contra magistratului ce a acționat cu rea-credință sau gravă neglijență; atât dispozițiile 538 - 542 C. proc. pen. (care se referă la eroarea judiciară, constatată numai de instanța penală atunci când, rejudecând, în temeiul unui fapt nou, o cauză penală în care o persoană fusese definitiv condamnată, pronunță achitarea, ori s-a constatat printr-un act al unei autorități judiciare competente că s-a produs o detenție nelegală, contrară dispozițiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană, singur sau în corelare cu art. 5 parag. 5 din Convenție), cât și prevederile Constituției (art. 52 alin. (3), art. 134 alin. (2)) instituie răspunderea subsidiară a magistratului, cu ocazia exercitării regresului din partea statului ce a plătit celui ce a suferit un prejudiciu despăgubirea stabilită de instanța civilă, dar realizează și o condiționare a exercitării acțiunii în răspundere directă în contra magistratului de existența constatării unei erori judiciare în accepțiunea și în condițiile mai sus arătate, sau de existența unei sancțiuni disciplinare definitive a magistratului în legătură cu exercitarea funcției sale într-un caz dat.

Prin Decizia civilă nr. 196A din data de 21 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva Sentinței civile nr. 1.541 din 19.12.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că nu are căderea și competența de a face o nouă judecată și o reapreciere a probatoriului și a modului în care acesta a fost evaluat de către alte instanțe într-un proces soluționat definitiv, întrucât se opune principiul autorității de lucru judecat.

Reevaluarea probatoriului nu se poate face decât în ipoteza unei căi extraordinare de atac admisibile.

Pe de altă parte, s-a reținut că răspunderea judecătorilor, așa cum corect a arătat prima instanță, este atrasă doar în condițiile legii, respectiv în urma unei acțiuni în regres a Statului Român după stabilirea în contradictoriu cu acesta a existenței erorii judiciare și sub condiția stabilirii relei-credințe sau gravei neglijențe a magistratului după constatarea definitivă a acestor forme de vinovăție în procedura disciplinară sau cea penală (art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004), fiind, în orice caz, exclusă acțiunea directă împotriva judecătorului (art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004).

Împotriva acestei decizii a declarat prezentul recurs recurentul-reclamant A.

Recurentul-reclamant a susținut că înțelege să conteste soluția de respingere, ca nefondat, a apelului, fără a arăta în concret care sunt motivele de nelegalitate ale hotărârii, respectiv fără a dezvolta critici care să permită încadrarea în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 aprilie 2018, sub nr. x/2016.

Analizând recursul din perspectiva excepției de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Dispozițiile art. 487 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Or, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către recurent.

În cauză, recurentul-reclamant nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția pronunțată de Curtea de Apel București ori la considerentele pe care se fundamentează, și nu a combătut în vreun fel raționamentul acesteia prin formularea unor critici susceptibile de cenzură în recurs.

Cum cerința motivării recursului este prevăzută de art. 486 alin. (3) C. proc. civ. sub sancțiunea nulității, față de argumentele sus redate, Înalta Curte constată că recursul dedus judecății nu respectă condițiile de formă referitoare la motivare și la încadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind astfel nul.

De asemenea, se constată că nu au fost identificate motive de ordine publică care să poată fi invocate din oficiu de instanță, în condițiile reglementate de art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 196A din data de 21 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 196A din data de 21 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2018.

Procesat de ED