ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3115/2018

Ședința publică din data de 21 iunie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București sub nr. x/2014, în data de 23.04.2014, contestatorul A. a formulat, în contradictoriu cu intimata B. S.A., contestație la executare în dosarul de executare silită nr. x/2014 deschis la Biroul Executorului Judecătoresc C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună lămuriri cu privire la întinderea, aplicarea și cuantumul debitului ce se execută.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 399-402 și art. 404 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 18.12.2014, contestatorul a formulat o cerere modificatoare, prin care în cuprinsul contestației împotriva titlului executoriu a solicitat, în principal, constatarea nulității dispozițiilor art. 3 pct. 3.4, 3.5, 3.7 și 3.8 din contractul de credit nr. x/02.04.2008 în raport de prevederile art. 1 coroborate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000. Totodată, a solicitat eliminarea dispozițiilor contestate din cuprinsul contractului și recalcularea sumei datorate de la data tragerii creditului până în prezent.

Tot prin această cerere a solicitat anularea încheierii privind încuviințarea executării silite pronunțată la data de 27.03.2014 de Judecătoria Sectorului 5 București, aceasta având drept efect nulitatea tuturor actelor de executare silită subsecvente.

În subsidiar, contestatorul a cerut instanței să constate nulitatea parțială a actului adițional la contractul de credit din data de 22.09.2009 și a actului adițional la contract din data de 02.06.2010 în raport de prevederile art. 1089 C. civ. din 1864, precum și anularea încheierii privind încuviințarea executării silite demarate de creditoare.

În cadrul contestației împotriva executării silite înseși, debitorul a solicitat în principal anularea încheierii de încuviințare a executării silite și a încheierii nr. 473/11.04.2014 a BEJ C., iar în subsidiar a cerut instanței anularea tuturor actelor de executare silită în raport de răspunsul creditoarei din data de 29.09.2014, precum și de măsurile dispuse de ANPC prin procesul-verbal de constatare a contravenției nr. x/1295/09.07.2014, cu cheltuieli de judecată.

Contestatorul a mai solicitat suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare.

Prin încheierea din data de 26.01.2015, instanța a luat act de renunțarea contestatorului la judecarea cererii de suspendare a executării silite.

Prin sentința civilă nr. 8519 din 20.11.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, în dosarul nr. x/2014, a fost admisă în parte acțiunea formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu intimata B. S.A., s-a constatat nulitatea absolută a art. 3.8 teza II din contractul de credit nr. x din 02.04.2008, încheiat între contestator și intimată, conform căruia în dobânda anuală efectivă nu intră costurile de menținere a contului curent, s-a constatat nulitatea absolută parțială a art. 2 din actul adițional încheiat între contestator și intimată la data de 22.09.2009, doar cu privire la dispoziția conform căreia dobânda curentă se datorează și pentru suma de 1399,57 RON, menționată la art. 1 din același act adițional, s-a constatat nulitatea absolută parțială a art. 3 din actul adițional încheiat între contestator și intimată la data de 02.06.2010, doar cu privire la dispoziția conform căreia dobânda curentă se datorează și pentru suma de 1154,94 RON, menționată la art. 1 din același act adițional, s-a anulat încheierea din 27.03.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2014, a fost anulată executarea silită care face obiectul dosarului de executare nr. 473/2014 al Biroului Executorului Judecătoresc C., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea contestatorului de constatare a nulității absolute a art. 3.4, 3.5, 3.7 și 3.8 teza I din contractul de credit nr. x din 02.04.2008, încheiat între contestator și intimată, s-a luat act că contestatorul a achitat toate ratele din taxa judiciară de timbru eșalonată prin încheierea din 26.05.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2014, a fost obligată intimata să achite contestatorului suma de 5798,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a fost obligată intimata să achite către stat suma de 2000 RON, cu titlu de contravaloare a ajutorului public judiciar de care a beneficiat contestatorul.

Împotriva sentinței civile nr. 8519/20.11.2015 pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București, în dosarul nr. x/2014, a formulat apel intimata B. S.A., la data de 25.11.2017, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 10.12.2016, sub nr. x/2014.

Prin încheierea din 10.05.2017, Tribunalul București a admis excepția necompetenței funcționale a secției a III-a Civilă și a înaintat dosarul privind apelul formulat de intimata B. S.A. secției a VI-a Civilă a Tribunalului București, competentă în litigii cu profesioniști.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2014*.

Prin decizia civilă nr. 3230 din 21.09.2017, Tribunalul Bucuresti a admis apelul formulat de apelanta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 8519/20.11.2015 pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatul A..

A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că: a respins contestația la executare astfel cum a fost modificată, ca nefondată; suma de 2000 RON de care a beneficiat contestatorul cu titlu de contravaloare ajutor public judiciar rămâne în sarcina statului.

Totodată, a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 899 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului și anularea hotărârii nr. 3230 din 21 septembrie 2017.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 19 martie 2018.

Prin rezoluția din data de 29 martie 2018, s-a fixat termen de judecată la 21 iunie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel București, pentru următoarele considerente:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în apel, într-o cerere având ca obiect o contestație la executare și la titlu, respectiv o decizie pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei, în conformitate cu dispozițiile art. 714 C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 651 alin. (1) din același cod.

Potrivit dispozițiilor art. 94 pct. 3 C. proc. civ., judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competența lor.

În conformitate cu prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 3 C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având ca obiect contestație la executare, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față avem de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30.05.2017, întrucât, aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 3230 din 21 septembrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2018.