ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 260/2016

Decizia nr. 260/2016

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Tribunalul Mehedinți, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 2 din 7 octombrie 2014 a respins cererea de revizuire a Deciziei nr. 31 din 27 ianuarie 2012 a Tribunalului Mehedinți, întemeiată pe dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., formulată de pârâtă A. din Comuna Hodac, în contradictoriu cu intimații B. Hodac, Statul Roman, prin Consiliul Local Hodac și C.

Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut următoarele:

Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, poate fi exercitată doar pentru motivele limitativ reglementate de dispozițiile art. 322 C. proc. civ. de la 1865.

În speță, revizuenta a invocat incidența art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în susținere indicând un număr de trei înscrisuri care să determine retractarea sentinței atacate, respectiv: adresele din 07 octombrie 2006 și din 05 mai 2005 emise de Comisia specială de retrocedare unor bunuri ce au aparținut cultelor religioase din România către Primăria com. Hodac și adresa din 28 ianuarie 2014 a aceleiași Comisii, comunicată revizuentei la solicitarea acesteia de a i se furniza relații privitoare la stadiul soluționării cererilor de retrocedare depuse de către intimată la această autoritate.

Tribunalul a apreciat că pentru a se dispune revizuirea unei hotărâri judecătorești pe baza motivului prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., legiuitorul a impus o serie de condiții pe care trebuie să le îndeplinească în mod cumulativ înscrisul, concret, acesta trebuie să fie doveditor, să fie descoperit după darea hotărârii a cărei revizuire se solicită, deci să fie un înscris nou, să fi existat la momentul pronunțării hotărârii, de asemenea să fie determinant și să nu fi putut fi înfățișat în procesul în care a fost pronunțată hotărârea a cărei revizuire se cere, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții. Prin împrejurarea mai presus de voința părții la care face referire art. 322 pct. 5 C. proc. civ. se înțelege forța majoră care trebuie dovedită. Condiția nu este îndeplinită dacă înscrisul putea fi procurat și depus la dosar prin diligența părții interesate.

Tribunalul a constatat că înscrisurile depuse de revizuentă în susținerea cererii reprezintă, în fapt, două solicitări înaintate de Comisia specială de retrocedare unor bunuri ce au aparținut cultelor religioase din România, constituită în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, Primăriei com. Hodac în scopul obținerii de informații privitoare la regimul juridic al imobilului ce a făcut obiectul litigiului soluționat irevocabil prin sentința a cărei revizuire se cere, necesare soluționării unor cereri de retrocedare formulate de intimata reclamantă cu referire la acel imobil, precum și un răspuns comunicat de către aceeași Comisie revizuentei la cererea înaintată, înregistrată din 08 ianuarie 2014.

S-a reținut că, având drept expeditor Comisia specială de retrocedare unor bunuri ce au aparținut cultelor religioase din România, iar destinatar Primăria comunei Hodac, nu se poate spune că adresele din 07 octombrie 2006 și din 05 mai 2005 au fost reținute de către intimata-reclamantă, dimpotrivă, ele se regăseau în arhiva acestor autorități, putând fi consultate, respectiv obținute, de către orice persoană interesată de conținutul lor, în baza formulării unei simple cereri în acest sens.

Prin urmare, neînfățișarea de către revizuentă a acestor adrese instanței care a soluționat pe fond acțiunea de revendicare, ce a făcut obiectul Dosarului nr. xxx/289/2007, nu s-a datorat nici reținerii acestora de către partea potrivnică, în speță intimata-reclamantă, și nici unei împrejurări mai presus de voința revizuentei, ci tocmai lipsei de diligență a acesteia de a obține, în perioada judecării litigiului, a unor minime informații privitoare la inițierea de către intimata-reclamantă a vreunui demers de restituire pe cale administrativă a imobilului în temeiul dispozițiilor unui act normativ ce era în vigoare încă din anul 2000.

Cât privește adresa din 28 ianuarie 2014 emisă de aceeași Comisie specială de retrocedare constituită în baza O.U.G. nr. 94/2000, și al cărei conținut reprezintă, în fapt, un răspuns comunicat revizuentei la solicitarea de a i se furniza relații privitoare la stadiul soluționării cererilor de retrocedare depuse de intimata reclamantă, solicitare înregistrată la secretariatul acestei autorități din 08 ianuarie 2014, s-a apreciat că nu îndeplinește condiția de a fi existat la momentul pronunțării hotărârii.

Mai mult, toate aceste adrese nu au nici aptitudinea de a fi probante prin ele însele și determinante pentru retractarea sentinței ce face obiectul cererii de revizuire câtă vreme, prin conținut, acestea nu atestă decât faptul că, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, intimata reclamantă solicitase, prin două cereri, chiar anterior formulării acțiunii în revendicare, restituirea pe cale administrativă a imobilului în litigiu, cereri ce nu au primit însă o soluție din partea autorității competente constituită potrivit legii.

Ori, prin considerentele sentinței a cărei retractare s-a solicitat, Tribunalul a constatat îndreptățirea-reclamante de a se bucura de toate atributele dreptului de proprietate asupra imobilului, reținând că prin probele administrate a făcut atât dovada calității de proprietar al acesteia la nivelul anului 1948, cât și a faptului că preluarea de către Stat a acestui bun în baza art. 37 alin. (3) și (4) din Decretul nr. 177/1948 a fost una abuzivă, astfel că pârâta în cauză, A., care și-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra acestui imobil în baza Decretului nr. 358/1948, nu se poate prevala de caracterul abuziv al acestuia pentru a obține și păstra dreptul de proprietate în baza unui alt temei juridic - Decretul nr. 177/1948.

Practic, prin această sentință, s-a statuat asupra dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în C.F. Hodac, iar înscrisurile de care se prevalează revizuenta nu dovedesc contrariul ci, astfel cum s-a arătat, acestea atestă doar faptul că, anterior promovării acțiunii de drept comun a revendicării, intimata-reclamantă s-a adresat Comisiei speciale de retrocedare unor bunuri ce au aparținut cultelor religioase din România înființată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 pentru a-i fi restituit același imobil. Tribunalul a statuat că această împrejurare nu atrage constatarea, de plano, a inadmisibilității acțiunii de drept comun câtă vreme, este discutabilă însăși eficacitatea acestei proceduri administrative în a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate al reclamantei, drept protejat inclusiv de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dat fiind că nici până în prezent cererile acesteia nu au primit o soluție de la Comisie.

Tribunalul a reținut și că în jurisprudența sa, C.E.D.O. a statuat deja că, atunci când principiul restituirii proprietăților confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea in practică a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci când persistă în timp, în lipsa unei reacții coerente și rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârea Broniowski, hotărârea Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, paragrafele 92 si 112, 1 decembrie 2005).

Pentru considerentele expuse, apreciind că înscrisurile invocate de către revizuienta pârâtă nu îndeplinesc, cumulativ, condițiile de admisibilitate impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., cererea de revizuire a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel A. din com. Hodac, solicitând admiterea acestuia și anularea sentinței civile nr. 2 din 07 octombrie 2014 a Tribunalului Mehedinți, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În motivarea apelului a arătat că s-a reținut greșit că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

La data de 12 februarie 2015 B. Hodac a formulat cerere de aderare la apelul părții potrivnice și a invocat excepțiile tardivității și inadmisibilității cererii de revizuire a sentinței nr. 31 din 27 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Mehedinți.

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, prin Decizia nr. 1040 din 26 februarie 2015 a respins atât apelul principal cât și apelul incident.

Instanța de apel a apreciat că în mod corect instanța de fond a statuat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. A reținut că înscrisurile depuse de revizuentă în susținerea cererii, reprezintă, în fapt, două solicitări înaintate de Comisia specială de retrocedare unor bunuri ce au aparținut cultelor religioase din România, constituită în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, Primăriei comunei Hodac în scopul obținerii de informații privitoare la regimul juridic al imobilului ce a făcut obiectul litigiului soluționat irevocabil prin sentința a cărei revizuire se cere, necesare soluționării unor cereri de retrocedare formulate de intimata reclamantă cu referire la acel imobil, precum și un răspuns comunicat de către aceeași Comisie revizuentei, la cererea înaintată, înregistrată din 08 ianuarie 2014.

De asemenea, s-a constatat corect că, în speță, nu este îndeplinită cerința ca înscrisurile nou prezentate să fi fost descoperite după darea hotărârii a cărei revizuire se solicită.

La cererea de revizuire, astfel cum a fost completată și precizată, au fost anexate adresele din 05 mai 2005 și din 07 octombrie 2006 ale Comisiei speciale de retrocedarea unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România, constituită în temeiul art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002 prin care această comisie a solicitat Primăriei com. Hodac date privind situația juridică și locativă a imobilului situat în com. Hodac, județul Mureș, înscris în CF, imobil care a făcut obiectul cererilor de retrocedare din 24 ianuarie 2006 și din 27 februarie 2003 depuse la această comisie de către B. Hodac, P.R.U.R. Reghin (și care face obiectul acțiunii în care s-a pronunțat sentința civilă a cărei revizuire se solicită), care existau la data judecării sentinței judecătorești a cărei revizuire o solicită, dar au fost pentru prima dată prezentate în proces. Adresele din 07 octombrie 2006 și din 05 mai 2005 nu au fost reținute de către intimata-reclamantă, ele regăsindu-se în arhiva autorităților invocate în speță și putând fi consultate, respectiv obținute de către orice persoană interesată de conținutul lor, în baza formulării unei simple cereri în acest sens.

Prin urmare, neînfățișarea de către revizuentă a acestor adrese instanței care a soluționat pe fond acțiunea de revendicare ce a făcut obiectul Dosarului nr. xxx/289/2007, nu s-a datorat nici reținerii acestora de către partea potrivnică, respectiv intimata-reclamantă, și nici unei împrejurări mai presus de voința revizuentei, ci tocmai lipsei de diligență a acesteia de a obține, în perioada judecării litigiului a unor minime informații privitoare la inițierea de către intimata-reclamantă a vreunui demers de restituire pe cale administrativă a imobilului în temeiul dispozițiilor unui act normativ ce era în vigoare încă din anul 2000.

Mai mult, în ceea ce privește adresa din 28 ianuarie 2014 emisă de aceeași Comisie specială de retrocedare constituită în baza O.U.G. nr. 94/2000 și al cărei conținut reprezintă, în fapt, un răspuns comunicat revizuentei la solicitarea de a i se furniza relații privitoare la stadiul soluționării cererilor de retrocedare depuse de intimata-reclamantă, solicitare înregistrată la secretariatul acestei autorități din 08 ianuarie 2014, acesta nu îndeplinește condiția de a fi existat la momentul pronunțării hotărârii.

Instanța de apel a mai reținut că aceste adrese, nu au aptitudinea de a fi probante prin ele însele și determinante pentru retractarea sentinței ce face obiectul cererii de revizuire, în cauză nefăcându-se nicio dovadă că aceste înscrisuri au fost cu rea - credință reținute de către partea potrivnică.

Aceste acte-înscrisuri nu atestă decât faptul că, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, intimata-reclamantă solicitase, prin două cereri, restituirea pe cale administrativă a imobilului în litigiu, cereri ce nu au primit însă o soluție din partea autorității competente constituită potrivit legii.

În ceea ce privește excepțiile și motivele invocate de către B. Hodac în cererea de aderare la apelul părții potrivnice instanța de apel a constatat că acestea nu sunt întemeiate, iar, pe de altă parte, apelul incident urmează aceeași soluționare cu apelul principal, ce a fost considerat nefondat și, prin urmare, au fost respinse ambele apeluri.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs revizuenta A. din com. Hodac, indicând ca motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivare, a arătat că înscrisurile, deși existau la data judecării fondului cauzei, au fost pentru prima dată prezentate în proces cu ocazia revizuirii, iar dacă ar fi fost administrate ca probatoriu ar fi schimbat în totalitate soluția pronunțată, fiind determinante în cauză.

Recurenta susține că, în paralel cu acțiunea în revendicare de drept comun, reclamanta a urmat și procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și care conținea prevederi de natură a proteja pe actualii deținători ai bunurilor, respectiv recurenta. Acest demers nu a fost adus la cunoștința instanței.

Imobilul în speță se încadra în totalitate în prevederile actului normativ special, anterior menționat, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 501/2002 - art. 1 alin. (1) - nefiind lăcaș de cult, ci casă parohială.

Voința legiuitorului a fost aceea de a reglementa retrocedarea bunurilor cultelor prin respectarea unor cerințe ce țin de actuala destinație a imobilelor în cauză și de interesul comunității de credincioși. Recurenta susține că legea specială are prioritate față de norma de drept comun, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a pronunțat recursul în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008.

Prin această decizie s-a reținut că statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să-l supună unor limitări sau restricții, cu condiția ca dreptul să fie efectiv.

Recurenta susține că era îndeplinită condiția ca înscrisurile nou invocate să fi fost reținute de partea potrivnică.

Instanțele de fond au argumentat exclusiv inexistența unei împrejurări mai presus de voința părților în a prezenta înscrisurile, respectiv adresele din 5 mai 2005 și din 7 octombrie 2006, omițând faptul că, în speță, se regăsea ipoteza în care înscrisurile au fost reținute de părțile potrivnice, respectiv B. Hodac și Statul Român, prin Consiliul local Hodac. Susține că aceștia au omis cu bună - știință să prezinte actele în proces, deși acestea au fost înregistrate conform procedurii reglementate de O.U.G. nr. 94/2000, care impunea solicitarea de relații de la autoritatea locală.

Recurenta susține că O.U.G. nr. 94/2000 impunea reclamantei B. Hodac, ce a înțeles să urmeze procedura specială prevăzută de acest act normativ, să aducă la cunoștința instanței de drept comun despre acest demers, care ar fi impus suspendarea judecării acțiunii de revendicare de drept comun până la soluționarea cererilor formulate în procedura legii speciale.

O.U.G. nr. 94/2000 este un act normativ distinct de Decretul nr. 126/1990, iar dacă B. a înțeles să urmeze procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 avea obligația de a încunoștiința instanța de drept comun despre acest demers și să ceară suspendarea procedurii de drept comun.

Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul admiterea apelului formulat în cauză.

Examinând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Revizuenta critică decizia atacată pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora „revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: dacă, după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere”. Toate aceste condiții se impun a fi îndeplinite cumulativ.

Instanța de fond a respins cererea de revizuire

întemeiată pe dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., formulată de pârâtă A. din com. Hodac, iar, în apel, a fost menținută această soluție, reținându-se că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele impuse de motivul de revizuire invocat.

Revizuenta se prevalează de trei înscrisuri, care, au stabilit instanțele de fond, nu îndeplinesc cerințele impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pentru că unul dintre acestea nu îndeplinea condiția de a fi anterior față de data pronunțării hotărârii a cărei revizuire s-a solicitat, iar, pentru celelalte două nu s-a făcut dovada că au fost reținute de partea adversă și nici a intervenirii unei împrejurări mai presus de voința părții, care ar fi împiedicat-o pe revizuentă să intre în posesia lor.

Înscrisurile considerate noi sunt adresele din 5 mai 2005 și din 7 octombrie 2006, prin care Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România solicită informații privind situația juridică și locativă a imobilului în litigiu de la Primăria com. Hodac și adresa de răspuns din 28 ianuarie 2014 a aceleiași Comisii, prin care i se comunică revizuentei că dosarul aferent cererilor de retrocedare din 5 mai 2005 și din fi procurate de către revizuentă prin formularea unei cereri în baza căreia autoritățile emitente i le puteau comunica.

Astfel, revizuenta putea oricând pe parcursul derulării procesului, în care s-a pronunțat decizia atacată, să solicite organelor abilitate să îi furnizeze aceste informații.

Din cele trei înscrisuri, cum corect au reținut instanțele anterioare, adresa din 28 ianuarie 2014 emisă de Comisia specială de retrocedare constituită în baza O.U.G. nr. 94/2000 nu îndeplinește condiția de a fi existat la momentul pronunțării hotărârii a cărei revizuire s-a solicitat, pronunțată în data de 27 ianuarie 2012. Cum anterioritatea înscrisului invocat în revizuire față de data pronunțării hotărârii este prevăzută de lege în termeni nesusceptibili de interpretare, față de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., instanțele au reținut just că această adresă nu întrunește cerințele impuse de textul de lege invocat ca temei al revizuirii.

Cât privește adresele din 5 mai 2005 și din 7 octombrie 2006, în mod corect a reținut instanța de apel, din analiza materialului probator, revizuenta nu a adus dovezi din care să rezulte că s-a aflat în imposibilitatea de a le prezenta în fața instanței care a pronunțat hotărârea atacată pentru că ar fi fost reținute de partea potrivnică și nici a unei împrejurări mai presus de voința părții (forța majoră). Este evident că acestea puteau fi procurate și depuse la dosar prin diligența părții interesate, prin prisma interesului său în derularea litigiului cu privire la imobilul în litigiu sau prin intermediul instanței. Pe de altă parte, aceasta nu au probat ascunderea adreselor invocate de către partea potrivnică. De altfel, însăși recurenta-revizuentă a arătat că a obținut aceste înscrisuri în baza unei cereri formulate în data de 30 decembrie 2013, dar acest demers întârziat nu legitimează calea procedurală a revizuirii. Împrejurarea reclamată de către recurentă că intimații cunoșteau de existența acestor înscrisuri și nu au adus la cunoștința instanței existența lor, nu echivalează cu o reținere de către partea potrivnică.

Prin urmare, se constată că înscrisurile invocate de revizuentă ca „înscrisuri noi”, nu au fost depuse la dosar la data soluționării cauzei în fond nu datorită unei imposibilități obiective, cauzată de faptul că au fost ascunse de partea potrivnică, respectiv de către intimați, ci datorită lipsei de diligență a revizuentei, care, deși avea posibilitatea de a procura înscrisurile de la instituțiile publice abilitate, nu a depus diligențe în acest sens.

Revizuentei îi incumba dovada, alternativă, fie a conduitei obstrucționiste a părții adverse, conduită de natură să nu-i fi permis să intre în posesia înscrisului, pe durata soluționării procesului în fond, fie a unei împrejurări, de același nivel și ivite mai presus de voința părților, dovadă ce nu a s-a produs.

În acest context, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obținerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile și principiului securității raporturilor juridice (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008).

În consecință, instanțele anterioare au reținut în mod just că nu este îndeplinită această condiție legală impusă de motivul de revizuire invocat, întrucât înscrisurile puteau fi procurate și depuse la dosar prin diligența părții interesate, iar reluarea de către recurentă a acestei argumentații nu poate conduce la reformarea hotărârii atacate.

Totodată, recurenta critică faptul că instanța de apel a reținut, în raport de temeiurile față de care instanța a dispus restituirea în natură a imobilului, că înscrisurile prezentate de revizuentă nu îndeplinesc nici condiția caracterului determinant, esențial pentru admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu prezintă relevanță în ce privește titlurile părților analizate de instanță în soluționarea acțiunii în revendicare de drept comun și, corelativ, faptul că înscrisurile pretins noi ar fi fost decisive în a determina instanța să dispună suspendarea litigiului de drept comun, inițiat în anul 2004, până la finalizarea demersului administrativ.

Înalta Curte nu va analiza criticile prin care recurenta susține caracterul determinant al înscrisurilor invocate, întrucât cerințele impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. trebuie satisfăcute în mod cumulativ. Astfel, neîndeplinirea uneia dintre aceste condiții (înscrisul să fie descoperit după darea hotărârii, să fi fost reținut de partea potrivnică sau să nu fi putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării pricinii ar fi putut duce la o altă soluție decât cea pronunțată) determină să nu fie susceptibilă de revizuire hotărârea astfel atacată.

Prin urmare, cât timp, adresele din 5 mai 2005 și din 7 octombrie 2006, prin care Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România solicită informații privind situația juridică și locativă a imobilului în litigiu de la Primăria com. Hodac, folosite de recurentă ca temei al cererii de revizuire nu îndeplinesc condiția de a nu fi putut fi invocate în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată pentru că au fost reținute de partea potrivnică, este irelevantă analizarea celorlalte condiții de admisibilitate ale cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv dacă acestea ar fi fost decisive în a schimba soluția pe fondul cauzei.

Pentru toate aceste considerente, în mod corect cererea de revizuire a fost respinsă, în cauză nefiind îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate ale acestei căi de atac în conformitate cu dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

În consecință, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia atacată și va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. din com. Hodac împotriva Deciziei nr. 1040 din 26 februarie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2016.