ÎCCJ, decizie (scj.ro #83067)

Piața de capital. Ofertă publică de preluare. Acțiune în despăgubire. Termen de prescripție aplicabil Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripție extinctivă. Index alfabetic: excepția prescripției dreptului la acțiune - ofertă publică de preluare - răspundere delictuală - termen de prescripție C. proc.

civ., art. 137 alin. (1) Decretul nr. 167/1958, art. 3, art. 7 Legea nr. 297/2004, art. 182 alin. (3), art. 203 și urm. Potrivit art. 182 alin. (3) din Legea nr. 297/2004 - dreptul la despăgubire trebuie exercitat de cel prejudiciat de ofertantul responsabil pentru o ofertă de preluare, întocmită cu nerespectarea vreunei prevederi legale, „în maximum 6 luni de la data cunoașterii deficienței prospectului/documentului, dar nu mai târziu de 1 an de la încheierea ofertei publice”, legea privind piața de capital – ca lege specială – stabilind, deci, un termen de prescripție special, derogatoriu prin raportare la termenul general de prescripție de drept comun de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, art. 3 raportat la art. 7. Întrucât acțiunea vizează o ofertă publică de preluare, realizată în baza dispozițiilor art. 203 și următoarele din Legea nr. 297/2004, dreptul de a promova o acțiune în despăgubiri urmează a fi supus termenului special de prescripție reglementat de art. 182 alin. (3) din aceeași lege.

Secția comercială, Decizia nr. 549 din 11 februarie 2010 Reclamanta SIF Oltenia SA Craiova a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. SA, Buzău, solicitând instanței să oblige pârâta la plata sumei de 1.676.426,27 lei reprezentând diferență preț pentru pachetul de 273.479 acțiuni - reprezentând 17,99% din capitalul social al S.C. C. Argeș SA - dintre valoarea valorificată în cadrul ofertei publice de cumpărare derulată în perioada 5 aprilie 2007 – 25 aprilie 2007, și prețul legal datorat de 10,89 lei/acțiune.

Prin sentința comercială nr. 320/2009, Tribunalul Buzău, Secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție CNVM, invocată de către aceasta, a respins excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, invocată de chemata în garanție CNVM, a respins excepția de litispendență, invocată de chemata în garanție, a respins cererea de chemare în garanție a CNVM formulată de pârâtă, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 1.676.426,27 lei. Instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 182 alin. (2) din Legea nr. 297/2004, întrucât reclamanta, ca acționar minoritar, și-a fundamentat acțiunea pe dispozițiile art. 998 C. civ.

– răspundere delictuală, pretinzând diferența de preț dintre valoarea reală a acțiunilor și valoarea oferită în cadrul procedurii derulate în baza art. 206 din Legea nr. 297/2004, că cererea de chemare în garanție este o cerere subsecventă cererii principale, fiind deci incident art. 720 5 C. proc. civ., că CNVM este autoritatea administrativă, autonomă, cu personalitate juridică ce reglementează piața de capital, ale cărui acte emise în îndeplinirea atribuțiilor sale legale sunt acte administrative ce pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, că nu sunt întrunite condițiile art. 163 alin. (1) C. proc. civ.

pentru a fi admisă excepția de litispendență prin raportare la cea de a doua cauză care are ca obiect anularea deciziei nr. 445/2007 a CNVM, precum și că lansarea de către pârâtă a ofertei publice obligatorii de preluare a acțiunilor peste termenul prevăzut de art. 203 din Legea nr. 297/2004 a prejudiciat pe reclamantă, pârâta alegând prin fraudă o altă metodă de calcul a prețului decât cea legală, aceasta fiind și sancționată contravențional de CNVM, comportamentul său abuziv reprezentând izvorul daunelor suferite de reclamantă.

Apelul declarat de apelanta pârâtă împotriva sentinței primei instanțe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 91/2009 a Curții de Apel Ploiești, Secția comercială, de contencios administrativ fiscal, care a reținut, în acest sens, că în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, întrucât nu sunt incidente dispozițiile art. 182 alin. (2) din Legea nr. 297/2004 deoarece reclamanta nu a invocat vreun viciu privind oferta, ci neîndeplinirea în termen a obligației apelantei decurgând din dispozițiile art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, acțiunea fiind promovată în baza art. 210 alin. (2) din menționata lege, termenul de prescripție fiind cel de 3 ani, prevăzut de art. 3 coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958, precum și că în cauză nu există autoritate de lucru judecat față de obiectul diferit al pricinii în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 3196/2007 a Curții de Apel București, nefiind întrunite nici condițiile art. 163 alin. (1) C. proc.

civ. pentru a putea opera litispendența, iar CNVM - ca autoritate administrativă care reglementează piața de capital - nu poate avea calitate procesuală pasivă în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 210 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, așa cum întemeiat a stabilit și prima instanță.

A mai reținut instanța de control judiciar că apelanta pârâtă nu a respectat dispozițiile art. 203 alin. (1) și ale art. 204 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, lansând oferta de preluare a acțiunilor peste termenul prevăzut de art. 203 alin. (1) din legea menționată și folosind o altă metodă de calcul decât cea prevăzută de art. 204 alin. (1) din aceeași lege, lansând oferta la prețul de vânzare de 13,09 lei/acțiune, mai mare decât prețul legal datorat de 10,89 lei/acțiune, oferta fiind astfel întocmită încât să nu se poată realiza înstrăinarea efectivă a pachetului de acțiuni, comportamentul abuziv al apelantei pârâte fiind izvorul daunelor suferite de reclamanta intimată, cum judicios a stabilit prima instanță.

Împotriva deciziei de mai sus pârâta a declarat recurs solicitând, cu invocarea art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și respingerii cererii de chemare în judecată, susținând, în acest sens, în primul rând, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 182 din Legea nr. 297/2004 raportat la care acțiunea reclamantei intimate este prescrisă, oferta publică de preluare încheindu-se la data de 25 aprilie 2007 iar acțiunea introdusă la 26 septembrie 2008, fiind înregistrată după data de 25 aprilie 2008, data împlinirii termenului special de prescripție de 12 luni, reglementat de art. 182 alin. (3) din legea menționată, nefiind incidente dispozițiile art. 3 coroborate cu ale art. 7 din Decretul nr. 167/1958 - cum eronat a stabilit instanța criticată.

Recurenta a mai criticat instanța de apel și pentru greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 297/2004, aceasta ignorând că oferta publică de preluare s-a desfășurat în condițiile aprobate expres de CNVM prin Decizia nr. 445/2007, fiind întocmită corect potrivit art. 204 alin. (2) din legea menționată coroborate cu dispozițiile art. 68 alin. (4) din Regulamentul CNVM nr. 1/2006, instanța de apel interpretând greșit actele deduse judecății care sunt supuse dispozițiilor legii speciale, respectiv ale Legii nr. 297/2004, inclusiv în ceea ce privește dreptul la despăgubiri al acționarului eventual prejudiciat, și nu doar principiilor de drept comun ale răspunderii delictuale, reclamanta intimată neavând – în acest sens – un drept de opțiune.

Examinând recursul pârâtei prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și, cu prioritate, cu privire la modul de soluționare de către instanța de apel a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei intimate, s-a constatat că acesta este fondat. Dând eficiență dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor care fac de prisos, în total sau, în parte, cercetarea în fond a pricinii, și examinând excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamantei intimate, invocată constant de către recurenta pârâtă, s-a constatat că aceasta este fondată, instanța de apel, care a confirmat soluția primei instanțe, respingând-o neîntemeiat.

S-a reținut, în acest sens, că - potrivit art. 182 alin. (3) din Legea nr. 297/2004 - dreptul la despăgubire trebuie exercitat de cel prejudiciat de ofertantul responsabil pentru o ofertă de preluare, întocmită cu nerespectarea vreunei prevederi legale, „în maximum 6 luni de la data cunoașterii deficienței prospectului/documentului, dar nu mai târziu de 1 an de la încheierea ofertei publice”, legea privind piața de capital – ca lege specială – stabilind, deci, un termen de prescripție special, derogatoriu prin raportare la termenul general de prescripție de drept comun de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, art. 3 raportat la art. 7, avut greșit în vedere de instanța de apel.

Întrucât acțiunea vizează o ofertă publică de preluare, realizată în baza dispozițiilor art. 203 și următoarele din Legea nr. 297/2004, dreptul de a promova o acțiune în despăgubiri al reclamantei urmează a fi supus termenului special de prescripție reglementat de art. 182 alin. (3) din aceeași lege, raportat la care introducerea acțiunii la data de 26 septembrie 2008 s-a făcut după împlinirea la 25 aprilie 2007 a termenului de prescripție de un an, calculat de la data cunoașterii deficienței ofertei, respectiv de la data de 25 aprilie 2006 a încheierii ofertei publice de preluare, derulată între 5 aprilie 2007 și data menționată, date necontestate de reclamanta intimată.

Față de dispozițiile evocate s-a constatat că excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei intimate invocată de pârâta recurentă este întemeiată, instanța de apel, confirmând soluția dată de instanța de fond cu privire la aceasta, procedând greșit, acțiunea reclamantei intimate fiind prescrisă. Văzând dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., cercetarea celorlalte motive de recurs este de prisos. Față de cele de mai sus, cu aplicarea dispozițiilor art.312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., recursul recurentei pârâte a fost admis, iar decizia recurată a fost modificată în sensul că a fost admis apelul pârâtei împotriva sentinței primei instanțe, care a fost schimbată în parte, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și respingerii acțiunii reclamantei ca prescrisă, cu menținerea celorlalte dispoziții.