ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2497/2015

Decizia nr. 2497/2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A.N.I. a chemat în judecată pe pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, A. și B., solicitând anularea Ordonanței din 25 septembrie 2013 emisă de Comisie privind averea lui A. și dispunerea confiscării diferenței semnificative în cuantum de 251.352,16 RON (echivalentul sumei de 64.103 euro) constatată între averea dobândită și veniturile realizate de persoana evaluată în intervalul 2008 - 2009, conform Raportului de evaluare al A.N.I. din 23 noiembrie 2012.

În motivarea cererii, a arătat că a formulat plângere prealabilă împotriva Ordonanței din 25 septembrie 2013, care a fost respinsă de Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, ca inadmisibilă.

Referitor la natura juridică a actului administrativ a cărui anulare o solicită, reclamanta a susținut că Ordonanța Comisiei îndeplinește toate condițiile prevăzute de lege pentru calificarea ei drept act administrativ unilateral cu caracter individual, emis de o autoritate publică, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice (conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004).

În condițiile în care legea nu prevede o cale distinctă de atacare a Ordonanței Comisiei, se aplică dispozițiile Legii contenciosului administrativ.

A precizat că anularea Ordonanței se solicită pentru motivul greșitei evaluări a probatoriului administrat în cauză. Astfel, Comisia, în mod eronat, nu a înlăturat din balanța finală, ca nedovedite, sumele de bani pe care A. și B. susține că le-a primit cu titlu de împrumut de la C. (împrumut de 19.000 euro) și de la D. (împrumut de 40.000 euro).

Comisia nu a ținut seama că așa-zisele contracte de împrumut nu au fost menționate în declarațiile de avere ale persoanei evaluate, A., declarații prin care aceasta avea obligația legală să arate sumele primite cu titlu de împrumut. De asemenea, nu s-a ținut seama că invocatele contracte de împrumut nu au îmbrăcat forma autentică, fiind înscrisuri sub semnătură privată, având aceeași formă și conținut, fără perioadă de rambursare.

Reclamanta a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauzele 186/64/2009 și 1476/46/2010, din care rezultă că astfel de înscrisuri sub semnătură privată nu sunt opozabile terților dacă nu au dată certă și că trebuie dată relevanță nemenționării în declarațiile de avere în condițiile în care pretinsele împrumuturi constituie principala sursă de venituri în perioada cercetată.

De asemenea, în baza probelor administrate, trebuia să se constate că nu s-a făcut dovada că împrumutătorii dețineau sumele pretins împrumutate.

Din evaluarea declarațiilor de avere depuse de A. în perioada deținerii funcției publice de referent asistent în cadrul ANV - Serviciul dotări, achiziții și administrarea serviciilor, s-a constatat că aceasta nu a declarat nici autoturismul dobândit la 23 ianuarie 2009. De asemenea, în declarația din 4 iunie 2009 nu a menționat garsoniera dobândită la data de 13 februarie 2009, și nici deținerea a 6980 unități de fond, în valoare de 79.990,80 RON.

În drept, a invocat prevederile Legii nr. 554/204, ale Legii nr. 115/1996 și ale Legii nr. 176/2010.

Pârâta Comisia de Cercetare a Averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 în cadrul Curții de Apel București nu a formulat întâmpinare.

Prin întâmpinare, pârâții A. și B. au invocat excepția inadmisibilității cererii, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Cât privește inadmisibilitatea cererii au arătat că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, este permisă atacarea în instanță numai a actului administrativ unilateral inițial, nu și a răspunsului la plângerea prealabilă formulată potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cererii, arată că din cererea reclamantei lipsește cu desăvârșire argumentația care să susțină solicitarea de anulare a Ordonanței, în condițiile în care multe dintre argumente provin din alte dosare, datele invocate de reclamantă fiind eronate și dovedind neglijența în redactarea cererii de chemare în judecată.

În ședința publică din 12 septembrie 2014, pârâții A. și B. au invocat și excepțiile lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de anulare a ordonanței de clasare, inadmisibilității capătului II al cererii, prin care se solicită dispunerea confiscării diferenței constatate între averea dobândită și veniturile realizate și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pe acest al doilea capăt al cererii.

Prin Încheierea din data de 19 septembrie 2014, Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității capătului principal al cererii, prin care se cere anularea Ordonanței din 25 septembrie 2013, respectiv a Ordonanței din 10 aprilie 2013, așa cum a fost completată prin Ordonanța din 25 septembrie 2013 și excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii. A admis excepția inadmisibilității capătului de cerere subsidiar, referitor la dispunerea confiscării unei părți din averea persoanei cercetate, A. și a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Asupra excepției inadmisibilității capătului de cerere care privește anularea actului, respectiv a Ordonanței din 25 septembrie 2013, Curtea a apreciat că ar fi de un formalism excesiv să se dea prioritate formulării eronate a obiectului cererii de chemare în judecată în detrimentul motivelor cererii, din care rezultă fără putință de tăgadă că se solicită anularea ordonanței de clasare, constatând că este învestită cu cererea de anulare a Ordonanței din 25 septembrie 2013, dar și a Ordonanței din 10 aprilie 2013, așa cum a fost completată prin Ordonanța din 25 septembrie 2013.

Cât privește excepția lipsei de interes în anularea ordonanței de clasare, excepție susținută de către pârâți pe motiv că simpla anulare a actului nu ar avea nicio consecință, neproducând nici un efect câtă vreme reclamanta nu a solicitat, în subsidiar, în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, alte măsuri subsecvente celei de anulare a actului administrativ, Curtea a constatat că excepția este neîntemeiată, interesul în formularea cererii în anulare neanalizându-se prin prisma formulării sau nu a cererilor subsidiare privitoare la măsuri subsecvente anulării actului, ci prin prisma condiției prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, această condiție fiind îndeplinită în cauză, întrucât reclamanta este titulara sesizării adresate Comisiei de cercetare a averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 din cadrul CAB.

Cât privește excepția inadmisibilității capătului II al cererii, prin care se solicită dispunerea confiscării diferenței constatate între averea dobândită și veniturile realizate, ca măsură subsecventă celei de anulare a ordonanței de clasare, Curtea a constatat că excepția este fondată.

Având în vedere că dispunerea confiscării averii nejustificate este o măsură prevăzută exclusiv de legea specială, în ipoteza sesizării Curții de Apel de către Comisia de cercetare a averilor, iar în cazul de față Curtea nu a fost învestită în temeiul legii speciale, de către Comisia de cercetare a averilor, ci a fost învestită de ANI cu o cerere în anularea ordonanței de clasare, s-a constatat inadmisibilitatea capătului II de cerere, măsura confiscării averii neintrând în categoria reparațiilor la care se referă art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pe capătul II al cererii, având în vedere motivele reținute asupra excepției inadmisibilității acestui capăt de cerere ca și împrejurarea că reclamanta se legitimează procesual activ în cauză prin calitatea de titulară a sesizării soluționate de Comisie prin ordonanța de clasare, justificând un interes în cererea de anulare a acesteia, Curtea a respins această ultimă excepție invocată, ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de fond

Prin Sentința nr. 3.096 din 14 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A.N.I., în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, A. și B.; a anulat Ordonanța din 10 aprilie 2013, completată prin ordonanțele din 25 septembrie 2013, cu consecința reluării controlului de către Comisia de cercetare a averilor și a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere prin care s-a solicitat dispunerea confiscării unei părți din averea persoanei cercetate.

Cu titlu preliminar, instanța de fond a reținut că ordonanța de clasare și respectiv cea de respingere a plângerii îndreptate împotriva ordonanței sunt acte administrative cu caracter unilateral, încadrabile în prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, supuse controlului de legalitate în contencios administrativ, în temeiul legii generale - Legea nr. 554/2004, în lipsa unor prevederi speciale în Legea nr. 115/1996 modificată prin Legea nr. 176/2010, care să prevadă o cale de atac împotriva ordonanței de clasare. În sensul calificării ordonanțelor Comisiei drept acte administrative, trebuie amintită și Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014 a Curții Constituționale.

Plecând de la această premisă, prima instanță a reținut că, în exercitarea controlului de legalitate asupra ordonanței de clasare, este îndrituită să analizeze inclusiv modul în care Comisia a apreciat probatoriul administrat, apreciere care a susținut soluția de clasare.

Curtea a reținut că nu există prevederi legale exprese care să dispună că nedeclararea datoriilor atrage neluarea lor în considerare (ca surse de venit în perioada în care au fost contractate), însă nedeclararea acestor datorii, în condițiile în care legea obliga persoana controlată să le declare, creează o prezumție că datoriile respective nu au fost contractate și revine persoanei cercetate obligația de a dovedi contrariul. Contrariul trebuie dovedit prin probe certe, indubitabile și care se coroborează în sensul pretins de către persoana cercetată.

În cazul de față, rudele pârâților A. și B. au declarat că actele de împrumut sub semnătură privată prezentate de pârâți în fața ANI corespund unor raporturi juridice reale, adică împrumuturile au fost acordate.

Dată fiind legătura de rudenie apropiată dintre pârâți și persoanele audiate în calitate de martori (rude de gradul I și II), coroborat cu împrejurarea că înscrisurile atestând încheierea contractelor de împrumut sunt înscrisuri sub semnătură privată, fără dată certă, care puteau fi redactate pro causa, în apărare față de raportul de evaluare, Comisia, în exercitarea atribuției sale de control era datoare să verifice nu numai dacă pretinșii împrumutători pot indica o sursă a veniturilor din care au acordat împrumuturile, ci și dacă se dovedește cu probe certe că aceste persoane, la datele acordării pretinselor împrumuturi, dețineau sumele de bani pe care pretind că le-au împrumutat și că acestea au fost retrase din patrimoniul împrumutătorilor, intrând în patrimoniul împrumutaților.

S-a reținut că sumele pretins împrumutate au valori mari, respectiv 19.000 euro și 40.000 de euro, valori în raport de care, în mod rezonabil, împrumutătorii ar trebui să poată dovedi că dețineau acești bani în conturi și că i-au retras la datele la care au acordat împrumuturile.

Veniturile cumulate ale pârâților A. și B. din activități lucrative desfășurate în anii 2008 - 2009 au fost sub 30.000 RON anual, sumă care, în mod rezonabil, putea cel mult să acopere cheltuielile de întreținere curente pentru familia constituită din doi adulți și un copil.

Or, în conturile pârâților A. și B. au fost depuse în 2008, sumele de 120.000 RON (la 2 iulie 2008) și 50.000 RON (la 9 ianuarie 2009), iar la data de 10 februarie 2009 suma de 76.500 RON din care au fost cumpărate cele 6980 unități de fond, toate depozite care nu pot fi justificate prin veniturile obținute de părți prin activitatea desfășurată.

A apreciat instanța de fond că un dubiu asupra realității împrumuturilor este creat în cauză și de împrejurarea că datele de acordare nu se coroborează neapărat și imediat cu datele la care au fost alimentate conturile pârâților cu sumele de bani anterior menționate, ca și de faptul că A. susține că motivul nedeclarării împrumutului de 40. 000 euro de la D. ar fi fost acela al necunoașterii încasării de către soțul său a acestei sume cu titlu de împrumut, în condițiile în care banii respectivi, conform susținerilor aceleiași persoane, au fost folosiți la achitarea prețului garsonierei, în februarie 2009.

Or, dacă soții A. și B. au achitat prețul garsonierei, în mod logic ar fi trebuit ca persoana cercetată să cunoască de unde provin fondurile bănești din care s-a făcut plata prețului.

Recursul

Împotriva sentinței instanței de fond au declarat recurs pârâții A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Motivele de recurs invocate conform art. 304

1

C. proc. civ. se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, a Legii nr. 115/1996 modificată prin Legea nr. 176/2010 și a dispozițiilor C. civ. atât în ceea ce privește soluționarea excepțiilor inadmisibilității și a lipsei de interes cât și în ceea ce privește soluția dispusă pe fondul cauzei.

Recurenta-pârâtă critică ca nelegală soluția de respingere a excepțiilor inadmisibilității acțiunii și a lipsei de interes soluție dispusă prin includerea interlocutorie din data de 19 septembrie 2014.

Se arată că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1, 2 alin. (1) lit. c) și art. 8 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu dispozițiile Legii nr. 115/1996 modificată prin Legea nr. 176/2010 atunci când a apreciat că, în raport de obiectul cererii respectiv ordonanță de clasare emisă de Comisia de cercetare a averii în baza art. 10

1

din Legea nr. 115/1996, intimata-pârâtă A.N.I. justifică un interes și calitatea sa procesuală de a contesta această ordonanță de clasare care nu reprezintă un act administrativ în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 admisibil a fi contestat potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Recurenții-pârâți arată că în raport de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 și de faptul că în cuprinsul Legii nr. 115/1996 nu există prevedere expresă privind posibilitatea contestării în justiție a ordonanței de clasare, instanța de fond a respins în mod nelegal excepția inadmisibilității acțiunii formulate de intimata A.N.I. împotriva Rezoluției din 10 aprilie 2013 completată prin Ordonanța din 25 septembrie 2013.

În ceea ce privește pe fond soluția dispusă prin care s-a anulat Ordonanța din 10 aprilie 2013 completată prin ordonanțele din 25 septembrie 2013 prin care s-a soluționat plângere prealabilă formulată de intimata ANI împotriva ordonanței de clasare, recurenta-pârâtă invocă următoarele aspecte de nelegalitate și netemeinicie a sentinței atacate.

Se arată că, în mod greșit, și nelegal a fost anulată de Ordonanța de clasare depusă de Comisia de cercetare a averii prin care s-a apreciat corect în raport de actele depuse de recurenții-pârâți, cele două contracte de împrumut că nu există diferențe semnificative de avere reținută de intimată în raportul de evaluare.

Recurenții-pârâți arată că, în mod greșit, prima instanță exista un dubiu cu privire la contractele de împrumut încheiate în datele de 28 decembrie 2007 și respectiv 26 iunie 2008 pe motiv că acestea nu au fost menționate de persoana cercetată A. în declarația de avere iar datele de acordare a împrumuturilor nu se coroborează cu datele la care au fost alimentate conturile pârâților.

Recurenții-pârâți arată că instanța de fond a apreciat greșit asupra valabilității și realității celor două contracte de împrumut, acte sub semnătură privată care coroborate cu declarațiile de martori, ținând cont de relația de rudenie dintre părți, fac dovada deplină a realității acestor împrumuturi conform art. 1191 alin. (3) C. civ.

Se arată faptul că deși actele împrumutate nu au fost menționate în declarația de avere și nu au fost depuse în conturi, nu pot conduce la concluzia că aceste împrumuturi ar fi fictive sau că ar avea caracter ilicit și nu sunt de natură a proba caracterul licit și justificat al averii persoanei verificate.

Recurenții-pârâți arată că au administrat probe în fața Comisie de cercetare din care rezultă că nu există diferențe semnificative între veniturile și cheltuielile efectuate sau averea dobândită și că în mod greșit și nelegal, prin sentința atacată s-a dispus anularea ordonanței de clasare dispunându-se reluarea controlului de Comisia de Cercetare a averilor.

Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii, în principal ca inadmisibilă sau formulată de o persoană lipsită de interes și în subsidiar ca nefondată cu consecința menținerii ca legal emise a actelor Comisiei de Cercetare a averii de pe lângă CAB.

La dosar intimata-reclamantă a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, Curtea apreciază pentru următoarele considerente că sentința atacată prin care s-a dispus ordonanțelor emise de Comisia de Cercetare a averilor de pe lângă CAB este nelegală și netemeinică, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aspectele de nelegalitate sunt întemeiate și vor fi reținute de Curte în ceea ce privește soluția dispusă pe fondul cauzei, neputând fi reținute aspectele invocate în ceea ce privește soluționarea excepțiilor invocate de către recurenții-reclamanți.

Soluția adoptată de prima instanță, prin Încheierea din 19 septembrie 2014 în sensul respingerii excepției admisibilității și a lipsei de interes în ceea ce privește obiectul acțiunii este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 și a dispozițiilor Legii nr. 115/1996, neputându-se reține faptul că prima instanță a adăugat la lege în ceea ce privește calificarea activității comisiei a naturii juridice a rezoluției de clasificare sau a căii de atac.

Actul juridic pe care A.N.I. l-a supus controlului instanței de contencios administrativ este o ordonanță de clasare emisă de Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel București în temeiul art. 10

4

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere.

Așa cum rezultă din însăși denumirea sa, acest act normativ reglementează procedura de control al averilor, care cuprinde o etapă administrativă, derulată în fața comisiei de cercetare a averilor, potrivit art. 10 - 15 din Legea nr. 115/1996, și o etapă judiciară, dată în competența secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel și supusă prevederilor art. 16 - 20 din lege.

Comisia de cercetare a averilor funcționează pe lângă fiecare curte de apel, este compusă din 2 judecători și un procuror, desemnați pe o perioadă de 3 ani (art. 10 din Legea nr. 115/1996), începe acțiunea de control odată sesizată de A.N.I. cu raportul de evaluare prin care s-au constatat diferențe semnificative între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice și veniturile realizate de aceeași perioadă (art. 10

1

din Legea nr. 115/1996, corelat cu art. 17 din Legea nr. 176/2010) și își desfășoară activitatea de cercetare potrivit regulilor procedurale cuprinse în art. 10

2

- 10

3

din Legea nr. 115/1996.

În lipsa unei prevederi exprese a legii, nici componența comisiei, nici împrejurarea că reglementarea procedurii conține unele elemente specifice activității jurisdicționale - dreptul de apărare, citarea părților, dreptul de a propune probe - nu imprimă activității de cercetare a averilor natura juridică a unei jurisdicții, soldate cu emiterea unui act administrativ - jurisdicțional ce întrunește atributele puterii de lucru judecat, conform art. 2 alin. (1) lit. d) și e) din Legea nr. 554/2004. Cu atât mai puțin activitatea Comisiei ar putea fi asimilată activității de judecată desfășurate de instanțele judecătorești, conform art. 126 din Constituția României și Legii nr. 304/2004.

În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit art. 10

4

alin. (1) din Legea nr. 115/1996, "(1) Comisia de cercetare hotărăște cu majoritate de voturi, în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunțând o ordonanță motivată, prin care poate dispune:

a) trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părți din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat;

b) clasarea cauzei, când constată că proveniența bunurilor este justificată;

c) suspendarea controlului și trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unei infracțiuni."

"Ordonanța de clasare se comunică părților și parchetului de pe lângă curtea de apel în raza căreia funcționează comisia de cercetare sau, după caz, parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori organelor fiscale", conform art. 10

4

alin. (2) din aceeași lege.

Așadar, dintre cele trei categorii de soluții pe care le poate dispune Comisia de cercetare a averilor, în activitatea sa de "executare în concret a legii", clasarea cauzei are ca efect finalizarea procedurii în etapa administrativă, nemaifiind urmată de o sesizare a instanței competente în etapa judiciară, aspect ce imprimă ordonanței de clasare aptitudinea de a stinge raporturi juridice, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Inexistența, în cuprinsul Legii nr. 115/1996, a unei prevederi exprese privind accesul la justiție pentru contestarea ordonanței de clasare nu poate avea semnificația invocată de recurenții - pârâți pentru că "tăcerea" legii speciale atrage incidența normelor cuprinse în Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

Intimata-reclamantă ANI ca autoritate administrativă autonomă înființată cu scopul asigurării integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice, conform art. 13 din Legea nr. 144/2007 și art. 8 din Legea nr. 176/2010, justifică calitatea și interesul, în calitatea sa de subiect de drept public care poate acționa în contencios administrativ, pentru protejarea interesului public în raza sa de competență conform art. 1 alin. (8) din Legea nr. 554/2004.

Dacă soluția dată excepțiilor invocate este dată cu aplicarea corectă a legii Curtea apreciază că soluția de anulare a ordonanțelor contestate este nelegală, în cauză fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Curtea analizând argumentele primei instanțe, în raport de probele administrate apreciază că în cauză Ordonanța de clasare din 10 aprilie 2013 completată prin Ordonanța din 25 septembrie 2013 este legală, neputând fi reținute aspectele reținute de prima instanță cu privire la realitatea celor două contracte de împrumut prin care recurenții-pârâți au probat că suma de 59.000 euro, reprezentând împrumuturi de la D. - 40.000 euro și 19.000 euro împrumut de la C. reprezintă avere justificată.

În mod corect, ordonanța de clasare a fost emisă în baza art. 10

4

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996 modificată prin Legea nr. 176/2010 deoarece în mod corect s-a apreciat de Comisie că nu există o diferență semnificativă între monetarele persoanei cercetate A. și ale familiei sale - pârâtul B., deși suma reprezentând totalul diferenței semnificative pentru perioada 2008 - 2009 de 64.103 euro fiind scăzută suma de 59.000 euro reprezentând împrumuturi de la rude respectiv de la numitul C. tatăl persoanei verificate și de la numitul D. - fratele pârâtului B. - persoane care au avut calitatea de martori în dosarul de cercetare aflat pe rolul Comisie.

Curtea apreciază că prima instanță în mod greșit a apreciat că împrumuturile acordate, dat fiind cuantumul lor, calitatea pârâților implicit și faptul că nu au fost menționate în declarația de avere a persoanei cercetate nu sunt de natură a proba justificarea averii verificate de autoritatea competentă.

Curtea apreciază că nu există dubiu cu privire la realitatea acestor împrumuturi în cauză fiind deplin aplicabile dispozițiile art. 44 alin. (8) teza a II-a din Constituția României în sensul prezumării caracterului licit al averii, fiind în sarcina autorității - reclamante proba demontării caracterului nejustificat al averii persoanelor cercetate.

Probele administrate în cauză au fost realitatea și validitatea sumelor împrumutate care în mod corect au fost luate în calcul de Comisie la stabilirea provenienței veniturilor, în condițiile în care aceste sume au fost restituite, iar persoanele verificate au probat prin acte deplin valabile până la înscrierea în fals că nu există pretinsa diferență semnificativă între venituri și averea dobândită în perioada verificată.

De asemenea, așa cum au arătat persoanele cercetate în declarațiile luate, precum și numitul C. (în declarația aflată la dosar), în cursul anului 2007 acesta din urmă i-a împrumutat cu suma de 19.000 euro (înscris sub semnătură privată încheiat de părți la data de 28 decembrie 2007).

Numitul C., tatăl persoanei cercetate a explicat, în declarația dată că i-a ajutat pe pârâți, cu suma respectivă, sumă ce provenea din vânzarea unui apartament situat în cartierul Colentina, București și a unui teren situat în satul Ciolpani, jud. Ilfov.

Declarația sa se coroborează cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv Contractul de vânzare-cumpărare din 22 februarie 2005 prin care martorul a înstrăinat un apartament situat în București, pentru suma de 55.000 euro, precum și Contractul de vânzare-cumpărare din 26 mai 2005 prin care a înstrăinat un teren în suprafață de 2923 mp situat în comuna Ciolpani, jud. Ilfov, pentru suma de 31.000 euro.

Având în vedere că respectivul împrumut nu a fost restituit de persoanele cercetate urmează a fi luat în calcul la stabilirea veniturilor realizate în anul 2007, urmând a fi reportat alături de suma de 20.375 RON stabiliți anterior ca diferență pozitivă între veniturile realizate din salarii și cheltuielile efectuate în anul 2007, pentru anul 2008.

Cu privire la anul 2008, A.N.I. a stabilit cu titlu de venituri realizate suma de 30.363 RON compusă din salarii A. - 21.806 RON; salarii B. - 6.057 RON și credit bancar 2.500 RON.

La capitolul cheltuieli au fost reținute; depuneri sume în numerar cont 120.000 RON (2 iulie 2008); avans garsonieră 11.540 euro echivalentul sumei de 42.381 RON la un curs BNR de 3,67 RON/1 euro, conform Antecontractului de vânzare-cumpărare din 9 aprilie 2008 și 2.588,60 RON gaze naturale.

În mod greșit, ANI nu a apreciat ca justificat dobândită suma de 40.000 euro, împrumutată de la D. (fratele persoanei cercetate B.), deși la dosar a fost depus înscrisul sub semnătură privată din data de 26 iunie 2008, sumă ce a fost depusă în contul bancar al persoanei cercetate. Împrejurarea că cele două sume de bani împrumutate (40.000 euro și respectiv 19.000 euro) nu au fost menționați de persoana cercetată în declarațiile de avere nu înlătură automat caracterul justificat al acestora.

În raport de declarațiile martorilor D. și C., de împrejurarea că suma de 40.000 euro a fost depusă în contul bancar al persoanei cercetate precum și de înscrisurile sub semnătură privată depuse la dosar comisia apreciază că cele două sume au o proveniență justificată.

De asemenea, nu poate fi reținută aprecierea ANI în sensul că proveniența sumelor de bani cu care soțul persoanei cercetate a fost împrumutat nu există elemente probatorii care să conducă la concluzia că sumele respective ar putea proveni din sumele încasate de rudele familiei din încheierea unui tranzacții imobiliare într-o perioadă anterioară, iar rudele d-lui B. nu au calitatea de persoane evaluate în prezența cauză.

La dosar se află două contracte vânzare-cumpărare prin care persoana cercetată A. a înstrăinat anterior încheierii contractului de împrumut, într-o perioadă de timp rezonabilă, un apartament situat în București și o suprafață de teren situat în comuna Ciolpani jud. Ilfov, vânzări în urma cărora a obținut sumele de 55.000 euro și respectiv 31.000 euro astfel că susținerile ANI nu au suport sub acest aspect.

În ceea ce privește împrumutul de 40.000 euro operat de D. acesta a explicat în declarația dată în fața comisiei că suma împrumutată provenea din vânzarea unui apartament situat în București conform Contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 2006.

De asemenea, a arătat că suma împrumutată nu a fost restituită, iar pe viitor e posibil chiar să intervină o înțelegere între el, mama sa și fratele său, pentru ieșirea din indiviziune asupra bunurilor menționate în Certificatul de moștenitor din 12 februarie 2002, suma respectivă urmând să fie reținută de persoana cercetată cu titlu de sultă.

În aceste condiții, suma nefiind restituită, a fost luată în calcul de către Comisie la capitolul venituri aferente anului 2008 și alături de celelalte venituri realizate în 2008 și 2009, considerând totodată că acoperă diferența semnificativă sesizată de ANI.

În mod greșit, prima instanță a înlăturat aceste probe și a apreciat că în cauză se impune reluarea controlului de către Comisia de Cercetare a averilor.

Aceasta în condițiile în care Ordonanța de clasare din 10 aprilie 2013 completată prin ordonanțele din 25 septembrie 2013 au fost legal emise conform art. 10

4

lit. b) din Legea nr. 115/1996 modificată prin Legea nr. 176/2010, deoarece proveniența bunurilor o fost pe deplin justificată în raport de probatoriul administrat care a susținut decizia de clasare.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va admite recursul și va modifica sentința atacată în sensul că va respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A.N.I. având ca obiect anularea ordonanțelor emise de Comisia de Cercetare a Averilor.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va obliga intimata-reclamantă ca parte căzută în pretenții la plata sumei de 1.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat către recurenții-pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-pârâți A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 3.096 din 14 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurată, în sensul că respinge, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A.N.I., având ca obiect anularea Ordonanței din 10 aprilie 2013, completată prin ordonanțele din 25 septembrie 2013.

Obligă intimata-reclamantă A.N.I. la plata sumei de 1.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către recurenții-pârâți A. și B.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2015

Procesat de GGC - N