ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 307/2014

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Examinând actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 936 din 30 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, a fost respinsă schimbarea încadrării juridice a faptei reținute prin actul de sesizare a instanței în ce-i privește pe cei doi inculpați, ridicată din oficiu, însensul reținerii dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, pusă în discuția părților la termenul din 16 octombrie 2012.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în referire la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul Ș.A.,pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, întrucât fapta nu există.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în referire la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitată inculpata Ș.L.D., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit a) din Legea nr. 241/2005, întrucât fapta nu există.

În temeiul art. 346 alin. (3) C. proc. pen. a fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea civilă A.N.A.F.

În baza art. 353 C. proc. pen. a fost ridicat sechestrul asigurător dispus prin Ordonanța nr. 1117/P/2010 din 06 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu asupra imobilului situat în orașul Popești Leordeni, jud. Ilfov, compus din teren în suprafață de 773,93 mp și clădire având suprafața construită de 295,8 mp aflat în proprietatea inculpaților Ș.A. și Ș.L.D., notat în C.F. a localității Popești Leordeni.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Rechizitoriul nr. 1117/P/2010 din 28 iunie 2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaților Ș.A. și Ș.L.D. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit a) din Legea nr. 241/2005.

S-a reținut în sarcina inculpaților Ș.A. și Ș.L.D. că în perioada 2008-2010 au desfășurat activități comerciale de construire și vânzare a mai multor imobile (teren și construcții) pe raza orașului Popești Leordeni, jud. Ilfov, fără a fi înregistrați la organele fiscale competente ca plătitori de T.V.A. și fără a declara și plăti la organele fiscale T.V.A.-ul pentru operațiunile comerciale desfășurate.

Instanța de fond a constatat că sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., potrivit căruia, din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, sunt operațiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

a. operațiuni care, în sensul art. 128-130 constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată;

b. locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România, în conformitate cu prevederile art. 132 și 133;

c. livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1), acționând ca atare;

d. livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una din activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2). S-a considerat că, potrivit art. 128 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și un proprietar, astfel încât operațiunile desfășurate de inculpați reprezintă livrări de bunuri, întrucât este vorba de vânzarea unor imobile, adică de transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile.

Momentul comiterii faptelor, este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități și potrivit alin. (2) din același articol de lege, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

Prin actul de inculpare s-a constatat că activitatea desfășurată de inculpați constituie o exploatare a bunurilor corporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate. Noțiunea de activitate economică este explicată și în normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în forma avută de acest act normativ, începând cu data de 22 decembrie 2008: „În sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc.", ori inculpații au făcut din construirea și vânzarea locuințelor o adevărată afacere, întrucât au construit un întreg complex rezidențial.

Din procesul-verbal încheiat de comisarii Gărzii Financiare - Comisariatul General, în perioada 04 septembrie 2008 - 23 decembrie 2009, inculpații au vândut un număr de 61 de imobile, case și apartamente, realizând venituri în cuantum de 19.121.930 lei.

Locuințele vândute nu au fost folosite de inculpați pentru scopuri personale, ci au fost construite pentru a fi vândute, ceea ce face ca operațiunile desfășurate să fie considerate fapte de comerț și potrivit art. 3 pct. 2 și 8 C. com., suntem în prezența atât a unei activități de interpunere în circulația mărfurilor, cât și în prezența unei întreprinderi de construcții.

S-a arătat că pentru operațiunile desfășurate de inculpați nu se aplică nicio scutire de taxă întrucât acestea au avut ca obiect terenuri constraibile și construcții noi, astfel cum sunt definite de ari 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003.

Potrivit art. 153 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., persoana impozabilă care este stabilită în România, conform nart. 1251 alin. (2) lit. b) și realizează sau intenționează să realizeze o activitate economică ce implică operațiuni taxabile și/sau scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere trebuie să solicite înregistrarea la organul fiscal competent, dacă în cursul unui an calendaristic atinge sau depășește plafonul de scutire prevăzut la art 159 alin (1) în termeri de 10 zile de la sfârșitul lunii în care s-a atins sau depășit acest plafon, plafonul fiind de 35.000 euro.

Inculpații nu s-au înregistrat ca plătitori de T.V.A., nu au declarat la organele fiscale operațiunile realizate și nici nu au plătit T.V.A. pentru activitățile economice desfășurate, prejudiciind astfel bugetul de stat cu suma de 2.086.693,72 lei, reprezentând T.V.A. de plată.

Actele de urmărire penală efectuate în cauză, s-au materializat în: contractele de vânzare-cumpărare a imobilelor; procesul-verbal încheiat de Garda Financiară - Comisariatul general prin care s-a stabilit prejudiciul adus bugetului de stat și declarațiile inculpaților.

Inculpaților le-a fost prezentat materialul de urmărire penală la data de 20 iunie 2011.

A.N.A.F. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 2.086.693,72 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată, la care se adaugă obligații fiscale accesorii, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat ca urmare a activității infracționale desfășurată de inculpații Ș.A. și Ș.L.D., solicitând obligarea inculpaților, în solidar, la plata acestor sume, precum și instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpaților.

În cursul cercetării judecătorești, în cauză s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză contabilă judiciară.

Analizând și coroborând materialul probator existent la dosarul cauzei, instanța de fond a reținut, în fapt, că inculpații Ș.A. și Ș.L.D. sunt soți și începând cu anul 2005, au început activitatea de vânzări imobile, fiind încheiate trei contracte: din 14 martie 2005, din 12 mai 2005 și din 31 mai 2005.

În anul 2006 nu s-a încheiat nici un contract de vânzare-cumpărare.

În anul 2007 s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare înregistrate din 28 mai 2007 și în continuare.

În perioada 15 iunie 2010 - 24 iunie 2010 Garda Financiară - Comisariatul General, a efectuat un control la inculpați, care a avut ca obiectiv verificarea respectării prevederilor Legii nr. 571/2003, republicată, cu privire la înregistrarea în scopuri de T.V.A., urmare a comercializării de imobile, fiind încheiat procesul-verbal la data de 28 iunie 2010, în concluziile căruia s-a arătat că inculpații, deși au desfășurat activități economice peste plafonul de 35.000 euro începând cu luna decembrie 2007, s-au înregistrat în scopuri de T.V.A. în data de 18 iunie 2010, încălcând prevederile art. 153 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, republicată, prejudiciul evaluat fiind de 2.086.693,72 lei.

Prin rechizitoriu s-a reținut că fapta inculpaților de a desfășura activități economice fără a fi înregistrați ca plătitori de T.V.A. și fără a declara la organele fiscale operațiunile comerciale întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Raportat la cele reținute prin actul de inculpare, la actele existente la dosarul cauzei actele nofmative în vigoare la data vânzării imobilelor și a succesiunii acestor acte normative, instanța a constatat că faptele pentru care inculpații sunt cercetați nu există.

Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiunea de evaziune fiscală.

a). ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile.

Contractele de vânzare-cumpărare pentru cele 61 de imobile, din perioada 04 septembrie 2008-23 decembrie 2009, cea avută în vedere în actul de constatare încheiat de Garda financiară, au fost încheiate la cabinete notariale, fiind plătite taxele și impozitele aferente operațiunilor juridice.

Prin O.U.G. nr. 109/2009, intrată în vigoare la 01 ianuarie 2010, se modifică art. 127 din C. fisc. adăugându-se un nou parag. 21 care prevede: „situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme".

După apariția acestor prevederi legale, la data de 18 iunie 2010, inculpații s-au înregistrat ca plătitori de T.V.A.

Raportat la prevederile legale în vigoare la momentul vânzării imobilelor de către inculpați, instanța de fond a apreciat că nu exista obligația inculpaților de înregistrare ca plătitori de T.V.A. pentru perioada 04 septembrie 2008-23 decembrie 2009, cea avută în vedere în actul de constatare încheiat de Garda financiară, și pe cale de consecință, inculpații nu aveau obligația de plată a T.V.A. și a accesoriilor acestora.

Instanța a avut în vedere și concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, în care s-a arătat că inculpații nu au realizat venituri purtătoare de T.V.A. în perioada prescrisă, astfel încât nu se poate vorbi de un prejudiciu creat statului, întrucât în timpul controlului inculpații s-au înregistrat ca plătitori de T.V.A. și au raportat la organele fiscale care sunt obligațiile fiscale pentru veniturile realizate în perioada prescrisă (devenind creanță), iar diferențele stabilite de organul de control și majorările și penalizările au fost și ele înregistrate la fisc ca obligații fiscale.

Pe latură civilă, în baza art. 346 alin. (3) C. proc. pen., față de soluția de achitare dispusă în cauză, instanța a dispus respingerea acțiunii civile formulată de partea vătămată A.N.A.F.

În temeiul art. 353 C. proc. pen. instanța de fond a dispus ridicarea sechestrului asigurător dispus prin Ordonanța nr. 1117/P/2010 din 06 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu asupra imobilului situat în orașul Popești Leordeni, jud. Ilfov, compus din teren în suprafață de 773,93 mp și clădire având suprafața construită de 295,8 mp aflat în proprietatea inculpaților Ș.A. și Ș.L.D., notat în C.F. a localității Popești Leordeni.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și partea civilă A.N.A.F. criticând:o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Parchetul a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței pentru condamnarea inculpaților pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, admiterea acțiunii civile a părții civile, menținerea sechestrului asigurător.

În apel, Parchetul a criticat hotărârea și cu privire la omisiune instanței de fond dea se pronunța privind cererea procurorului de ședință de schimbarea a încadrării juridice în sensul reținerii art41 alin. (2) C. pen.

Partea civilă, în motivele de apel a solicitat desființarea sentinței și să se dispună obligarea inculpaților, în solidar, la plata sumei de 2.086.663,72 lei la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii datorate de la data scadenței debitului până la achitarea integrală. S-a mai cerut menținerea măsurilor asigurătorii.

Prin Decizia penală nr. 181/A din 13 iunie 2013 Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă A.N.A.F.

În baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței penale nr. 936 din 30 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. 52578/3/2011.

A desființat, în parte, sentința apelată și în fond, rejudecând, în baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina fiecărui inculpat din infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 în infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpaților Ș.A. și Ș.L.D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate și a obligat apelanta parte civilă A.N.A.F. la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, celelalte cheltuieli judiciare, în apel, avansate de stat, rămânând în sarcina acestuia.

S-a constatat că pe baza mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală și în faza de judecată (înscrisuri, procesul-verbal întocmit de Garda Financiar, raportul de expertiză contabilă judiciară, coroborate cu declarațiile inculpaților) instanța de fond a reținut corect situația de fapt constând, în esență, în aceea că în perioada 2008 - 2010 inculpații Ș.A. și Ș.L.D. (soți) au desfășurat activități comerciale de construire și vânzare a mai multor imobile pe raza orașului Popești-Leoderni, județul Ilfov, fără a fi înregistrați la organele fiscale competente ca plătitori de T.V.A. și fără a declara și plăti T.V.A. pentru operațiunile comerciale respective. Se mai reține că, prin procesul-verbal din 28 iunie 2010 al Gărzii Financiare - Comisariatul General s-a stabilit ca înculpații, au desfășurat activități economice peste plafonul de 35.000 euro începând cu luna decembrie 2007, s-au înregistrat ca plătitori de T.V.A. la data de 18 iunie 2010.

Instanța a fost învestită cu judecarea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, care prevede următoarele: „(1) Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la mdeplinirea obligațiilor fiscale: a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile

Prin urmare, s-a apreciat că elementul material al acestei infracțiuni constă în acțiunea de „ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile", aspect care nu se verifică în speță câtă vreme inculpații au efectuat în mod public operațiuni de construire și vânzare-cumpărare a celor 61 de locuințe, sens în care au îndeplinit formalitățile prevăzute de lege (au efectuat operațiuni cadastrale, au solicitat și obținut certificate fiscale, certificate de urbanism, autorizații de construire, au întocmit procese-verbale de recepție a lucrărilor finalizate, au procedat la autentificarea actelor de înstrăinare), achitând obligațiile fiscale aferente acestor operațiuni.

Totodată, caracterul public al activităților derulate de către inculpați permitea organelor fiscale să constate din timp existența obligațiilor fiscale și să solicite mdeplinirea acestora, în condițiile legii. Cu alte cuvinte, dată fiind complexitatea reglementărilor în această materie și „incertitudinile normative" (subliniate chiar în raportul de expertiză contabilă), organul fiscal avea datoria de a acționa și preventiv.

Prin urmare, s-a reținut că sub aspect subiectiv, o astfel de infracțiune se comite cu intenție calificată, în sensul că inculpatul urmărește „sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale".

Ca atare, s-a constatat că în speță, nu există vreo dovadă că s-a urmărit acest rezultat, ci, dimpotrivă, atunci când a apărut cuvenita clarificare normativă inculpații au efectuat demersurile necesare sub aspect fiscal.

Din simplul fapt că nu s-a achitat T.V.A.-ul în perioada reținută în actul de constatare, s-a apreciat că nu se poate deduce intenția calificată a inculpaților și cu atât mai puțin existența elementului material al acestei infracțiuni.

Concluzionând pe acest aspect, s-a apreciat că soluția de achitare este legală și temeinică, iar criticile Parchetului sunt nefondate, întrucât câtă vreme „fapta nu există" nu se justifică schimbarea temeiului achitării pentru inculpata Ș.L.D., care avea aceleași obligații ca și soțul său.

Pe cale de consecință, s-a apreciat că în acord cu dispozițiile art. 346 alin. (3) teza I C. proc. pen. în mod corect s-a respins acțiunea civilă, nefiind fondate criticile Parchetului și ale părții civile A.N.A.F. formulate în apel.

S-a constatat că este însă, fondată critica Parchetului privitoare la omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra schimbării încadrării juridice în sensul reținerii formei continuate a infracțiunii, astfel cum a solicitat procurorul de ședință la termenul din data de 16 octombrie 2012, cerere care este întemeiată.

S-a reținut că celelalte aspecte ale cauzei (măsura asiguratorie, cheltuielile judiciare) au primit o soluționare legală și temeinică, nefiind identificate motive de desființare ale sentinței, care să fie invocate din oficiu.

Împotriva acestei decizii au formulat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și partea civilă A.N.A.F.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a invocat cazul de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. și a solicitat, în esență, admiterea recursului, casarea hotărârilor și condamnarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., cu motivarea că inculpații în mod deliberat au ales să se sustragă de la plata T.V.A.-ului, arătând că încadrarea juridică corectă este cea menționată întrucât prejudiciul reținut în cauză este de peste 100.000 euro.

A.N.A.F. a invocat cazurile de casare prev. de art. 385

9

pct. 9 și pct 17

2

C. proc. pen. și a solicitat, în esență, admiterea recursului, casarea hotărârilor. și obligarea inculpaților în solidar la plata prejudiciului adus bugetului general consolidat, în cuantum de 2.086.693,72 lei la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii ce se vor calcula în conformitate cu legislația fiscală de la data scadenței debitului până la achitarea sa integrală precum și dispunerea măsurilor asigurătorii.

Examinând recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și A.N.A.F. prin raportare la dispozițiile art. 385 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 385

9

din același cod.

În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, la data de 13 iunie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 385

9

C. proc. penală, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 2 din Lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. și a intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăsește în speță.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 al art. 385 C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În conformitate cu dispozițiile art. 385 pct. 17 C. proc. pen., hotărârea este supusă casării când este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Referitor la recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care se solicită condamnarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., Înalta Curte constată că în mod corect instanțele au dispus achitarea acestora, pentru următoarele motive:

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la mdeplinirea obligațiilor fiscale: a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile

Elementul material al acestei infracțiuni constă în acțiunea de „ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile", și în mod corect au constatat instanțele că acest aspect nu se verifică în speță, întrucât inculpații au efectuat în mod public operațiuni de construire și vânzare-cumpărare a celor 61 de locuințe, au îndeplinit formalitățile prevăzute de lege și au achitat obligațiile fiscale aferente acestor operațiuni.

În ceea ce privește latura subiectivă a acestei infracțiuni, nu poate fi decât intenție calificată, în sensul că inculpatul urmărește „sustragerea de la mdeplinirea obligațiilor fiscale", ceea ce în speță nu se regăsește întrucât din actele și probele dosarului nu rezultă vreo dovadă că inculpații au urmărit ace.st rezultat, ci după modificarea art. 127 din C. fisc. prin O.U.G. nr. 109/2009, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2010, inculpații au efectuat demersurile necesare sub aspect fiscal, în sensul că s-au înregistrat ca plătitori de T.V.A. la data de 18 iunie 2010;

În consecință, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a dispus achitarea inculpaților Ș.A. și Ș.L.D., întrucât fapta nu există, având în vedere că a fost comisă în perioada 4 septembrie 2008 - 23 decembrie 2009 și, pe cale de consecință nu aveau obligația de plată a T.V.A.-ului și a accesoriilor acestora, soluție menținută și de instanța de apel. care. în plus, a reținut dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen.  în ceea ce privește recursul părții civile A.N.A.F., Înalta Curte reține că nu se invocă nelegalitatea hotărârilor, ci se critică respingerea acțiunii civile.

Astfel, motivul de recurs invocat de partea civilă nu este incident, întrucât potrivit art. 346 alin. (3) C. proc. pen., nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul în care achitarea s-a pronunțat pentru că fapta imputată nu există, cum este cazul în cauza de față.

Cu referire la indicarea cazului de casare prev. de pct. 9 al art. 385

9

C. proc. pen., caz de casare nedezvoltat însă de partea civilă recurentă, și care se referă la „nemotivarea hotărârii", acesta odată cu intrarea în vigoare la 15 februarie 2013 a Legii nr. 2/2013 a fost abrogat expres.

De altfel, cu referire la acest caz de casare critica este neîntemeiată.

Se constată că în mod corect instanța de fond a respins acțiunea civilă, soluție menținută și de instanța de prim control judiciar care au răspuns criticilor formulate, astfel că latura civilă a cauzei a fost corect soluționată prin raportare la soluția de achitare, dispusă în cauză și față de art. 346 alin. (3) C. proc. pen.

În ceea ce privește indicare cazului de recurs prevăzut de art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen., Înalta Curte constată că această critică și neîntemeiată, întrucât la considerentele deciziei se regăsesc motivele și argumentele (pag. 5-6 din decizie) care au condus la pronunțarea deciziei. O hotărâre judecătorească este suficient motivată dacă răspunde în ansamblu problemelor supuse dezbaterii, astfel că hotărârea atacată răspunde criticilor formulate de către părți. De asemenea, în considerentele deciziei atacate, instanța a făcut referire la toate probele administrate și a dezvoltat pe larg motivele invocate, astfel că nu se regăsește aplicabilitate cazului de casare invocat de către partea civilă prevăzut de art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen., deoarece hotărârea pronunțată de instanța de apel cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția pronunțată, acestea fiind cuprinse și detaliate în. Pag. 5-6 din hotărârea pronunțată.

Față de cele expuse și constatând că nu sunt incidente cazuri de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și partea civilă A.N.A.F. împotriva Deciziei penale nr. 181/A din 13 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind pe intimații inculpați Ș.A. și Ș.L.D.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București rămân în sarcina statului.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și partea civilă A.N.A.F. împotriva Deciziei penale nr. 181/A din 13 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind pe intimații inculpați Ș.A. și Ș.L.D.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București rămân în sarcina statului.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 28 ianuarie 2014.