ÎCCJ, Decizia nr. 95/2014

Asupra recursului de

față, din actele dosarului constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 13/F din 14 ianuarie

2013, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins ca nefondată

plângerea formulată de petentul F.V., împotriva Ordonanței nr. 2141/P/2011 din

27 martie 2012 dată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că în mod corect nu s-a dispus

trimiterea în judecată a intimaților, întrucât din analiza înscrisurilor

existente la dosarul cauzei nu au rezultat indicii cu privire la existența

faptelor invocate de petent.

De asemenea s-a

constatat că în cauza au fost efectuate suficiente acte premergătoare, iar

procurorul a analizat în detaliu fiecare mijloc de probă, arătând motivele

pentru care a ajuns la concluzia dispusă prin soluție.

Astfel, prin

Ordonanța nr. 2141/P/2011 din 27 martie 2012 Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, în temeiul art. 228 alin. (4), (6) raportat la art. 10 lit. a)

și d) C. proc. pen., art. 209 alin. (3) și (4), art. 28

1

pct. 1 lit.

b) și art. 35 din același Cod, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de:

- executorul

judecătoresc C.I.I., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de

dispozițiile art. 246, art. 288, art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a)

din același cod;

- prim-procurorul

Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, T.R., executorul judecătoresc

C.I.I. și față de avocatul R.I., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de dispozițiile art. 25 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.;

- G.T. sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzută de dispozițiile art. 20 C. pen. raportat la

art. 174 din același Cod.

Prin aceeași

ordonanță s-a dispus disjungerea și declinarea competenței de soluționare a

cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, în vederea

continuării cercetărilor față de numiții G.T., sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de dispozițiile art. 194, art. 289, art. 291, art.

193, art. 220 și art. 217 C. pen. și D.V., T.V., I.S. și A.I., sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289 și art. 291 C. pen.

Prin Rezoluția nr.

1353/II/2/2012 din 15 mai 2012, Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de

petentul F.V. împotriva Ordonanței nr. 2141/P/2011 din 27 martie 2012.

Împotriva Sentinței

penale nr. 13/F din 14 ianuarie 2013, la data de 17 ianuarie 2013, petentul

F.V. a formulat recurs și a solicitat, în esență, admiterea recursului și

admiterea plângerii, apreciind că rezoluția dată este nelegala și netemeinică,

arătând că i-a fost încălcat dreptul de proprietate, iar organele de cercetare

penală nu au aflat adevărul. De asemenea, a invocat excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010

care modifică dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen. în raport de

dispozițiile art. 1 alin. (4), art. 11, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21,

art. 24 alin. (1), art. 53, art. 124 alin. (2), art. 129 și art. 148 din

Constituția României.

Prin Decizia penală

nr. 2559 din 3 septembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a respins ca inadmisibil recursul formulat de petentul F.V. împotriva

Sentinței penale nr. 13/F din 14 ianuarie 2013, la data de 17 ianuarie 2013 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Pentru a dispune

astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

Prin Legea nr.

202/2010 au fost aduse modificări de natură să contribuie la accelerarea

soluționării proceselor, între acestea regăsindu-se și înlăturarea unor căi de

atac, cum este și cazul recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în

procedura reglementată de dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., modificat prin

dispozițiile art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, hotărârea prin care

judecătorul soluționează plângerea formulată împotriva rezoluțiilor sau

ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată este definitivă.

Dispozițiile art.

XXIV din Legea nr. 202/2010 (dispoziții tranzitorii) prevăd că numai în

situația în care hotărârile au fost pronunțate în cauzele penale înainte de

intrarea în vigoare a legii, acestea rămân supuse căilor de atac, motivelor și

termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, a constatat că sentința instanței de fond a

fost pronunțată la data de 14 ianuarie 2013, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 202/2010, astfel fiind aplicabile dispozițiile art. 278

1

alin.

(10) C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile pronunțate de judecător în

procedura prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., este definitivă.

Întrucât petentul a

formulat o cale de atac neprevăzută de lege, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, a apreciat că nu se mai impune a fi analizată excepția

de neconstituționalitate invocată de petentul F.V.

Împotriva Deciziei

penale nr. 2559 din 3 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, a formulat recurs petentul F.V., apreciind că în mod greșit

instanța de recurs nu a analizat cererea de sesizare a Curții Constituționale

cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII pct. 39 din

Legea nr. 202/2010 care modifică dispozițiile art. 278

1

C. proc.

pen. în raport de dispozițiile art. 1 alin. (4), art. 11, art. 16 alin. (1),

art. 20, art. 21, art. 24 alin. (1), art. 53, art. 124 alin. (2), art. 129 și

art. 148 din Constituția României.

Examinând recursul,

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor

art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, se constată că

admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată

de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul

legislativ, respectiv:

a) starea de

procesivitate, în sensul că excepția de neconstituționalitate apare ca un

incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie

rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii,

în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz,

în vigoare;

c) prevederile care

fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale

printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) interesul

procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Înalta Curte,

Completul de 5 judecători, constată că, prin excepția invocată, inculpatul

pretinde că dispozițiile art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 care

modifică dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen. ar contraveni

prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4), art. 11, art. 16

alin. (1), art. 20, art. 21, art. 24 alin. (1), art. 53, art. 124 alin. (2),

art. 129 și art. 148 din Constituția României.

Pentru a fi

admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea

Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică

să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal, implicit

asupra situației juridice a petentului și să nu fi fost deja soluționată

printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În condițiile în care

excepția de neconstituționalitate a fost invocată în cadrul unei căi de atac

inadmisibile, o eventuală admitere a excepției nu ar putea produce efecte

concrete asupra cursului procesului penal și nici asupra situației juridice a

petentului, nefiind astfel îndeplinită condiția interesului procesual.

Totodată, Înalta

Curte, Completul de 5 judecători, constată că excepția invocată a fost deja

soluționată prin Decizia nr. 717 din 5 iunie 2012, Curtea Constituțională

respingând ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 278

1

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin art.

XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, va respinge ca nefondat

recursul formulat de inculpatul F.V. împotriva Deciziei nr. 2559 din 3

septembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 4717/2/2012, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate

cu soluționarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca

nefondat, recursul formulat de petentul F.V. împotriva Deciziei nr. 2559 din 3

septembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 4717/2/2012.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 13 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - NN