ÎCCJ, Decizia nr. 95/2014

Asupra recursului de față, din actele dosarului constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 13/F din 14 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul F.V., împotriva Ordonanței nr. 2141/P/2011 din 27 martie 2012 dată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că în mod corect nu s-a dispus trimiterea în judecată a intimaților, întrucât din analiza înscrisurilor existente la dosarul cauzei nu au rezultat indicii cu privire la existența faptelor invocate de petent. De asemenea s-a constatat că în cauza au fost efectuate suficiente acte premergătoare, iar procurorul a analizat în detaliu fiecare mijloc de probă, arătând motivele pentru care a ajuns la concluzia dispusă prin soluție.

Astfel, prin Ordonanța nr. 2141/P/2011 din 27 martie 2012 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în temeiul art. 228 alin. (4), (6) raportat la art. 10 lit. a) și d) C. proc. pen., art. 209 alin. (3) și (4), art. 28 1 pct. 1 lit. b) și art. 35 din același Cod, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de: - executorul judecătoresc C.I.I., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de dispozițiile art. 246, art. 288, art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) din același cod; - prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, T.R., executorul judecătoresc C.I.I. și față de avocatul R.I., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de dispozițiile art. 25 C. pen.

raportat la art. 174 C. pen.; - G.T. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de dispozițiile art. 20 C. pen. raportat la art. 174 din același Cod. Prin aceeași ordonanță s-a dispus disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, în vederea continuării cercetărilor față de numiții G.T., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de dispozițiile art. 194, art. 289, art. 291, art. 193, art. 220 și art. 217 C. pen. și D.V., T.V., I.S. și A.I., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289 și art. 291 C. pen. Prin Rezoluția nr. 1353/II/2/2012 din 15 mai 2012, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul F.V.

împotriva Ordonanței nr. 2141/P/2011 din 27 martie 2012. Împotriva Sentinței penale nr. 13/F din 14 ianuarie 2013, la data de 17 ianuarie 2013, petentul F.V. a formulat recurs și a solicitat, în esență, admiterea recursului și admiterea plângerii, apreciind că rezoluția dată este nelegala și netemeinică, arătând că i-a fost încălcat dreptul de proprietate, iar organele de cercetare penală nu au aflat adevărul. De asemenea, a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 care modifică dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. în raport de dispozițiile art. 1 alin. (4), art. 11, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 24 alin. (1), art. 53, art. 124 alin. (2), art. 129 și art. 148 din Constituția României.

Prin Decizia penală nr. 2559 din 3 septembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins ca inadmisibil recursul formulat de petentul F.V. împotriva Sentinței penale nr. 13/F din 14 ianuarie 2013, la data de 17 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a reținut următoarele: Prin Legea nr. 202/2010 au fost aduse modificări de natură să contribuie la accelerarea soluționării proceselor, între acestea regăsindu-se și înlăturarea unor căi de atac, cum este și cazul recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în procedura reglementată de dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (10) C. proc.

pen., modificat prin dispozițiile art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, hotărârea prin care judecătorul soluționează plângerea formulată împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată este definitivă. Dispozițiile art. XXIV din Legea nr. 202/2010 (dispoziții tranzitorii) prevăd că numai în situația în care hotărârile au fost pronunțate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a legii, acestea rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de 14 ianuarie 2013, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, astfel fiind aplicabile dispozițiile art. 278 1 alin. (10) C. proc.

pen., potrivit cărora hotărârile pronunțate de judecător în procedura prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., este definitivă. Întrucât petentul a formulat o cale de atac neprevăzută de lege, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că nu se mai impune a fi analizată excepția de neconstituționalitate invocată de petentul F.V. Împotriva Deciziei penale nr. 2559 din 3 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a formulat recurs petentul F.V., apreciind că în mod greșit instanța de recurs nu a analizat cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 care modifică dispozițiile art. 278 1 C. proc.

pen. în raport de dispozițiile art. 1 alin. (4), art. 11, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 24 alin. (1), art. 53, art. 124 alin. (2), art. 129 și art. 148 din Constituția României.

Examinând recursul, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, se constată că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv: a) starea de procesivitate, în sensul că excepția de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare; c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că, prin excepția invocată, inculpatul pretinde că dispozițiile art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 care modifică dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. ar contraveni prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4), art. 11, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 24 alin. (1), art. 53, art. 124 alin. (2), art. 129 și art. 148 din Constituția României. Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal, implicit asupra situației juridice a petentului și să nu fi fost deja soluționată printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În condițiile în care excepția de neconstituționalitate a fost invocată în cadrul unei căi de atac inadmisibile, o eventuală admitere a excepției nu ar putea produce efecte concrete asupra cursului procesului penal și nici asupra situației juridice a petentului, nefiind astfel îndeplinită condiția interesului procesual. Totodată, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că excepția invocată a fost deja soluționată prin Decizia nr. 717 din 5 iunie 2012, Curtea Constituțională respingând ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul F.V.

împotriva Deciziei nr. 2559 din 3 septembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4717/2/2012, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate cu soluționarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul F.V. împotriva Deciziei nr. 2559 din 3 septembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4717/2/2012. Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2014. Procesat de GGC - NN