ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3968/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3968/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 774/F din 05 octombrie 2011, Tribunalul București, secția

I

penală, în baza art. 20 rap. la art. 174

- 175 lit. i) C. pen. cu aplic. art. 73 lit. b) și art. 37 lit. b) C. pen., a condamnat

inculpatul S.N., la pedeapsa de 7 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 7 ani.

A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a)

și b) C. pen.

În

baza art. 88 C. pen., a dedus prevenția de la 5 august 2009

la 8 septembrie 2009, inclusiv.

În

baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul

la plata sumelor de 4.481,98 RON către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență

S.P. și de 10.000 euro în echivalent lei la data plății, daune morale către partea

civilă A.V.

În

baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul

la 20.000 RON cheltuieli judiciare stat.

A admis cererile de reexaminare formulate

de apărătorii inculpatului și a dispus scutirea de la plata amenzii judiciare.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

de fond a reținut, în esență, că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 548/P/2010 din 09 august 2010, s-a dispus

trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului S.N. pentru comiterea

infracțiunii prev. și

ped. de art. 20 rap. la art. 174 - 175

lit. i) C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen.

S-a dispus scoaterea de sub urmărire penală

a inculpaților S.A., S.I., și S.G. sub aspectul infracțiunii prev. și ped. de

art. 20 rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., întrucât nu sunt autori ai faptei.

S-a dispus scoaterea de sub urmărire penală

a inculpatului S.G., sub aspectul infracțiunii prev. și ped. de art. 136

1

din Legea nr. 295/2004 pe motiv că fapta nu întrunește elementele constitutive ale

acestei infracțiuni.

S-a dispus neînceperea urmăririi penale

în privința făptuitorului A.V. sub aspectul infr. prev. și ped. de art. 181 C.

pen., întrucât partea vătămată S.N. și-a retras plângerea prealabilă.

S-a dispus neînceperea urmăririi penale

în privința făptuitorului I.A., sub aspectul infracțiunii prev. și ped. de art.

20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen., întrucât nu este autor al faptei.

S-a dispus neînceperea urmăririi penale

în privința făptuitorilor S.A., S.N., S.I. și S.G., sub aspectul infracțiunilor

prev. și ped. de art. 193, art. 194 și art. 261 C. pen., pe motiv că fapta nu există.

S-a dispus disjungerea în vederea sesizării

prin act separat a Judecătoriei Cornetu, județul Ilfov, competentă să judece cauza

privind pe inculpatul S.I. pentru comiterea infracțiunii prev. și ped. de art. 279

alin. (1) C. pen.

În

data de 7 iunie 2009, cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul

European, în fața secției de votare, inculpatul S.N., a intrat într-un conflict

verbal și fizic cu martorul N.A., cauza conflictului fiind intenția inculpatului

S.N. de a glumi cu martorul N.I., dar această replică a stârnit reacția amuzată

a martorului S.I. (fratele inculpatului) și l-a iritat pe martorul N.A., care reacționând

l-a îmbrâncit pe martorul S.I. Această împrejurare l-a determinat pe inculpatul

S.N. să intervină în apărarea fratelui său, lovindu-l pe martorul N.A., la rândul

său acesta lovind pe inculpat în dreptul buzei, după care conflictul s-a generalizat

și i-a implicat, la niveluri mai reduse de violență însă, și pe martorii I.N.F.

și N.I. Conflictul a încetat urmare a intervenției tatălui inculpatului, martorul

S.A. și a martorului G.N., cel dintâi observând conflictul de la o distanță de aproximativ

15 m și intervenind în momentul în care a observat că fiul său fusese lovit. În

același timp, și martorii N.A. și I.F. au decis să se retragă din conflict, primul

începând să fugă pe jos, iar al doilea urmându-l cu autoturismul său, și luându-l

în mașină, după care împreună s-au deplasat spre secția de poliție.

Instanța de fond a reținut această primă

fază a faptelor în urma coroborării declarațiilor persoanelor implicate, respectiv

inculpatul S.N. și rudele sale S.A. și S.I., și declarațiile martorilor N.I., I.N.F.

și G.N.

A mai reținut că, există contradicții între

declarațiile acestor persoane cu privire la un element de fapt relevant - natura

injuriilor aduse inițial de inculpatul S.N. martorilor N.I. și N.A. Sub acest aspect,

având în vedere că toate persoanele implicate recunosc că până la momentul conflictului

relațiile dintre grupul părții vătămate și al inculpatului au fost unele de prietenie,

ajutorare reciprocă, etc, (sunt depuse fotografii prezentând persoane din ambele

grupuri în vacanțe, alte reuniuni amicale, etc), instanța de fond a reținut că modul

de adresare inițială a inculpatului S.N. a avut, dincolo de forma verbală concretă,

caracter și intenție de glumă, și nu injurios, însă a fost perceput ca atare de

martorul N.A.

O a doua fază a conflictului are loc în

curtea secției de poliție. Martorii I.N.F. și N.A. s-au deplasat aici în autoturismul

celui dintâi, cu intenția de a formula plângere împotriva inculpatului și a rudelor

sale.

Inculpatul S.N. și martorii S.A. și S.I.

au urmărit pe cei dintâi, fiecare în mașina proprie, până la sediul organelor de

poliție, au oprit în fața curții sediului de poliție, unde de ambele părți au fost

proferate injurii și amenințări.

Martorii G.A. (fratele părții vătămate),

N.A. și I.N.F. au susținut că în această a doua fază inculpatul S.N. și martorii

S.A. și S.I. au proferat amenințări grave la adresa martorilor ce se aflau în curtea

poliției, și au folosit arme - săbii și bâte - luate din mașinile proprii pentru

a-i amenința. Prezența martorului

S.G. în această fază a conflictului

este un element de fapt nesigur, existând contradicții între declarațiile martorilor

cu privire la acest aspect. Posibila prezență a acestui martor la această fază a

conflictului nu are însă relevanță asupra vinovăției inculpatului, singurul care

a fost trimis în judecată dintre persoanele cercetate inițial.

Organele de poliție locale nu au întocmit

proces-verbal cu privire la acest conflict.

Întrucât

partea vătămată A.V. nu a fost de față

și nu i s-a relatat această a doua fază a conflictului, gradul de agresivitate al

inculpatului și familiei sale față de cei doi martori menționați este mai puțin

relevant din punctul de vedere al elementelor constitutive ale faptei și a reținerii

circumstanței provocării. Pe de altă parte, Tribunalul prin sentință a reținut că

există dubii cu privire la veridicitatea declarațiilor celor trei martori în legătură

cu folosirea de către grupul inculpatului a unor arme - bâte și săbii. În contextul

în care este evident că după sesizarea organelor de poliție și luarea primelor măsuri

procesuale, majoritatea persoanelor audiate în această cauză (rude sau prieteni

apropiați cu una din cele două părți aflate în conflict) au achiesat mai mult sau

mai puțin la versiunea dorită de fiecare dintre cele două părți, susținerile celor

trei martori cu privire la armele respective tind a constitui o încercare de a plasa

arma faptei în posesia inculpatului S.N., deși probele efectuate în cursul urmăririi

penale nu indică că inculpatul s-ar fi aflat de la început în posesia unei astfel

de arme.

Cu privire la cea de-a treia fază a conflictului,

în care a survenit lezarea părții vătămate, instanța de fond a reținut următoarele:

În

momentul în care celelalte persoane au început deplasarea

către sediul de poliție, martorul N.I. s-a deplasat personal cu autoturismul marca

F. de culoare roșie proprietate personală către domiciliul părții vătămate A.V.

pentru a-i cere ajutorul în conflictul în care era agresat vărul său, N.A. Deplasarea

a fost rapidă, de o durată de ordinul a câtorva minute; și martorul S.N., care a

observat conflictul din fața secției de votare, s-a deplasat personal, cu scuterul

său, la locuința părții vătămate pentru a-i relata aceleași aspecte, la momentul

sosirii observând că partea vătămată se urcă în dreapta în autoturismul condus de

martorul N.I. și demarează; acest martor a indicat faptul că partea vătămată avea

în acest moment în mână o sabie.

La întoarcerea de la postul de poliție,

inculpatul S.N. care se afla în autoturismul personal a fost blocat în trafic de

mașina în care se aflau partea vătămată și martorul N.I. La câteva momente a oprit

și mașina condusă de martorul S.I., atât inculpatul cât și martorul S.I. coborând

din mașini.

S-a mai reținut că martorul S.I. a fost

atacat de martorul N.I., acesta din urmă încercând să îl lovească cu o bâtă pe care

o avea asupra sa, în timp ce partea vătămată l-a atacat cu sabia pe inculpatul S.N.

În

ceea ce privește conflictul dintre cei doi martori, Tribunalul

a reținut că martorul S.I. l-a dezarmat în scurt timp de bâtă pe martorul N.I.,

iar cel din urmă a fugit câțiva metri, martorul S.I. întorcându-se la autoturism

și începând să se îndepărteze de la locul faptei.

Inculpatul S.N. a reușit să o imobilizeze

pe partea vătămată trântind-o la pământ, unde a lovit-o de câteva ori cu pumnii

în zona feței. Întrucât partea vătămată rămăsese la pământ, inculpatul s-a urcat

în mașină și a pornit motorul, încercând să manevreze mașina pentru a pleca. Atât

inculpatul cât și fratele său S.I. s-au urcat în mașini relativ în același timp.

În

acest timp partea vătămată s-a ridicat de la pământ și a venit

la autoturismul inculpatului, spărgând luneta din spate și apoi încercând să îl

lovească cu sabia prin geamul deschis al mașinii, fără a-i provoca în acest moment

o leziune. Inculpatul l-a lovit cu portiera pentru a-l îndepărta, și a coborât din

mașină, fiind lovit de partea vătămată cu sabia în dreptul piciorului. Inculpatul

a ridicat bâta folosită anterior de martorul N.I. și a lovit de mai multe ori pe

partea vătămată în zona capului, trântind-o la pământ, a dezarmat-o de sabie, a

luat sabia în cauză și la rândul său a început să o lovească pe partea vătămată,

provocându-i plăgi tăiate și înțepate grave. În urma agresiunii, partea vătămată

a rămas la pământ. A fost ridicată de martorul S.A., tatăl inculpatului, a cărui

sosire la fața locului fusese întârziată de faptul că fusese blocat de un microbuz,

care împreună cu inculpatul S.N. au pus pe partea vătămată pe bancheta din spate

a autoturismului celui dintâi și au transportat-o la spital.

Momentul în care inculpatul a lovit în

modul arătat, cu sabia, pe partea vătămată, nu a fost observat de nici unul din

membrii familiei inculpatului, martorii S.A. și S.

G.

(cel din urmă anunțat telefonic despre conflict) și S.I.

ajungând sau reîntorcându-se la fața locului după ce partea vătămată fusese lovită

cu sabia și se afla la pământ.

Instanța de fond a avut în vedere și această

desfășurare a evenimentelor în baza declarațiilor inculpatului coroborate cu ale

martorilor S.I. (în ceea ce privește debutul conflictului) și ale martorului S.N.

Ambii martori confirmă faptul că sabia s-a aflat inițial în posesia părții vătămate,

care se înarmase cu ea de acasă, ceea ce confirmă varianta inculpatului de desfășurare

a agresiunii. Astfel, a dat o relevanță deosebită declarațiilor martorului S.N.,

care face parte din grupul extrem de mic al persoanelor audiate și care au o poziție

obiectivă în cauză; de asemenea, instanța de fond a arătat că nu există date care

să indice că acest martor ar dori să îl avantajeze pe inculpat, de vreme ce implicarea

sa a constat în anunțarea tocmai a părții vătămate despre conflict, deci teoretic

martorul era mai apropiat de partea vătămată decât de inculpat.

Ca atare, instanța de fond a înlăturat

atât declarațiile părții vătămate cât și ale martorului N.I., întrucât declarațiile

acestora prezintă multiple aspecte contradictorii sau ilogice. Partea vătămată prezintă

o versiune a vătămării sale, susținând că a fost atacată de inculpat, fratele și

tatăl acestuia cu bâte, cuțite, baionete, aspecte ce nu sunt reale, toate datele

cauzei confirmând că tatăl inculpatului nu a fost prezent la acest conflict, și

de altfel nici versiunea „măcelăririi" sale cu baioneta, cuțitul, și respectiv

briceagul, de fiecare dintre cele trei persoane, nu este confirmată nici de declarațiile

persoanelor audiate și nici de concluziile raportului de expertiză medico-legală.

Și declarațiile martorului N.I. prezintă neconcordanțe, acesta indicând în plus

ca agresor și pe martorul S.G., la care partea vătămată însă nu face referire, și

încearcă în același mod să acrediteze ideea unui atac spectaculos și foarte pretabil

unui film de acțiune din partea a cel puțin 3 persoane împotriva părții vătămate.

De asemenea, a reținut că leziunile produse

de inculpat părții vătămate au vizat zone vitale și i-au pus în primejdie viața,

concluzie reținută în baza certificatului medico - legal emis în beneficiul părții

vătămate, din 24 iunie 2009 în care se reține că leziunile părții vătămate sunt

provocate prin agresiune cu armă albă și constau în plagă prin tăiere nepenetrantă

abdominală paramedian stâng, plagă prin tăiere bază hemitorace drept anterior, nepenetrantă,

plagă transfixiantă 1/3 medie

gambă dreaptă cu sângerare

activă maximă - interesare arterială și musculară, plagă prin tăiere 1/3 superioară

braț stâng cu lambou muscular cutanat, plagă regiune perianală cu lambou cutanat,

plagă contuză medio-frontală, fractură deschisă antebraț stâng, multiple plăgi prin

tăiere superficiale și escoriații la nivelul întregului corp, stop cardio respirator

resuscitat UPU, leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovituri repetate

cu corp dur tăietor și corp dur contondent, ce pot data din 07 iunie 2009, leziuni

ce necesită îngrijiri medicale cca 55 zile, în condițiile unei evoluții clinice

favorabile, și au pus în primejdie viața victimei, concluzii menținute și în raportul

de expertiză medico-legală din 20 octombrie 2009.

Inculpatul a invocat în apărare pierderea

discernământului după dezarmarea părții vătămate de sabie, susținând că nu și-a

dat seama din acest moment de actele sale. Instanța a respins această apărare având

în vedere că imediat după lovirea părții vătămate inculpatul a condus-o pe aceasta

la spital, fiind în acest moment în posesia deplină a facultăților sale psihice,

este o persoană tânără, ce nu prezintă afecțiuni la acest nivel, motiv pentru care

apreciază că nu există argumente concrete în sprijinul tezei inculpatului.

Sub aspectul încadrării juridice, a reținut

că fapta inculpatului S.N. care, la data de 07 iunie 2009, într-un loc public, cu

intenție a comis împotriva acesteia acte de agresiune fizică prin tăiere și înțepare

repetată, folosind o sabie și în urma acelor agresiuni i-a cauzat leziuni traumatice

pentru care au fost necesare 55 zile de îngrijiri medicale, punându-i viața în primejdie,

întrunește elementele constitutive ale tentativei la comiterea infracțiunii de omor

calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen.

Instanța de fond a apreciat că, în mod

corect, în actul de sesizare s-a reținut circumstanța atenuantă a provocării. În

acesta sens, a reținut că așa cum reiese din situația de fapt descrisă, inculpatul

a acționat în urma unui atac direct, imediat, ilicit al părții vătămate împotriva

sa. Inculpatul nu s-a aflat însă în legitimă apărare - teoretic ar fi incident excesul

justificat de legitimă apărare - și nici nu se poate reține incidența excesului

scuzabil ca stare de atenuare întrucât la momentul la care inculpatul a săvârșit

propriul atac partea vătămată era deja dezarmată, astfel încât atacul acesteia fusese

încheiat, or ambele ipoteze menționate presupun un atac desfășurare. În aceste condiții

atacul - încheiat - al părții vătămate constituie o acțiune

ilicită

de natură a provoca inculpatului o puternică stare de tulburare, împrejurări ce

constituie premisele provocării ca circumstanță atenuantă legală. Actele inițiale

ale inculpatului - care au ajuns efectiv la cunoștința părții vătămate - nu au valoarea

unor acte ilicite, care să înlăture beneficiul provocării, întrucât expresiilor

inițiale adresate martorului N.A. le-a lipsit, așa cum s-a arătat mai sus, intenția

specifică faptei de insultă, iar agresiunile inculpatului împotriva martorului N.A.

nu au prezentat în nici o măsură un caracter într-atât de grav încât să justifice,

sub aspectul proporționalității, reacția părții vătămate.

S-a reținut că fapta a fost săvârșită în

condițiile stării de recidivă mare postexecutorie, față de condamnările contopite

prin sentința penală nr. 770 din 21 august 2003 a Tribunalului București, definitivă

pin neapelare, în pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, ce a fost executată în

regim de detenție între 26 martie 2001 - 17 decembrie 2003 când inculpatul a fost

liberat condiționat, având de executat un rest de 402 zile închisoare.

Această situație de fapt a fost reținută

pe baza următorului material probatoriu: declarațiile inculpatului S.N., declarațiile

părții vătămate A.V., declarațiile martorilor S.I., S.G., S.A., N.I., G.A., N.A.B.,

M.C., G.N., C.M., I.F., I.A., I.I., N.G., S.N., S.At., R.A., R.M., proba cu înscrisuri.

La individualizarea pedepsei ce a fost

aplicată inculpatului instanța a avut în vedere concurența dintre starea de recidivă

ca și cauză de agravare și provocare ca și cauză de atenuare și a ales să facă aplicarea

dispozițiilor art. 76 lit. a) C. pen.

De asemenea, a avut în vedere, conform

art. 72 C. pen., modalitatea și împrejurările concrete ale faptei, caracterul esențial

al valorii sociale vizate, împrejurarea că anterior faptei propriu zise, inculpatul

a alimentat la rândul său conflictul cu ceilalți martori din prezenta cauză, elemente

ce relevă că inculpatul este la rândul său o personalitate violentă, înclinată spre

conflicte. Având în vedere și antecedența penală bogată a inculpatului relevată

de fișa de cazier, a apreciat că aplicarea unei pedepse de 7 ani închisoare, în

regim de detenție, este îndestulătoare pentru realizarea scopului preventiv educativ

al pedepsei penale.

Împotriva acestei soluții, în termen legal,

au declarat apel, inculpatul S.N. și parte civilă A.V.

Inculpatul S.N. a criticat soluția instanței

de fond atăt sub aspectul greșitei soluționări a laturii penale și a celei civile.

În

ceea ce privește soluționarea laturii penale, inculpatul,

prin apărător, a susținut că în mod greșit a fost condamnat, în loc să fie achitat

în baza art. 10 lit. e) C. proc. pen. rap. la art. 44 alin. (2) și (3) C. pen.,

întrucât din probatoriul administrat rezultă că a acționat în stare de legitimă

apărare.

De asemenea, inculpatul a solicitat schimbarea

încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de omor calificat în infracțiunea

de vătămare corporală, față de împrejurarea că nu a avut intenția de a ucide victima.

Totodată, a solicitat aplicarea dispozițiilor

art. 320

1

C. proc. pen. , pentru a fi valorificată poziția sa de recunoaștere

a comiterii faptei.

În

subsidiar, inculpatul a criticat hotărârea instanței de fond

pentru greșita individualizare a pedepsei aplicate în raport cu prevederile

art. 72 C. pen.

În

ceea ce privește latura civilă a cauzei, a solicitat respingerea

pretențiilor civile formulate de partea civilă Spitalul Clinic de Urgență, în condițiile

existenței unei culpe concurente egale a părții vătămate cu cea a inculpatului.

Partea civilă A.V. a criticat hotărârea

atacată atât sub aspectul laturii penale cât și al laturii civile a cauzei.

În

ceea ce privește latura penală a cauzei, a criticat greșita

reținere în favoarea inculpatului a dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., respectiv

scuza provocării.

Pe latura civilă a cauzei, a solicitat

majorarea cuantumului daunelor morale.

Prin decizia penală nr. 89/A din 15 martie

2012 Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins ca nefondate apelurile

și a obligat la cheltuieli judiciare către stat.

Instanța de apel a reținut că, probele

administrate dovedesc cu certitudine că, inculpatul S.N. este autorul infracțiunii

de tentativă la omor săvârșită asupra victimei A.V.

Cu privire la solicitarea inculpatului

de a se reține incidența dispozițiilor art. 44 alin. (2) și (3) C. pen., privind

existența legitimei apărări, cauză care înlătură vinovăția, instanța de apel a

apreciat

că cererea este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 44 alin.

(2) C. pen., este în legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura

un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau

împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoana sau drepturile

celui atacat ori interesul obștesc.

De asemenea, în conformitate cu art. 44

alin. (3) C. pen., este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza

tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea

pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Din interpretarea dispozițiilor art. 44

alin. (2) C. pen. se deduc condițiile legitimei apărări, ca o cauză de natură a

înlătura caracterul penal al faptei. Astfel, pe de o parte, se disting condiții

privind atacul ce generează o apărare legitimă iar, pe de altă parte, se deduc condițiile

privitoare la riposta legitimă care trebuie să fie precedată de atac, să se îndrepte

împotriva agresorului, să fie necesară pentru înlăturarea atacului și să fie proporțională

cu gravitatea acestuia.

Pentru a se putea reține existența excesului

justificat, prevăzut de art. 44 alin. (3) C. pen., este necesar să fie îndeplinite

toate condițiile prevăzute de lege pentru forma tipică a legitimei apărări (condiții

referitoare la atac și apărare), cu excepția cerinței referitoare la proporționalitatea

apărării cu gravitatea atacului, în acest caz depășirea limitelor unei apărări legitime

datorându-se tulburării sau temerii în care se află făptuitorul la momentul comiterii

faptei.

S-a reținut că, analiza incidenței dispozițiilor

anterior menționate presupune stabilirea, pe baza probelor administrate, a circumstanțelor

și împrejurărilor concrete în care fapta a fost comisă.

Din conținutul declarațiilor inculpatului

rezultă că fapta a fost comisă în următoarele circumstanțe: „Am plecat acasă eu

cu mașina mea, fratele meu cu a lui și tata cu a lui, între noi și tata intercalându-se

câteva mașini, între care și un maxi taxi. După nici 100 m drumul a fost blocat

de A.V. și B. care erau ambii într-o mașină. Au blocat drumul și ne-au forțat să

oprim și noi mașina. Partea vătămată s-a dat jos din mașină cu sabia, iar B. cu

un par. În momentul în care l-am lovit cu pumnul, partea vătămată avea sabia ridicată

și încerca să mă lovească a venit cu sabia spre mine ținând-o în sus și înjurând

imediat ce a coborât din

mașină. După ce l-am lovit cu pumnul în

zona feței, partea vătămată a căzut și l-am lovit din nou, de 2-3 ori cu picioarele.

L-am lăsat conștient când am plecat de acolo. M-am îndepărtat 2 metri m-am urcat

în mașină iar partea vătămată a venit spre mine cu sabia încercând să mă taie, după

ce cu sabia spărsese luneta din spatele mașinii. A încercat să mă taie prin geamul

care era coborât, nu știu dacă m-a tăiat în acest moment, însă a tăiat pielea mașinii,

eu am deschis ușa de la portiera Jeepului, l-am împins cu ea, am coborât din mașină

încercând să fug iar mașina a mai rulat un pic și s-a oprit într-un stâlp. Partea

vătămată, încerca în continuare să mă taie cu sabia, am luat de jos bâta pe care

o folosise B. înainte. Arăt că am fugit în spatele mașinii înainte să reușesc să

pun mâna pe bâtă. După ce am luat bâta de jos, am lovit-o pe partea vătămată o dată

sau de două ori, partea vătămată m-a lovit în dreptul trunchiului și în zona piciorului

cu sabia, când m-am ridicat să mă apăr. Dacă nu m-aș fi apărat astfel m-ar fi lovit

în stomac. La un moment dat am avut suficientă putere să pun mâna pe sabie, moment

din care nu îmi mai amintesc ce s-a întâmplat".

Martorii R.A., R.M. și S.I. (fratele inculpatului)

prezenți la locul săvârșirii faptei, confirmă această succesiune a acțiunilor ce

compun situația de fapt anterior reținută, ceea ce conferă valoare probatorie declarației

inculpatului. Așadar, sub aspectul situației de fapt, în acord cu prima instanță,

Curtea a reținut că, partea vătămată l-a atacat pe inculpat și anume a blocat în

trafic autoturismul în care se afla inculpatul și s-a îndreptat împotriva acestuia

cu o sabie. Inculpatul a ripostat, prin exercitare de violențe, pentru a respinge

atacul cu sabia declanșat de partea vătămată asupra sa și, astfel, a reușit să o

dezarmeze, după care a urcat în autoturism și a efectuat manevre pentru a părăsi

locul incidentului. În acest moment, partea vătămată a reluat atacul asupra inculpatului,

lovind cu sabia luneta autoturismului în care acesta se afla. În continuare, a încercat

să-l lovească pe inculpat, cu sabia, prin geamul deschis al autoturismului. În acest

context, inculpatul a hotărât să riposteze din nou atacului, a coborât din autoturism

împingând pe partea vătămată cu portiera și a reluat agresiunea asupra acesteia.

Într-o primă fază, partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu sabia în picior, producându-i

leziuni prin tăiere, după care inculpatul s-a înarmat cu o bâtă, găsită la fața

locului, cu care a lovit-o pe partea vătămată în zona capului până ce aceasta a

căzut la pământ. Profitând de

starea părții vătămate, inculpatul

i-a luat sabia și a continuat să o lovească cu acest obiect producându-i plăgi tăiate

și înțepate grave.

S-a mai reținut că, deși procurorul a apreciat

în expozitivul rechizitoriului că se impune reținerea atât a dispozițiilor art.

73 lit. a) C. pen. cât și a celor prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., în mod just,

instanța de fond a reținut doar incidența circumstanței atenuante legale a provocării.

Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că, cele două circumstanțe atenuante

se exclud reciproc, nefiind posibilă aplicarea lor concomitentă, cu privire la o

faptă unică, așa cum a sugerat procurorul de caz.

Potrivit dispozițiilor art. 73 C. pen.,

constituie circumstanțe atenuante următoarele împrejurări:

a) depășirea limitelor legitimei apărări

sau ale stării de necesitate;

b) săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea

unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei

vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei

sau prin altă acțiune ilicită gravă.

Din examinarea textului de lege menționat,

rezultă că circumstanța prevăzută de art. 73 lit. a) C. pen. presupune o ripostă

din partea unei persoane care nu se află într-o stare de tulburare sau emoție, or,

inculpatul a acționat într-o stare de tulburare care este de esența provocării.

De asemenea, ca un argument în plus, instanța

de apel a considerat că, reținerea circumstanței prev. de art. 73 lit. a) C.

pen. implică existența unui atac imediat sau în curs de desfășurare, în timp ce

în cazul provocării atacul s-a consumat. În cauză, în raport cu situația de fapt

reținută, atacul nu mai era în curs de desfășurare la momentul în care inculpatul

a ripostat.

Așadar, reținând că inculpatul a acționat

într-o stare de tulburare provocată de atitudinea părții vătămate, în condițiile

în care la momentul ripostei nu exista un atac în desfășurare, în mod corect, s-a

făcut aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.

Instanța de apel a constatat că, în cuprinsul

declarației date în cursul cercetării judecătorești partea vătămată contrazice ipoteza

existenței unei provocări din partea inculpatului. Astfel, acesta a arătat că „în

data când a avut loc fapta R. cu A., cu M. și cu tatăl lor, s-au luat de un văr

de-al meu pe care îl cheamă N.A.B. Știu de la vărul meu că aceste persoane s-au

luat de el, acesta mi-a dat telefon și mi-a spus că îl aleargă cu săbii cu pistoale.

Eu eram acasă când mi-a dat telefon, îl auzeam la telefon și îmi dădeam seama că

fuge în timp ce vorbește

cu mine, și mi-a spus să vin repede să

îl ajut că îl omoară ăștia. N.I. a venit și m-a luat de acasă cu un autoturism

marca F. al unui frate de-al meu și ne-am dus să vorbim cu familia inculpatului,

ne-­am dus să liniștim lucrurile și nu să ne batem cu ei".  Declarația părții

vătămate se coroborează sub acest aspect cu cea a martorului N.I. care a arătat

că  „m-am dus cu autoturismul marca F. la A.V., vărul meu, să-i spun ce s-a întâmplat.

Știam că este bun prieten cu inculpatul și ceilalți din familia sa și poate va aplana

conflictul.

Prin urmare, a apreciat că partea vătămată

nu s-a aflat într-o stare de tulburare care să justifice modul său de a acționa

și, pe cale de consecință, cererea inculpatului de a fi achitat în baza art. 10

lit. e) C. pen. a fost respinsă ca neîntemeiată.

Totodată, s-a apreciat ca fiind neîntemeiată

critica părții vătămate vizând greșita reținere a provocării ca circumstanță atenuantă

legală în favoarea inculpatului.

În

ceea ce privește critica formulată de inculpat vizând greșita

încadrare juridică în tentativă la infracțiunea de omor calificat, prev. de

art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în loc

de infracțiunea de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., Curtea de Apel

a apreciat că și aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Practica judiciară este unanimă în a considera

că există tentativă la infracțiunea de omor în cazul în care inculpatul a lovit

victima cu un instrument apt de a-i suprima viața și cu intensitate, într-o regiune

vitală a corpului, însă rezultatul nu s-a produs, ca urmare a îngrijirilor medicale

primite.

Prin urmare, sub aspectul încadrării juridice

instanța de apel a reținut că, în raport cu modul repetat și intensitatea loviturilor

aplicate părții vătămate, prin tăiere și înțepare cu o sabie, în zone anatomice

vitale, cauzându-i leziuni traumatice deosebit de grave, ce au necesitat pentru

vindecare 55 zile de îngrijiri medicale și i-au pus viața în primejdie, fapta inculpatului

întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea omor calificat,

prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i)

cu aplic. art. 73 lit. b) C. pen.

Cu privire la solicitarea inculpatului,

de aplicare a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., având în vedere

că a recunoscut comiterea faptei, instanța de apel a constatat că a fost formulată

tardiv.

Prin art.

XI

din O.U.G. nr. 121/2012 au fost reglementate dispoziții tranzitorii

privind aplicarea potrivit cărora „în cauzele

a

flate

în curs de judecată în care cercetarea judecătorească în primă instanță începuse

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea

soluționării proceselor, dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. se aplică

în mod corespunzător la primul termen cu procedură completă imediat următor intrării

în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență".

S-a reținut că, solicitarea inculpatului

nu este întemeiată pe de o parte, întrucât nu a recunoscut în totalitate fapta reținută

în actul de sesizare, nefiind îndeplinite condițiile impuse de art. 320

1

alin.

(2) C. proc. pen., iar pe de altă parte, inculpatul a solicitat aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., după dezbateri, așadar după termenul cu procedură completă imediat

următor intrării în vigoare a ordonanței de urgență.

În

ceea ce privește individualizarea pedepsei aplicate inculpatului,

Curtea de Apel București a apreciat că funcția de reeducare a pedepsei poate fi

realizată numai printr-o justă individualizare a acestei sancțiuni, ceea ce presupune

stabilirea unui cuantum care să țină seama în egală măsură de natura și gravitatea

faptei dar și de persoana inculpatului. A realiza o corectă individualizare a pedepsei

înseamnă a acorda semnificația cuvenită tuturor acestor date ce țin de gradul de

pericol social al faptei, de persoana inculpatului dar și de împrejurările care

atenuează sau agravează răspunderea penală.

Instanța de prim control judiciar a apreciat

ca neîntemeiate criticile formulate de către inculpat și partea vătămată, întrucât

în cauză pedeapsa aplicată reflectă respectarea principiului proporționalității

între gravitatea faptei comise și profilul socio-moral și de personalitate al inculpatului,

nejustificându-se micșorarea pedepsei.

Cu privire la criticile formulate de inculpat

și partea vătămată cu privire la soluționarea laturii civile a cauzei, instanța

de apel a reținut următoarele:

Sub aspectul prejudiciului material, dispozițiile

art. 14 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora repararea pagubei se va face potrivit

legii civile, trebuie coroborate cu prevederile art. 998-999 C. civ., care prevăd

condițiile în care poate fi angajată răspunderea civilă delictuală și dispozițiile

art. 1169 C. civ. potrivit căruia cel ce formulează o pretenție în fața instanței

trebuie să o dovedească.

S-a reținut că partea vătămată A.V. s-a

constituit parte civilă cu suma de 160.000 euro reprezentând daune

materiale

însă pentru că nu a făcut dovada întinderii prejudiciului s-a apreciat că, în mod

just, instanța de fond a respins solicitarea părții civile A.V. de a i se acorda

daune materiale.

Referitor la cererea părții civile de majorarea

cuantumului daunelor morale, instanța de apel a reținut următoarele:

Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente

unui prejudiciu nepatrimonial este greu de făcut, greutate care rezidă mai ales

din imposibilitatea de a le cuantifica ca pe un pretium dolores, ca o compensare

a suferințelor fizice și psihice, și include o doză de aproximare, însă instanța

de apel, în acest demers, a luat în considerare finalitatea instituirii daunelor

morale, faptul că aceste daune morale se acordă într-un cuantum suficient pentru

a realiza o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, dar în același

timp nu trebuie să se transforme într-o sursă de venit nejustificată, respectiv

într-o îmbogățire fără just temei.

Față de împrejurarea că infracțiunea a

fost comisă în stare de provocare, chiar dacă producerea prejudiciului este consecința

nemijlocită a activității inculpatului, s-a apreciat că victima trebuie să suporte

totuși o parte din acest prejudiciu, deoarece ea este cea care a determinat prin

comportarea sa necorespunzătoare, săvârșirea, de către inculpat, a faptei care a

pricinuit paguba. În consecință, s-a apreciat că, în mod corect, inculpatul nu a

fost obligat să repare integral prejudiciul moral, ci numai 50%, parte corespunzătoare

culpei sale, potrivit regulilor referitoare la stabilirea întinderii răspunderii

civile în caz de culpă comună.

Instanța de apel a mai apreciat că suma

de 10.000 euro, echivalent în lei la data plății, constituie o reparație adecvată

și suficientă a prejudiciului moral cauzat părții civile, în condițiile reținerii

culpei concurente egale cu a inculpatului.

Totodată, a constatat că, în mod just,

a fost obligat inculpatul S.N. la plata sumei de 4.481,98 RON către partea civilă

Spitalul Clinic de Urgență S.P., reprezentând cheltuieli de spitalizare.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța

de apel, în termen legal, au declarat recurs, partea civilă A.V. și de inculpatul

S.N.

Recurentul inculpat a invocat cazurile

de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 6, 14, 17, 17

2

C. proc.

pen.

A susținut în cadrul cazului de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., în principal

că, în mod greșit nu au fost reținute dispozițiile art. 44 alin. (3) C. pen., pe

cale de consecință, a solicitat casarea hotărârii atacate și rejudecând achitarea

inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. e) C. proc.

pen.

A mai susținut că, au fost încălcate dispozițiile

art. 356 și 357 C. proc. pen.

De asemenea, a susținut că potrivit

art. 350 C. proc. pen. instanța avea obligația ca prin hotărâre să se pronunțe asupra

stării de libertate a inculpatului.

În

cadrul aceluiași caz de casare a solicitat admiterea recursului

și aplicarea dispoz. art. 320

1

C. proc. pen.

Cu privire la cazul de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen. a susținut că faptei i s-a dat o încadrare

juridică greșită reținând în mod greșit, în sarcina inculpatului săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen. în loc de art. 182

alin. (2) C. pen., astfel că, se impune schimbarea încadrării juridice în sensul

celor de mai sus.

În

susținerea cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 6 C. proc. pen. a susținut că instanța de fond a încălcat dreptul la apărare

al inculpatului.

În

final, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. a susținut că instanța de fond și instanța de control

judiciar au făcut o greșită individualizare a pedepsei aplicate și, prin urmare

a solicitat reținerea în favoarea inculpatului a circumstanțelor prevăzute de

art. 73 lit. b) C. pen. și art. 74 lit. c) C. pen. chiar dacă se reține art. 320

1

C. proc. pen. și aplicarea unei pedepse spre minimul special prevăzut de lege.

Recurenta parte civilă, invocând pe latură

penală cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. a

susținut că în mod greșit instanțele au reținut circumstanța atenuantă legală prevăzută

de art. 73 lit. b) C. pen., respectiv a scuzei provocării.

Pe latură civilă a susținut că suma de

10.000 euro acordată de instanțe este foarte mică în raport de suferințele fizice

și psihice suferite de către partea vătămată.

Examinând hotărârea recurată prin prisma

criticilor aduse, a aspectelor de nelegalitate și netemeinicie invocate, în baza

actelor aflate la dosarul cauzei, dar și în raport cu prevederile

art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție expune:

recurs care se circumscrie cazului de casare care, în situația în care ar fi incident,

ar conduce, potrivit art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., la casarea

hotărârii și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Înalta Curte arată că, potrivit

pct. 6 art. 385

9

alin. (1) C. proc. pen., hotărârea este supusă casării

dacă judecata a avut loc în lipsa apărătorului.

În

legătură cu această critică formulată de recurentul inculpat

sub aspectul încălcării dreptului la apărare, Înalta Curte constată că nu este neîntemeiată

având în vedere că inculpatul la termenul din data de 21 septembrie 2011 a fost

asistat de un apărător ales, astfel că hotărârea atacată nu este lovită de nulitate

absolută care să impună casarea acesteia, dreptul la apărare nefiind încălcat dacă

nu sunt prezenți toți apărătorii angajați în cauză și, de aceea nu se impune trimiterea

cauzei spre rejudecare.

De asemenea, se observă că, la dosarul

cauzei nu există nicio cerere din partea vreunui apărător ales al inculpatului de

lăsarea cauzei la a doua strigare, în condițiile în care aveau termen în cunoștință.

Mai mult decât atât, după închiderea dezbaterilor,

al doilea apărător ales al inculpatului, avocatul P.D. a depus, în scris, prin registratură

o cerere prin care a învederat instanței de fond că a reziliat contractul de asistență

juridică cu inculpatul S.N. pentru neachitarea onorariului convenit, astfel că,

nu înțelege să-i mai asigure apărarea.

Ca urmare, se constată, pentru considerentele

expuse, că judecarea cauzei de către instanța de fond s-a realizat cu deplina respectare

a dispozițiilor art. 171 C. proc. pen., motiv pentru care Înalta Curte apreciază

că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1)

pct. 6 C. proc. pen.

De altfel, în cauză nu au fost încălcate

nici dispoz. art. 6 parag. 3 lit. b) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

așa cum pretinde inculpatul, fiind realizată o apărare efectivă a intereselor inculpatului.

recurentul inculpat întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen. privitor la ipoteza în care hotărârile sunt supuse

casării în condițiile în care sunt contrare legii sau cănd prin

hotărâre

s-a făcut o greșită aplicare a legii

se

constată următoarele:

Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă

că instanțele au reținut corect fapta și vinovăția inculpatului, au dat o încadrare

juridică corespunzătoare și au individualizat în mod just pedeapsa aplicată.

Înalta Curte în acord cu instanța de apel,

constată fundamentat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile expres prevăzute

de art. 44 alin. (2) și (3) C. pen. astfel că, nu se impune achitarea inculpatului

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen.

Legitima apărare presupune în primul rând

un atac, o acțiune agresivă îndreptată împotriva uneia din valorile apărate de lege.

Fără existența atacului nu poate exista în genere apărare și deci nici legitimă

apărare.

Potrivit dispozițiilor art. 44 alin.

(2) C. pen. este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru

a înlătura un atac material direct, imediat și injust îndreptat împotriva sa, a

altuia sau împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoana

sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc.

Pentru a se reține legitima apărare este

necesar ca fapta să fie comisă aproape concomitent sau imediat după exercitarea

atacului și să existe o disproporționalitate între atac și apărare. Din probele

administrate în cauză nu rezultă că partea vătămată a avut un asemenea comportament

violent care să-l determine pe inculpat să adopte o atitudine atât de agresivă.

În

speță, rezultă că, partea vătămată a blocat în trafic autoturismul

în care se afla inculpatul și a inițiat acțiunea atacându-l cu o sabie în această

primă etapă a conflictului, inculpatul a ripostat atacului și a exercitat violențe

asupra părții vătămate, dezarmând-o de sabie, după care a încercat să părăsească

locul faptei. Astfel, în raport cu evoluția conflictului, necesitatea unei riposte

a inculpatului, nevoia de se apăra pe sine, a fost justificată într-o primă fază,

însă nu l-a pus în situația de a fi în legitimă apărare, întrucât odată cu dezarmarea

părții vătămate, raportul de forțe s-a schimbat și atacul nu a mai reprezentat un

pericol iminent pentru inculpat.

Deși conflictul părea a fi încetat, partea

vătămată a reluat atacul asupra inculpatului începând să lovească cu sabia în autoturismul

inculpatului și apoi, prin geamul deschis al portierei, a încercat să-l rănească,

acesta a oprit autoturismul și a reluat

conflictul cu partea vătămată,

nefiind justificată apărarea întrucât inculpatul avea posibilitatea să plece de

la locul comiterii faptei.

Apoi, partea vătămată a lovit inculpatul

cu sabia în picior, producându-i leziuni prin tăiere, după care inculpatul s-a înarmat

cu o bâtă, găsită la fața locului, cu care a lovit-o pe victimă în zona capului,

producându-i plăgi tăiate și înțepate grave până ce aceasta a căzut la pământ.

Inculpatul ca și în prima etapă a conflictului,

a continuat exercitarea de violențe, după ce a trântit la pământ victima și a dezarmat-o,

deși nu mai exista un atac în desfășurare care să justifice lovirea și producerea

unor leziuni grave care să-i pună viața în primejdie astfel că, inculpatul nu se

mai afla în fața unui atac imediat, de natură să-i primejduiască viața.

Pe cale de consecință, având în vedere

că nu sunt îndeplinite condițiile legitimei apărări, nu se poate reține nici incidența

excesului scuzabil reglementat de art. 44 alin. (3) C. pen. ca stare de atenuare

întrucât la momentul la care inculpatul a săvârșit propriul atac partea vătămată

era deja dezarmată, astfel încât atacul acesteia fusese încheiat, or ambele ipoteze

menționate presupun un atac desfășurare.

Nici criticile privind încălcarea dispozițiilor

prevăzute de art. 350 și 357 C. proc. pen. nu sunt întemeiate, Înalta Curte constată

că, dispozitivul hotărârii atacate cuprinde toate mențiunile prevăzute de lege și,

totodată, instanța nu aveau obligația să se pronunțe asupra măsurii arestării preventive

ținând seama de faptul că inculpatul a fost cercetat pe tot parcursul procesului

penal în stare de libertate.

În

legătură cu solicitarea inculpatului referitoare la aplicabilitatea

dispozițiilor prevăzute de art. 320

1

C. proc. pen. se constată, pe de

o parte că, această solicitare a fost formulată după închiderea dezbaterilor, respectiv

la data de 15 februarie 2012 deci după termenul cu procedură completă imediat următor

intrării în vigoare a O.U.G. nr. 121/2012, iar pe de altă parte, inculpatul nu a

recunoscut în totalitate fapta reținută în actul de sesizare, astfel că, în mod

corect, instanța de apel a respins cererea inculpatului ca tardivă.

de pct. 17 al art. 385

9

alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a solicitat

schimbarea încadrării juridice din infracțiunea săvârșirea infracțiunii prevăzute

de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen. în infracțiunea prevăzută de

art. 182 alin. (2) C. pen.

Înalta Curte apreciază că, raportat la

modalitatea în care inculpatul S.N. a acționat, exercitând acte de agresiune fizică

cu o sabie asupra părții vătămate, provocându-i leziuni prin tăiere și înțepare,

în mod repetat, ce au necesitat pentru vindecare 55 zile de îngrijiri medicale,

și care i-au pus viața în pericol, a acționat cu intenția de a suprima viața părții

vătămate. În mod corect s-a reținut în considerentele hotărârii, intenția inculpatului

a fost aceea de a ucide partea vătămată rezultând din activitatea materială, obiectivă,

desfășurată de acesta, și anume a lovit cu intensitate victima, cu un instrument

apt de a ucide, respectiv sabie, în regiuni vitale a corpului producându-i mai multe

plagă prin tăiere și escoriații la nivelul întregului corp, care i-a pus viața în

primejdie.

Prin urmare, sub aspectul laturii subiective

fapta a fost comisă cu intenția de a ucide, fiind întrunite elementele constitutive

ale infracțiunii de omor, în forma tentativei.

Sub aspectul laturii subiective, în cazul

infracțiunii de vătămare corporală infractorul acționează cu intenția generală de

a lovi o persoană, în timp ce în cazul tentativei la infracțiunea de omor, în mod

evident, acționează cu intenția de a ucide. În cauză actele de punere în executare

a rezoluției infracționale constând în acțiunea de a aplica lovituri cu o sabie

victimei cu consecința producerii unor plăgi tăiate și înțepate grave, relevă intenția

de a ucide și nu intenția generală de a lovi o persoană ori a-i aplica o corecție,

așa cum a susținut inculpatul.

În

cazul infracțiunii prevăzute de art. 182 C. pen. făptuitorul

nu urmărește moartea victimei și nici nu acceptă acest rezultat, el acționând numai

în vederea vătămării corporale a victimei dar în condiții susceptibile de a-i produce

moartea.

Drept urmare, pentru a exista intenția

de a ucide, prevederea trebuie raportată la rezultatul faptei, or, în mod evident,

inculpatul a prevăzut că prin lovirea victimei cu o sabie, în zone vitale, rezultatul

ar putea fi unul letal, prin modul în care a acționat, inculpatul a urmărit să suprime

viața victimei.

Ca atare, cererea formulată de inculpat

în sensul schimbării încadrării juridice a faptei nu este întemeiată motiv pentru

care, Înalta Curte reține că nu este incident în cauză cazul de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.

atât de către recurentul inculpat, cât și de către recurentele părți civile, fundamentate

pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C.

proc.

pen.,

Înalta Curte apreciază

că acestea nu pot fi primite.

Se reține în acest sens că, în speță, s-a

făcut o corectă individualizare a pedepsei de către instanța de apel, prin evaluarea

tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancțiunii celei mai adecvate,

în vederea atingerii finalităților acesteia, în cauză negăsindu-și astfel aplicabilitatea

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

Înalta Curte reține că în cauză, în procesul

individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72

C. pen., pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă

la omor calificat a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanțelor

reale ale săvârșirii infracțiunii, având în vedere împrejurările comiterii faptei

și consecințele acesteia.

De altfel, prin hotărârea atacată, în mod

corect, s-a reținut că, față de împrejurările și modalitatea în care a fost comisă

fapta, de gravitatea deosebită a acesteia, de periculozitatea de care a dat dovadă

inculpatul, dar și de starea de recidivă postexecutorie în care se afla, criterii

în raport cu care instanța de fond a dozat corespunzător atât cuantumul, cât și

modalitatea de executare a pedepsei aplicate, ținând seama și de circumstanța atenuantă

a provocării prev. de art. 73 lit. b) C. pen. reținută în favoarea inculpatului.

În

ceea ce privește solicitarea inculpatului de aplicare a dispozițiilor

art. 74 lit. c) C. pen. se constată că existența acestor împrejurări enumerate exemplificativ

în art. 74 C. pen. nu obligă instanța de judecată să le considere circumstanțe atenuante

și să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din redactarea dată textului

art. 74 C. pen., rezultă că recunoașterea unor atari împrejurări drept circumstanță

atenuantă este lăsată la aprecierea instanței de judecată. În această apreciere

se va ține seama de pericolul social concret al faptei săvârșite, de ansamblul împrejurărilor

în care s-a săvârșit infracțiunea, de urmările produse, ca și de orice elemente

de apreciere privitoare la persoana infractorului.

Pe de altă parte, nici solicitarea recurentei

părți civile, în sensul majorării cuantumului pedepsei, nu se privește ca fiind

întemeiată, Înalta Curte reținând în acest sens că pedeapsa aplicată inculpatului

se încadrează în limitele prevăzute de lege, fiind aptă să răspundă scopului preventiv

și de reeducare al pedepsei, consfințit prin dispozițiile art. 52 C. pen., cât și

principiului

proporționalității între gravitatea concretă a faptei și datele personale ale inculpatului

și sancțiunea aplicată.

În

consecință, apreciind, pentru motivele anterior expuse, că

pedeapsa stabilită a fost corect individualizată, fiind aptă să asigure reeducarea

inculpatului și realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C.

pen., Înalta Curte constată că nu se impune reducerea acesteia, nefiind incident

în speță cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen.

În

l