ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1924/2016

Decizia nr. 1924/2016

Deliberând asupra cererii de completare a dispozitivului Deciziei nr. 130 din 27 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 18 februarie 2016, contestatoarea A. a solicitat, în temeiul art. 444 alin. (1) C. proc. civ., completarea dispozitivului Deciziei nr. 130 din 27 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, arătând că instanța a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere principal privind contestația la executare menționată, atât în cererea introductivă de instanță înregistrată la data de 19 februarie 2015 pe rolul Curții de Apel București, cât și în cererea precizatoare trimisă prin e-mail la data de 29 iunie 2015.

Mai susține contestatoarea că, prin Sentința 1913/2015 din 29 iunie 2015, Curtea de Apel București a admis excepția de necompetența materială și a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea ICCJ - SCAF. Arată că niciodată în decursul judecării cauzei nu a renunțat la judecata contestației la executare, deși la termenul din 11 noiembrie 2015 la interpelarea instanței, a precizat că înțelege să conteste și actul administrativ emis de CSM.

Totodată, a arătat ca răspunsul acesteia a fost în sensul că o contestație împotriva actului administrativ ar fi condiționat de respectarea termenului în care acesta poate fi formulat.

Așadar, precizează contestatoarea faptul că niciodată nu a înțeles să renunțe la capătul de cerere privind contestația la executare, astfel cum am subliniat și în concluziile susținute personal la termenul din 27 ianuarie 2016.

În continuare, a mai susținut că Înalta Curte a omis să se pronunțe asupra capătului principal de cerere prin Decizia civilă nr. 130/2016 pronunțată la data de 27 ianuarie 2016.

Având în vedere ca instanța era învestită cu întregul petit al dosarului inițial, înregistrat la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, instanța de control judiciar avea obligația să se pronunțe inclusiv asupra contestației la executare, menționată atât în cererea introductivă cât și în cererea precizatoare.

Omițând să se pronunțe asupra acesteia, ICCJ a procedat la soluționarea cauzei fără a respecta limitele în care a fost învestit iar o menținere a acestei soluții ar echivala cu o încălcare a principiului liberului acces la justiție reglementat de art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Mai arată faptul că inclusiv, prin cererea precizatoare comunicată la data de 29 iunie 2015, a menționat că obiectul prezentului litigiu este contestație la executare.

Față de toate aceste considerente, a solicitat admiterea prezentei cereri completatoare și, pe cale de consecință, completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 130 din 27 ianuarie 2016 cu dispoziția privind soluționarea capătului de cerere având ca obiect contestația la executare.

Apărările intimaților

La data de 3 martie 2016, intimatul Institutul Național al Magistraturii (INM) a depus, la data de 3 martie 2016, prin Serviciul Registratură, note scrise, prin care a solicitat respingerea cererii privind completarea dispozitivului Deciziei nr. 130 din 27 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, având în vedere obiectul și cauza juridică a acțiunii deduse judecății.

Hotărârea instanței de recurs

Prin Decizia nr. 130 din 27 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității invocată din oficiu și, în consecință, a respins ca tardivă contestația formulată de contestatoarea A. împotriva Hotărârii nr. 1198 din 6 noiembrie 2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

În argumentele prezentate în susținerea soluției, instanța a reținut că un prim aspect care trebuie stabilit în speță vizează calificarea juridică a pretențiilor deduse judecății.

În acest sens, pornind de la principiul rolului activ al judecătorului, care dă dreptul instanței de judecată de a proceda la calificarea corectă a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte a apreciat că simplele susțineri ale contestatoarei în sensul că, prin cererea introductivă și precizările ulterioare, a arătat împrejurări de fapt care sunt de natură să susțină o contestație la executare, nu pot reprezenta o învestire legală a instanței cu o contestație la executare propriu-zisă. Astfel, Codul de procedură civilă reglementează în art. 148 coroborat cu art. 194 lit. c), d) obiectul cererii de chemare în judecată, distinct de motivele de fapt și de drept ale acesteia.

De asemenea, instanța a reținut că același act normativ (invocat ca temei al cererii introductive) reglementează posibilitatea părții de a formula contestație la executare, în baza prevederilor sale, împotriva unui titlu ce se execută, în măsura în care pentru contestarea acestui titlu nu este prevăzută o altă procedură prin lege specială.

Înalta Curte a mai constatat că, deși formal contestatoarea și-a intitulat acțiunea introductivă „contestație la executare”, aceasta nu a fost în măsură să indice un veritabil titlu executoriu sau un act de executare silită în sensul legii, Hotărârile nr. 816/2014 și nr. 1350 din 27 noiembrie 2014 nefiind susceptibile de executare, întrucât se referă la respingerea unor contestații administrative.

În al doilea rând, având în vedere motivele invocate în cererea introductivă și în cererile precizatoare ulterioare, precum și dispozițiile imperative ale art. 713 alin. (2) C. proc. civ., care împiedică partea să se prevaleze simultan de legea specială și de cea generală (valorificând astfel principiul specialia generalibus derogant), pentru contestarea aceluiași titlu, Înalta Curte, în baza art. 22 alin. (4) din același act normativ, a calificat acțiunea reclamantei, astfel cum a fost succesiv precizată, ca fiind o contestație împotriva Hotărârii nr. 1198 din 6 noiembrie 2014 emisă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, constatând ca fiind aplicabilă în speță procedura reglementată de Legea nr. 317/2004, completată cu dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Așadar, constatând că a fost învestită cu o contestație împotriva unei hotărâri a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, Înalta Curte a examinat cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția tardivității, invocată din oficiu și a admis-o în considerarea art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.

Analizând cererea de completate a deciziei în recurs formulată prin prisma dispozițiilor legale ce au incidență în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit codului de procedură civilă, încuviințarea unei cereri de completare a unei hotărâri judecătorești este admisibilă, atunci când instanța a omis a se pronunța asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale cu care a fost legal învestită.

Astfel, art. 444 alin. (1) C. proc. civ., „(1) Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare.”

Dispoziția procedurală mai sus enunțată este clară și lipsită de echivoc, neputând fi supusă niciunei alte interpretări.

Așadar, se procedează la completarea hotărârii numai în caz de minus petita, atunci când instanța a omis să se pronunțe asupra unei cereri principale sau accesorii ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Or, în cauză, prin Decizia nr. 130/2016, Înalta Curte după calificarea acțiunii în raport cu precizările contestatoarei, dar și cu conținutul efectiv al cererii, a admis excepția tardivității invocată din oficiu și, în consecință, a respins ca tardivă contestația formulată de contestatoarea A. împotriva Hotărârii nr. 1198 din 6 noiembrie 2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

În acest context, susținerea contestatoarei în sensul că ICCJ a procedat la soluționarea cauzei fără a respecta limitele în care a fost învestită, iar o menținere a acestei soluții ar echivala cu o încălcare a principiului liberului acces la justiție reglementat de art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi reținută.

Referitor la art. 21 din Constituție, care reglementează accesul liber la justiție, Înalta Curte reține că dreptul de acces la instanță poate comporta anumite limitări, cu condiția să nu reprezinte o atingere substanțială adusă dreptului, de natură să-l golească de conținut.

În cazul particular dedus judecății, având în vedere motivele invocate de contestatoare în cererea introductivă și în cererile precizatoare ulterioare, precum și dispozițiile imperative ale art. 713 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 22 alin. (4) din același act normativ, a calificat acțiunea, astfel cum a fost succesiv precizată, ca fiind o contestație împotriva Hotărârii nr. 1198 din 6 noiembrie 2014 emisă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, constatând că în speță este aplicabilă procedura reglementată de Legea nr. 317/2004, completată cu dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Față de împrejurarea că instanța a pus în discuția părților, atât calificarea juridică a acțiunii, cât și excepția tardivității, nu se poate reține o încălcare a dreptului de acces la o instanță.

În realitate, contestatoarea critică măsura calificării acțiunii, ceea ce este inadmisibil pe calea procedurii speciale reglementată de art. 444 C. proc. civ.

Mai mult decât atât, din actele și lucrările dosarului reiese că „titlul executoriu” a fost indicat de contestatoare ca fiind reprezentat de hotărâri ale CSM prin care s-au respins cereri, deci nu erau susceptibile de executare și, implicit de a face obiectul unei contestații la executare de drept comun, pentru contestarea lor fiind prevăzută o procedură derogatorie.

Așadar, aspectele invocate de contestatoare nu confirmă punctul său de vedere susținut în prezenta cerere de completatoare a dispozitivului Deciziei nr. 130 din 27 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Față de cele menționate anterior, Înalta Curte constată că în cauză nu este incidentă niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 444 alin. (1) C. proc. civ., sens în care va respinge cererea formulată de contestatoarea A. privind completarea dispozitivului Deciziei nr. 130 din 27 ianuarie 2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de contestatoarea A. privind completarea dispozitivului Deciziei nr. 130 din 27 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2016.

Procesat de GGC - LM