ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 403/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 403/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată, reclamanta SC M. SA Brăila, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. -

Autoritatea națională a Vămilor, a solicitat suspendarea executării Deciziei de

Impunere privind actualizarea garanției aferente autorizațiilor de antrepozit

fiscal nr. 071 din 25 aprilie 2012 emisă de aceasta din urmă.

În

motivarea acțiunii s-a arătat că:

La data

de 02 mai 2012 i s-a comunicat actul atacat prin care i se aduceau la

cunoștință modificările intervenite asupra garanției constituite, stabilindu-se

în urma actualizării o garanție de 2.016.567 euro.

Decizia

în discuție nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege în privința modului de

calcul al garanției, în condițiile în care, în temeiul prevederilor legale

privind calculul garanției, nivelul acesteia trebuie să fie de 250.000 de euro,

potrivit Normelor de aplicare a Codului fiscal (pct. 108, alin. (8

1

)

lit. l)), pentru că procentul de 6% din valoarea accizelor înregistrate și

plătite în anul anterior - 15.005.156 RON, adică 3.489.571,16 lei reprezintă

209.374,2 euro, deci mai puțin decât 250.000 euro.

La

acest moment valoarea garanției constituite de SC M. SA este de 1.075.025,62 RON,

adică 250.006,2 euro, nivel pe care aceasta l-a atins la 29 februarie 2012

printr-o majorare adusă la cunoștință prin adresa nr. 1810 din 28 februarie 2012.

SC M.

SA și-a actualizat la începutul anului nivelul garanției având în vedere

„schimbările intervenite în volumul afacerii, în activitatea antrepozitarului

autorizat/ destinatarului înregistrat/expeditorului înregistrat sau în nivelul

accizei datorate”, așa cum se prevede la alin. (1)4 din același pct. menționat

anterior și a depus garanția stabilită de legislație „pentru producția de

alcool etilic și/sau băuturi spirtoase peste 5000 hl alcool pur pe an”.

Cifra sa

de afaceri pentru anul 2011 realizată din alcool a fost de 10.300.000 de euro,

așa încât o garanție de 2000.000 euro ar însemna 20% din cifra de afaceri,

adică o sumă exorbitantă în comparație cu veniturile realizate.

În

speță, pe lângă aparența de nelegalitate a actului administrativ contestat,

sunt îndeplinite și celelalte condiții legale cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004

pentru suspendarea actului administrativ.

Astfel,

existența cazului justificat derivă chiar din existența dubiilor asupra modului

de calcul și asupra temeiniciei sumei cuprinse în decizia contestată, astfel

cum se arată în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Cât

privește paguba iminentă, astfel cum aceasta este definită în art. 2 lit. s)

din Legea nr. 554/2004, aceasta este evidentă în speță atât timp cât, față de

profilul de activitate al reclamantei( societate comercială angajată în relații

comerciale cu alți agenți economici), blocarea conturilor blocarea conturilor

acesteia ar duce, fără îndoială, la perturbarea gravă a funcționării sale și,

eventual, la starea de insolvență. De altfel, neplata facturilor ca duce și la

pierderii credibilității față de un număr de importanți parteneri comerciali,

precum Metro, Real, Carrefour ori Kaufland cu care a stabilit relații importante.

Lipsa

resurselor financiare de va repercuta și asupra salariaților (circa 1000 de

persoane).

În

prezent societatea are în derulare un număr de 54 de contracte de credit și de

leasing, însumând un sold de 165.947.051 RON. Blocarea conturilor ar duce și la

imposibilitatea plății ratelor și a dobânzilor aferente către bănci pentru o

perioadă de timp.

Relevantă

pentru buna credință a reclamantei este și împrejurarea că aceasta, intrată în

rândul marilor contribuabili din ianuarie 2010, a fost până acum un bun platnic, neavând restanțe la plata vreunei datorii fiscale.

Pentru

motivele mai sus expuse, reclamanta a solicitat admiterea cererii cu consecința

suspendării executării deciziei contestate până la pronunțarea instanței de

fond asupra validității respectivului act administrativ-fiscal. În drept, s-au invocat

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 actualizată, coroborat cu art. 2 lit. a),

c), s), f) și art. 7 din Legea nr. 554/2004 actualizată.

Prin

sentința nr. 242/2012 din 21 mai 2012 Curtea de Apel Galați, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC M. SA Brăila,

și, în consecință, a suspendat executarea deciziei nr. 071 din 25 aprilie 2012

emisă de A.N.A.F. - Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția de Autorizări și

Tarif Vamal până la soluționarea în fond a contestației împotriva

susmenționatei decizii și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de

4.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ, „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube

iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună

suspendarea executării actului administrativ unilateral, până la pronunțarea

instanței de fond”.

Sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 privind contenciosul administrativ, dacă există un caz bine justificat

in sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 și dacă există

iminența producerii unei pagube, în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din același

act normativ.

Astfel,

analizând prima condiție, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art.

2 alin. (1) lit. t) din lege, sunt cazuri bine justificate acele împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

in privința legalității actului administrativ.

În

speță, reclamanta a formulat contestație împotriva actului administrativ a

cărui suspendare o solicită, apreciind că suplimentarea garanției aferente

autorizațiilor de antrepozit fiscal emise societății SC M. SA este netemeinică

și nelegală și a achitat cauțiunea prevăzută de lege, așa încât aceasta este

îndreptățită a beneficia de măsura suspendării executării.

Fără a

antama fondul cauzei, instanța a apreciat că nemulțumirea reclamantei față de

concluziile actului de control, nemulțumire declinată în cadrul contestației

formulate în cauză, se încadrează într-un caz bine justificat în accepțiunea

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, existând dubii

față de legalitatea și temeinicia sumei solicitate reclamantei cu titlu de

garanție actualizată, verificarea acestor susțineri fiind, însă, condiționată

de adâncirea cercetării materialului probator, în condițiile în care din

preambulul deciziei contestate nu rezultă temeiurile de fapt al măsurii

contestate, respectiv cifra de afaceri la care s-a aplicat procentul legal pentru

cuantificarea garanției.

Referitor

la a doua condiție cerută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr.

554/2004, respectiv iminența producerii unei pagube, instanța reține că din

actele depuse la dosar (contracte de credit, contracte de vânzare-cumpărare și

contracte de prestări servicii, în care reclamanta are calitatea de vânzător,

respectiv de beneficiar, contrate aflate în derulare) rezultă că reclamanta

este în situația de a nu-și putea onora obligațiile, plata imediată a sumelor

de bani stabilite de pârâtă fiind de natura a destabiliza funcționarea

societății.

Suspendarea

executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient

pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea

respectării principiului legalității, atâta timp cât autoritatea publică sau

judecătorul se află sub un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a

actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și

producă efectele asupra celor vizate.

În

plus, instituția juridică analizată trebuie să ofere contribuabilului o

protecție adecvată împotriva arbitrariului ceea ce realizează și Legea nr. 554/2004,

modificată.

Legiuitorul

național a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea

executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de

conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speță.

În

acest sens sunt și prevederile Recomandării nr. R (89)9 a Consiliului de Miniștri ai Consiliului Europei cu privire la protecția juridică provizorie în

materie administrativă, prin care se solicită autorității jurisdicționale

competente ca atunci când executarea unei decizii administrative este de natură

să provoace daune grave, dificil de reparat, persoanele particulare

cointeresate în această decizie să ia măsuri de protecție provizorii

corespunzătoare, în limitele competenței sale și fără ca astfel să influențeze

în vreun fel soluția asupra fondului, cu atât mai mult atunci când există un

argument juridic aferent valabil în raport cu elementele de legalitate ale

actului administrativ contestat.

În

aceste condiții, Curtea de apel a constatat că atât din recomandarea nr. R (89)8

din 13 septembrie 1989 evocată, cât și din cuprinsul art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 rezultă fără echivoc că exercițiul dreptului unei persoane,

fizice sau juridice, de a obține suspendarea provizorie a executării unui act

administrativ, este condiționat de îndeplinirea de către aceasta a două

condiții cumulative, respectiv condiția existenței unui caz bine justificat și

condiția nevoii de a se preveni producerea unei pagube iminente, dificil sau

imposibil de a mai fi reparată în viitor.

Suspendarea

executării actelor administrative constituie, așadar o situație de excepție în

cadrul căreia instanța are numai posibilitatea să efectueze o cercetare a aparenței

dreptului întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege pentru suspendarea

executării actului administrativ nu poate fi prejudiciat fondul litigiului.

Pe

lângă aceste două condiții, motivele suspendării trebuie să apară de la prima

vedere ca fiind temeinice, astfel spus trebuie să creeze de la început o

îndoială puternică asupra legalității actului contestat.

Motivele

de nelegalitate invocate de reclamantă în cuprinsul contestației împotriva

deciziei de actualizare a garanției aferentă autorizațiilor de antrepozit

fiscal, apar, la o primă analiză sumară, specifică unui astfel de litigiu, ca

apte să conducă la reținerea că în cauză ar exista un caz bine justificat.

Cea

de-a doua condiție, paguba iminentă este dată de prejudiciul material viitor,

dar previzibil cu evidență, față de profilul de activitate al reclamantei și

față de contextul crizei economice actuale.

În speță,

iminența producerii pagubei, rezultă din chiar iminența executării actului

administrativ contestat.

Prin

urmare, având în vedere considerentele expuse, instanța a considerat că

suspendarea executării deciziei în discuție este per ansamblu calea care prejudiciază

cel mai puțin și induce un echilibru între varietatea de interese divergente,

astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

și că în consecință se impune suspendarea executării deciziei nr. 71 din 25 aprilie

2012 emisă de pârâtă până la soluționarea în fond a contestației îndreptate

împotriva acesteia.

Împotriva

hotărârii instanței de fond pârâtă Autoritatea Națională a Vămilor prin

Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Galați a declarat recurs.

În

motivarea recursului se arată că instanța de fond a pronunțat o sentință

nelegală și netemeinică, fără să țină cont de apărările formulate.

Astfel,

potrivit art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ,

pentru a se solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal este

necesară îndeplinirea a doua condiții și anume: existența unui caz bine

justificat și existența unor indicii temeinice că, prin nesuspendarea actului

administrativ, s-ar produce o pagubă eminentă.

Cu

toate acestea din cuprinsul acțiunii și din probatoriul administrat în cauză nu

rezultă îndeplinirea niciuneia dintre cele două condiții impuse de lege.

În ceea

ce privește existenta unui caz bine justificat, pârâta susține că intimata-reclamantă,

deși a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere, nu a făcut dovada

ca această primă condiție, prevăzută de lege, este îndeplinită.

Simplul

fapt ca intimata-reclamantă a formulat contestația pe cale administrativă împotriva

actului administrativ fiscal a cărui suspendare se solicită nu este de natură a

confirma existența unui caz bine justificat.

Până la

anularea de către o instanța judecătorească, actul fiscal a cărei suspendare se

solicită se bucura de prezumția de legalitate. În caz contrar s-ar anticipa

soluția ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o

prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 14 din Legea nr.

554/2004.

Suspendarea

executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situație de excepție

care intervine când legea o prevede, în limitele și condițiile expres

reglementate.

În

acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2447 din 11 mai 2007 în care s-a reținut

că „susținerile elaborate ale reclamantei în sensul existenței cazului bine

justificat nu poate fi constatat întrucât nu s-a demonstrat existența unor

motive temeinice care se pună la îndoială legalitatea actului administrativ”.

Totodată,

prin Decizia nr. 257 din 27 octombrie 2006 Curtea Constituționala a reținut că

„suspendarea actelor administrative reprezintă totodată o situație de excepție întrucât

acestea se bucură de prezumția de legalitate”.

Împrejurări

vădite, de fapt și/ sau de drept care sunt de natură să producă o îndoială

serioasa cu privire la legalitatea unui act administrativ (act

administrativ-fiscal) au fost reținute de Înalta Curte ca fiind:

- emiterea

unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea

competentelor;

- actul

administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale;

- nemotivarea

actului administrativ;

- modificarea

importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea

importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare);

- anularea

parțială a actului administrativ-fiscal de către autoritatea ierarhic superioară.

Instanța

de fond nu a motivat hotărârea și nu a indicat nici un aspect de vădită

nelegalitate a actului administrativ fiscal.

Având în

vedere că din cele de mai sus rezultă că nu există niciun temei pentru a

aprecia actul administrativ întocmit de autoritatea vamală, ca fiind nelegal, în

speță, în ceea ce privește cazul bine justificat, această condiție nu a fost îndeplinită

de către intimata-reclamantă.

În ceea

ce privește condiția existentei unor premize care să conducă

la formarea

convingerii instanței cu privire la producerea unei pagube iminente, intimata -

reclamantă nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu material viitor și

previzibil.

Paguba

iminentă este definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 drept

prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidență sau, după caz,

perturbarea previzibilă gravă a funcționarii unei autorități publice ori a unui

serviciu public.

Suspendarea

executării este însă o măsură de excepție, care se justifică numai dacă actul

administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire ar produce reclamantei un

prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anularii actului, condiție

care nu a fost îndeplinită în cauză.

Astfel,

executarea unui act administrativ nu poate fi considerată prin ea însăși

producătoare a unei pagube iminente, întrucât nu rezultă din probele

administrate această vătămare este ireparabilă pentru reclamanți.

Iminența

producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată. Îndeplinirea

condiției referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care

să probeze iminența producerii pagubei invocate, sub acest aspect fiind lipsite

de relevanță simplele afirmații făcute ca atare în acțiunea formulată.

În speță,

în ceea ce privește paguba iminentă, această condiție nu a fost și nu este îndeplinită

de către intimata-reclamantă.

Astfel,

argumentele aduse în susținerea cererii de suspendare a ordinului nu sunt de

natură să facă dovada îndeplinirii cumulative a celor două condiții prevăzute

de lege, acestea neputând fi reținute în soluționarea favorabilă a cauzei.

Cele

două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1), prin tonul lor restrictiv-imperativ,

denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului

administrativ, presupunând așadar dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe

regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a

argumenta existența unui caz bine justificat și a iminenței producerii pagubei.

Pentru

a se putea dispune măsura suspendării actului administrativ nu este suficientă

simpla afirmație a persoanei presupus vătămate în sensul că ar fi îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în lipsa

mijloacelor de probă din care să rezulte temeinicia susținerilor cu privire la

existența unui caz bine justificat și la prevenirea producerii unei pagube

iminente.

Din

moment ce nu au fost îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru

a fi dispusă suspendarea, în mod eronat instanța de fond a pronunțat o soluție

de admitere a cererii de suspendare.

Susținerile

intimatei-reclamante cu privire la nelegalitatea actului administrativ sunt

nefondate din următoarele considerente:

Prin

Decizia nr. 71 din 25 aprilie 2012 emisă de Direcția de Autorizări și Tarif

Vamal s-a stabilit cuantumul garanției actualizată, pentru intimata-reclamantă

ce este antrepozitar autorizat, la valoarea de 2.016.567 euro.

Datele

care au stat la baza stabilirii acestui cuantum sunt cele disponibile în

aplicația informatică EMCS -RO de control al mișcărilor ce produse accizabile în

regim suspensiv de accize și cele care rezultă din adresa Direcției Județene

pentru Accize și Operațiuni Vamale Brăila, înregistrată la Autoritatea Națională

a Vămilor sub nr. 942 din 05 ianuarie 2011 prin care s-au transmis declarațiile

privind capacitatea de producție în antrepozitele fiscale deținute de

intimata-reclamantă așa cum de altfel se menționează în preambulul Deciziei nr.

71 din 25 aprilie 2012.

Intimatei-reclamante

îi revenea obligația, conform punctului 108 alin. (1)

9

aferent

Titlului VII „Accize și alte taxe speciale” din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004

cu modificările și completările ulterioare, în vederea actualizării nivelului

garanției, să depună la autoritatea vamală teritorială, până la data de 15

ianuarie 2012 inclusiv o declarațiile privind informațiile necesare analizei

potrivit prevederilor alin. (14)-(18), dar intimata-reclamantă nu și-a îndeplinit

aceasta obligație.

La

stabilirea nivelului garanției actualizate se au în vedre mai multe elemente,

nu doar „valoarea accizelor înregistrate și plătite în anul anterior”, așa cum

susține intimata - reclamantă.

În ceea

ce privește afirmația conform căreia „la începutul anului, antrepozitarul

autorizat a actualizat nivelul garanției (.)” nu este fondată deoarece:

- la

începutul anului, respectiv până la 15 ianuarie 2012, inclusiv,

intimata-reclamantă, în calitate de antrepozitar autorizat trebuia să depună la

autoritatea vamală teritorială informațiile prevăzute la pct. 108 alin. (1)

9

aferent Titlului VII „Accize și alte taxe speciale” din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004,

cu modificările și completările ulterioare, în vederea actualizării garanției,

iar intimata - reclamantă nu s-a conformat acestor prevederi;

- conform

pct. 108 alin. (2) din același act normativ, cuantumul garanției stabilite prin

actualizare se va comunica antrepozitarului autorizat prin decizie emisă de

autoritatea vamală teritorială, care va face parte din autorizația de

antrepozit fiscal;

- pentru

a proceda la actualizarea unei garanții constituite, intimata-reclamantă

trebuia să dețină o decizie emisă de Direcția Autorizări și Tarif Vamal în

acest sens, dar intimata-reclamantă nu a deținut o astfel de decizie.

Așadar

susținerea cu privire la „valoarea garanției constituite este de 1.075.025,62 RON,

adică 250.006,2 euro, nivel atins în data de 29 februarie 2012 printr-o

majorare adusă la cunoștința Autorității Naționale a Vămilor” nu este de natură

să evidențieze conformarea cu prevederile legale în ceea ce privește actualizarea

garanției, atât timp cât Direcția de Autorizări și Tarif Vamal nu a comunicat

intimatei-reclamante, printr-o decizie cuantumul garanției actualizate.

Recurenta

a depus motive suplimentare de recurs criticând hotărârea primei instanțe sub

aspectul obligării în mod greșit la plata cheltuielilor de judecată.

Conform

art. 275 C. proc. civ., „Partea care a recunoscut la prima zi de înfățișare

pretențiile reclamantului nu va putea fi obligată la plata cheltuielilor de

judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în

judecată”.

Mai

mult decât atât, art. 276 C. proc. civ. prevede: „Când pretențiile fiecărei părți

au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare

din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face

compensarea lor”.

Potrivit

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut procesul poate fi

obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta

trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau,

prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste

cheltuieli.

Pârâta

mai susține că nici aspectele privind reaua credință, comportarea neglijentă

sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina pârâtei

pentru a fi obligată la cheltuieli de judecată.

Recursul

este nefondat.

Este de

principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate,

prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate,

de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii

echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui

act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios

administrativ decât în situații de excepție, cu observarea strictă a

îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prezumția

de legalitate a unui act administrativ și caracterul de excepție a suspendării

judiciare a unor astfel de acte nu împiedică judecătorul de contencios

administrativ, de a dispune o astfel de măsură, în situația în care exigențele

legale ale suspendării actului sunt satisfăcute, tocmai pentru a da

efectivitate prevederilor legale care reglementează suspendarea.

Înalta

Curte constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004 sunt fixate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune

suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând

trei condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative

prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei

pagube iminente.

Art. 14

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul

conținut: „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube

iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată

poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. în cazul în

care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de

60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.”

În ceea

ce privește condiția cazului bine justificat, Înalta Curte observă că, această

exigență legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate

se precizează în textul legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ”.

Referitor

la condiția iminenței producerii unei pagube, de asemenea, Legea contenciosului

administrativ conține o definiție a acestei exigențe legale. În termenii art. 2

lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înțelege „prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public".

În

recursul său Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Galați, formulat

în numele și pentru Autoritatea Națională a Vămilor, susține că aceste două condiții

prevăzute în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu sunt îndeplinite.

În ceea

ce privește condiția cazului bine justificat,

Înalta Curte constată că judecătorul

fondului nu a considerat-o ca fiind îndeplinită ca urmare a faptului că intimata-reclamantă

a formulat contestație în procedura administrativă, astfel cum se susține în

recurs. În realitate, judecătorul fondului, în mod corect, a reținut că în

speță au fost învederate suficiente elemente de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ. În concret, reclamanta a

furnizat un argument juridic aparent valabil în contestarea legalității

deciziei nr. 71 din 25 aprilie 2012, arătând că, în raport de prevederile pct. 108

alin. (8)

1

lit. l) din Normele de aplicare a Codului fiscal, nivelul

garanției trebuia să fie de 250.000 euro deoarece procentul de 6% din valoarea

accizelor înregistrate și plătite în anul anterior, echivalentul sumei de 3.489.571,16

euro reprezentând 209.374,2 euro, mai puțin așadar decât pragul mai sus amintit.

În plus, a mai arătat reclamanta, societatea a actualizat nivelul garanției

având în vedere schimbările intervenite în volumul afacerii, în activitatea

antrepozitarului autorizat, așa cum se prevede în pct. 108 alin. (1)

4

din aceleași norme.

Înalta

Curte observă că aplicarea corectă a prevederilor art. 14 din Legea nr.

554/2004 nu trebuie să conducă la o examinare pe fond a legalității actului a

cărui suspendare se solicită, analiza trebuind să se limiteze la o simplă

„pipăire a fondului”, așa cum a procedat și prima instanță. La nivelul analizei

pe care judecătorul cauzei o face în baza art. 14, prin raportare la art. 2 lit.

t) din Legea nr. 554/2004, este suficientă observarea existenței unor elemente

de fapt sau/și de drept care să creeze o îndoială în privința legalității

actului infralegislativ contestat, pentru a se lua măsura suspendării judiciare

a acestuia, or, în acest mod a procedat și prima instanță când a examinat

îndeplinirea cerinței cazului bine justificat.

În ceea

ce privește condiția iminenței producerii unei pagube, prima instanță a motivat

corect îndeplinirea cerinței legale amintite, astfel cum a fost definită în art.

2 lit. ș) din Legea contenciosului administrativ.

Pericolul

blocării conturilor reclamantei, în condițiile în care la data solicitării

suspendării erau în derulare 54 de contracte de credit și de leasing, riscul,

în această situație a încetării activității demonstrează cu evidență iminența unui

prejudiciu material grav în sensul art. 2 lit. ș) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, astfel cum s-a reținut, de altfel, și în hotărârea

primei instanțe.

Nici

criticile privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea

reclamantei, în primă instanță, nu pot fi reținute. Prima instanță a admis

acțiunea reclamantei, astfel încât în condițiile în care Agenția Națională de

Administrare Fiscală - Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale Galați a pierdut procesul, pârâta „a căzut în

pretenții” în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., prin urmare, în mod

corect, aceasta din urmă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.

În

plus, instanța de fond, prin sentința civilă nr. 647 din 18 decembrie 2012, a

admis acțiunea principală formulată de reclamant, în consecință, a anulat actul

a cărui suspendare s-a solicitat în prezenta cauză, în speță fiind incidente

prevederile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

În

textul legal precitat se prevede că: „În ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura

suspendării, dispusă în condițiile art. 14 se prelungește de drept la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a

solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1)”.

Având ca

reper acest text de lege și observând că decizia nr. 71 din 25 aprilie 2012 emisă

de pârâtă a fost anulată de judecătorul fondului, urmează ca suspendarea în

prezenta cauză să opereze până la soluționarea irevocabilă a dosarului de fond,

prin efectul legii, astfel că și din acest punct de vedere se impune

respingerea recursului pârâtei pentru a asigura efectivitatea prevederilor art.

15 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ.

Față de

cele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtei, potrivit

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale

Galați, în numele și pentru Autoritatea Națională a Vămilor, împotriva

Sentinței nr. 242/2012 din 21 mai 2012 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2013.