ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 403/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta SC M. SA Brăila, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Autoritatea națională a Vămilor, a solicitat suspendarea executării Deciziei de Impunere privind actualizarea garanției aferente autorizațiilor de antrepozit fiscal nr. 071 din 25 aprilie 2012 emisă de aceasta din urmă. În motivarea acțiunii s-a arătat că: La data de 02 mai 2012 i s-a comunicat actul atacat prin care i se aduceau la cunoștință modificările intervenite asupra garanției constituite, stabilindu-se în urma actualizării o garanție de 2.016.567 euro.

Decizia în discuție nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege în privința modului de calcul al garanției, în condițiile în care, în temeiul prevederilor legale privind calculul garanției, nivelul acesteia trebuie să fie de 250.000 de euro, potrivit Normelor de aplicare a Codului fiscal (pct. 108, alin. (8 1 ) lit. l)), pentru că procentul de 6% din valoarea accizelor înregistrate și plătite în anul anterior - 15.005.156 RON, adică 3.489.571,16 lei reprezintă 209.374,2 euro, deci mai puțin decât 250.000 euro.

La acest moment valoarea garanției constituite de SC M. SA este de 1.075.025,62 RON, adică 250.006,2 euro, nivel pe care aceasta l-a atins la 29 februarie 2012 printr-o majorare adusă la cunoștință prin adresa nr. 1810 din 28 februarie 2012. SC M. SA și-a actualizat la începutul anului nivelul garanției având în vedere „schimbările intervenite în volumul afacerii, în activitatea antrepozitarului autorizat/ destinatarului înregistrat/expeditorului înregistrat sau în nivelul accizei datorate”, așa cum se prevede la alin. (1)4 din același pct. menționat anterior și a depus garanția stabilită de legislație „pentru producția de alcool etilic și/sau băuturi spirtoase peste 5000 hl alcool pur pe an”.

Cifra sa de afaceri pentru anul 2011 realizată din alcool a fost de 10.300.000 de euro, așa încât o garanție de 2000.000 euro ar însemna 20% din cifra de afaceri, adică o sumă exorbitantă în comparație cu veniturile realizate. În speță, pe lângă aparența de nelegalitate a actului administrativ contestat, sunt îndeplinite și celelalte condiții legale cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea actului administrativ. Astfel, existența cazului justificat derivă chiar din existența dubiilor asupra modului de calcul și asupra temeiniciei sumei cuprinse în decizia contestată, astfel cum se arată în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Cât privește paguba iminentă, astfel cum aceasta este definită în art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004, aceasta este evidentă în speță atât timp cât, față de profilul de activitate al reclamantei( societate comercială angajată în relații comerciale cu alți agenți economici), blocarea conturilor blocarea conturilor acesteia ar duce, fără îndoială, la perturbarea gravă a funcționării sale și, eventual, la starea de insolvență. De altfel, neplata facturilor ca duce și la pierderii credibilității față de un număr de importanți parteneri comerciali, precum Metro, Real, Carrefour ori Kaufland cu care a stabilit relații importante. Lipsa resurselor financiare de va repercuta și asupra salariaților (circa 1000 de persoane).

În prezent societatea are în derulare un număr de 54 de contracte de credit și de leasing, însumând un sold de 165.947.051 RON. Blocarea conturilor ar duce și la imposibilitatea plății ratelor și a dobânzilor aferente către bănci pentru o perioadă de timp. Relevantă pentru buna credință a reclamantei este și împrejurarea că aceasta, intrată în rândul marilor contribuabili din ianuarie 2010, a fost până acum un bun platnic, neavând restanțe la plata vreunei datorii fiscale. Pentru motivele mai sus expuse, reclamanta a solicitat admiterea cererii cu consecința suspendării executării deciziei contestate până la pronunțarea instanței de fond asupra validității respectivului act administrativ-fiscal.

În drept, s-au invocat art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 actualizată, coroborat cu art. 2 lit. a), c), s), f) și art. 7 din Legea nr. 554/2004 actualizată. Prin sentința nr. 242/2012 din 21 mai 2012 Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC M. SA Brăila, și, în consecință, a suspendat executarea deciziei nr. 071 din 25 aprilie 2012 emisă de A.N.A.F. - Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția de Autorizări și Tarif Vamal până la soluționarea în fond a contestației împotriva susmenționatei decizii și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral, până la pronunțarea instanței de fond”. Sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, dacă există un caz bine justificat in sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 și dacă există iminența producerii unei pagube, în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din același act normativ.

Astfel, analizând prima condiție, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, sunt cazuri bine justificate acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială in privința legalității actului administrativ. În speță, reclamanta a formulat contestație împotriva actului administrativ a cărui suspendare o solicită, apreciind că suplimentarea garanției aferente autorizațiilor de antrepozit fiscal emise societății SC M. SA este netemeinică și nelegală și a achitat cauțiunea prevăzută de lege, așa încât aceasta este îndreptățită a beneficia de măsura suspendării executării.

Fără a antama fondul cauzei, instanța a apreciat că nemulțumirea reclamantei față de concluziile actului de control, nemulțumire declinată în cadrul contestației formulate în cauză, se încadrează într-un caz bine justificat în accepțiunea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, existând dubii față de legalitatea și temeinicia sumei solicitate reclamantei cu titlu de garanție actualizată, verificarea acestor susțineri fiind, însă, condiționată de adâncirea cercetării materialului probator, în condițiile în care din preambulul deciziei contestate nu rezultă temeiurile de fapt al măsurii contestate, respectiv cifra de afaceri la care s-a aplicat procentul legal pentru cuantificarea garanției.

Referitor la a doua condiție cerută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, respectiv iminența producerii unei pagube, instanța reține că din actele depuse la dosar (contracte de credit, contracte de vânzare-cumpărare și contracte de prestări servicii, în care reclamanta are calitatea de vânzător, respectiv de beneficiar, contrate aflate în derulare) rezultă că reclamanta este în situația de a nu-și putea onora obligațiile, plata imediată a sumelor de bani stabilite de pârâtă fiind de natura a destabiliza funcționarea societății.

Suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității, atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află sub un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizate. În plus, instituția juridică analizată trebuie să ofere contribuabilului o protecție adecvată împotriva arbitrariului ceea ce realizează și Legea nr. 554/2004, modificată. Legiuitorul național a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speță.

În acest sens sunt și prevederile Recomandării nr. R (89)9 a Consiliului de Miniștri ai Consiliului Europei cu privire la protecția juridică provizorie în materie administrativă, prin care se solicită autorității jurisdicționale competente ca atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave, dificil de reparat, persoanele particulare cointeresate în această decizie să ia măsuri de protecție provizorii corespunzătoare, în limitele competenței sale și fără ca astfel să influențeze în vreun fel soluția asupra fondului, cu atât mai mult atunci când există un argument juridic aferent valabil în raport cu elementele de legalitate ale actului administrativ contestat.

În aceste condiții, Curtea de apel a constatat că atât din recomandarea nr. R (89)8 din 13 septembrie 1989 evocată, cât și din cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă fără echivoc că exercițiul dreptului unei persoane, fizice sau juridice, de a obține suspendarea provizorie a executării unui act administrativ, este condiționat de îndeplinirea de către aceasta a două condiții cumulative, respectiv condiția existenței unui caz bine justificat și condiția nevoii de a se preveni producerea unei pagube iminente, dificil sau imposibil de a mai fi reparată în viitor. Suspendarea executării actelor administrative constituie, așadar o situație de excepție în cadrul căreia instanța are numai posibilitatea să efectueze o cercetare a aparenței dreptului întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ nu poate fi prejudiciat fondul litigiului.

Pe lângă aceste două condiții, motivele suspendării trebuie să apară de la prima vedere ca fiind temeinice, astfel spus trebuie să creeze de la început o îndoială puternică asupra legalității actului contestat. Motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în cuprinsul contestației împotriva deciziei de actualizare a garanției aferentă autorizațiilor de antrepozit fiscal, apar, la o primă analiză sumară, specifică unui astfel de litigiu, ca apte să conducă la reținerea că în cauză ar exista un caz bine justificat. Cea de-a doua condiție, paguba iminentă este dată de prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidență, față de profilul de activitate al reclamantei și față de contextul crizei economice actuale.

În speță, iminența producerii pagubei, rezultă din chiar iminența executării actului administrativ contestat. Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, instanța a considerat că suspendarea executării deciziei în discuție este per ansamblu calea care prejudiciază cel mai puțin și induce un echilibru între varietatea de interese divergente, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și că în consecință se impune suspendarea executării deciziei nr. 71 din 25 aprilie 2012 emisă de pârâtă până la soluționarea în fond a contestației îndreptate împotriva acesteia. Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtă Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Galați a declarat recurs.

În motivarea recursului se arată că instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală și netemeinică, fără să țină cont de apărările formulate. Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, pentru a se solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal este necesară îndeplinirea a doua condiții și anume: existența unui caz bine justificat și existența unor indicii temeinice că, prin nesuspendarea actului administrativ, s-ar produce o pagubă eminentă. Cu toate acestea din cuprinsul acțiunii și din probatoriul administrat în cauză nu rezultă îndeplinirea niciuneia dintre cele două condiții impuse de lege. În ceea ce privește existenta unui caz bine justificat, pârâta susține că intimata-reclamantă, deși a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere, nu a făcut dovada ca această primă condiție, prevăzută de lege, este îndeplinită.

Simplul fapt ca intimata-reclamantă a formulat contestația pe cale administrativă împotriva actului administrativ fiscal a cărui suspendare se solicită nu este de natură a confirma existența unui caz bine justificat. Până la anularea de către o instanța judecătorească, actul fiscal a cărei suspendare se solicită se bucura de prezumția de legalitate. În caz contrar s-ar anticipa soluția ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004. Suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situație de excepție care intervine când legea o prevede, în limitele și condițiile expres reglementate.

În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2447 din 11 mai 2007 în care s-a reținut că „susținerile elaborate ale reclamantei în sensul existenței cazului bine justificat nu poate fi constatat întrucât nu s-a demonstrat existența unor motive temeinice care se pună la îndoială legalitatea actului administrativ”. Totodată, prin Decizia nr. 257 din 27 octombrie 2006 Curtea Constituționala a reținut că „suspendarea actelor administrative reprezintă totodată o situație de excepție întrucât acestea se bucură de prezumția de legalitate”.

Împrejurări vădite, de fapt și/ sau de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasa cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: - emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competentelor; - actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale; - nemotivarea actului administrativ; - modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare); - anularea parțială a actului administrativ-fiscal de către autoritatea ierarhic superioară. Instanța de fond nu a motivat hotărârea și nu a indicat nici un aspect de vădită nelegalitate a actului administrativ fiscal.

Având în vedere că din cele de mai sus rezultă că nu există niciun temei pentru a aprecia actul administrativ întocmit de autoritatea vamală, ca fiind nelegal, în speță, în ceea ce privește cazul bine justificat, această condiție nu a fost îndeplinită de către intimata-reclamantă. În ceea ce privește condiția existentei unor premize care să conducă la formarea convingerii instanței cu privire la producerea unei pagube iminente, intimata - reclamantă nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu material viitor și previzibil. Paguba iminentă este definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 drept prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidență sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționarii unei autorități publice ori a unui serviciu public.

Suspendarea executării este însă o măsură de excepție, care se justifică numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire ar produce reclamantei un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anularii actului, condiție care nu a fost îndeplinită în cauză. Astfel, executarea unui act administrativ nu poate fi considerată prin ea însăși producătoare a unei pagube iminente, întrucât nu rezultă din probele administrate această vătămare este ireparabilă pentru reclamanți. Iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată. Îndeplinirea condiției referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminența producerii pagubei invocate, sub acest aspect fiind lipsite de relevanță simplele afirmații făcute ca atare în acțiunea formulată.

În speță, în ceea ce privește paguba iminentă, această condiție nu a fost și nu este îndeplinită de către intimata-reclamantă. Astfel, argumentele aduse în susținerea cererii de suspendare a ordinului nu sunt de natură să facă dovada îndeplinirii cumulative a celor două condiții prevăzute de lege, acestea neputând fi reținute în soluționarea favorabilă a cauzei. Cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1), prin tonul lor restrictiv-imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând așadar dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existența unui caz bine justificat și a iminenței producerii pagubei.

Pentru a se putea dispune măsura suspendării actului administrativ nu este suficientă simpla afirmație a persoanei presupus vătămate în sensul că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în lipsa mijloacelor de probă din care să rezulte temeinicia susținerilor cu privire la existența unui caz bine justificat și la prevenirea producerii unei pagube iminente. Din moment ce nu au fost îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru a fi dispusă suspendarea, în mod eronat instanța de fond a pronunțat o soluție de admitere a cererii de suspendare. Susținerile intimatei-reclamante cu privire la nelegalitatea actului administrativ sunt nefondate din următoarele considerente: Prin Decizia nr. 71 din 25 aprilie 2012 emisă de Direcția de Autorizări și Tarif Vamal s-a stabilit cuantumul garanției actualizată, pentru intimata-reclamantă ce este antrepozitar autorizat, la valoarea de 2.016.567 euro.

Datele care au stat la baza stabilirii acestui cuantum sunt cele disponibile în aplicația informatică EMCS -RO de control al mișcărilor ce produse accizabile în regim suspensiv de accize și cele care rezultă din adresa Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale Brăila, înregistrată la Autoritatea Națională a Vămilor sub nr. 942 din 05 ianuarie 2011 prin care s-au transmis declarațiile privind capacitatea de producție în antrepozitele fiscale deținute de intimata-reclamantă așa cum de altfel se menționează în preambulul Deciziei nr. 71 din 25 aprilie 2012. Intimatei-reclamante îi revenea obligația, conform punctului 108 alin. (1) 9 aferent Titlului VII „Accize și alte taxe speciale” din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G.

nr. 44/2004 cu modificările și completările ulterioare, în vederea actualizării nivelului garanției, să depună la autoritatea vamală teritorială, până la data de 15 ianuarie 2012 inclusiv o declarațiile privind informațiile necesare analizei potrivit prevederilor alin. (14)-(18), dar intimata-reclamantă nu și-a îndeplinit aceasta obligație. La stabilirea nivelului garanției actualizate se au în vedre mai multe elemente, nu doar „valoarea accizelor înregistrate și plătite în anul anterior”, așa cum susține intimata - reclamantă.

În ceea ce privește afirmația conform căreia „la începutul anului, antrepozitarul autorizat a actualizat nivelul garanției (.)” nu este fondată deoarece: - la începutul anului, respectiv până la 15 ianuarie 2012, inclusiv, intimata-reclamantă, în calitate de antrepozitar autorizat trebuia să depună la autoritatea vamală teritorială informațiile prevăzute la pct. 108 alin. (1) 9 aferent Titlului VII „Accize și alte taxe speciale” din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin H.G.

nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, în vederea actualizării garanției, iar intimata - reclamantă nu s-a conformat acestor prevederi; - conform pct. 108 alin. (2) din același act normativ, cuantumul garanției stabilite prin actualizare se va comunica antrepozitarului autorizat prin decizie emisă de autoritatea vamală teritorială, care va face parte din autorizația de antrepozit fiscal; - pentru a proceda la actualizarea unei garanții constituite, intimata-reclamantă trebuia să dețină o decizie emisă de Direcția Autorizări și Tarif Vamal în acest sens, dar intimata-reclamantă nu a deținut o astfel de decizie.

Așadar susținerea cu privire la „valoarea garanției constituite este de 1.075.025,62 RON, adică 250.006,2 euro, nivel atins în data de 29 februarie 2012 printr-o majorare adusă la cunoștința Autorității Naționale a Vămilor” nu este de natură să evidențieze conformarea cu prevederile legale în ceea ce privește actualizarea garanției, atât timp cât Direcția de Autorizări și Tarif Vamal nu a comunicat intimatei-reclamante, printr-o decizie cuantumul garanției actualizate. Recurenta a depus motive suplimentare de recurs criticând hotărârea primei instanțe sub aspectul obligării în mod greșit la plata cheltuielilor de judecată. Conform art. 275 C. proc. civ., „Partea care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.

Mai mult decât atât, art. 276 C. proc. civ. prevede: „Când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor”. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli. Pârâta mai susține că nici aspectele privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina pârâtei pentru a fi obligată la cheltuieli de judecată.

Recursul este nefondat. Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prezumția de legalitate a unui act administrativ și caracterul de excepție a suspendării judiciare a unor astfel de acte nu împiedică judecătorul de contencios administrativ, de a dispune o astfel de măsură, în situația în care exigențele legale ale suspendării actului sunt satisfăcute, tocmai pentru a da efectivitate prevederilor legale care reglementează suspendarea.

Înalta Curte constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt fixate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube iminente. Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conținut: „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.” În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, Înalta Curte observă că, această exigență legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”. Referitor la condiția iminenței producerii unei pagube, de asemenea, Legea contenciosului administrativ conține o definiție a acestei exigențe legale.

În termenii art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înțelege „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public". În recursul său Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Galați, formulat în numele și pentru Autoritatea Națională a Vămilor, susține că aceste două condiții prevăzute în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu sunt îndeplinite. În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, Înalta Curte constată că judecătorul fondului nu a considerat-o ca fiind îndeplinită ca urmare a faptului că intimata-reclamantă a formulat contestație în procedura administrativă, astfel cum se susține în recurs.

În realitate, judecătorul fondului, în mod corect, a reținut că în speță au fost învederate suficiente elemente de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. În concret, reclamanta a furnizat un argument juridic aparent valabil în contestarea legalității deciziei nr. 71 din 25 aprilie 2012, arătând că, în raport de prevederile pct. 108 alin. (8) 1 lit. l) din Normele de aplicare a Codului fiscal, nivelul garanției trebuia să fie de 250.000 euro deoarece procentul de 6% din valoarea accizelor înregistrate și plătite în anul anterior, echivalentul sumei de 3.489.571,16 euro reprezentând 209.374,2 euro, mai puțin așadar decât pragul mai sus amintit. În plus, a mai arătat reclamanta, societatea a actualizat nivelul garanției având în vedere schimbările intervenite în volumul afacerii, în activitatea antrepozitarului autorizat, așa cum se prevede în pct. 108 alin. (1) 4 din aceleași norme.

Înalta Curte observă că aplicarea corectă a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu trebuie să conducă la o examinare pe fond a legalității actului a cărui suspendare se solicită, analiza trebuind să se limiteze la o simplă „pipăire a fondului”, așa cum a procedat și prima instanță. La nivelul analizei pe care judecătorul cauzei o face în baza art. 14, prin raportare la art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, este suficientă observarea existenței unor elemente de fapt sau/și de drept care să creeze o îndoială în privința legalității actului infralegislativ contestat, pentru a se lua măsura suspendării judiciare a acestuia, or, în acest mod a procedat și prima instanță când a examinat îndeplinirea cerinței cazului bine justificat.

În ceea ce privește condiția iminenței producerii unei pagube, prima instanță a motivat corect îndeplinirea cerinței legale amintite, astfel cum a fost definită în art. 2 lit. ș) din Legea contenciosului administrativ. Pericolul blocării conturilor reclamantei, în condițiile în care la data solicitării suspendării erau în derulare 54 de contracte de credit și de leasing, riscul, în această situație a încetării activității demonstrează cu evidență iminența unui prejudiciu material grav în sensul art. 2 lit. ș) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum s-a reținut, de altfel, și în hotărârea primei instanțe. Nici criticile privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei, în primă instanță, nu pot fi reținute.

Prima instanță a admis acțiunea reclamantei, astfel încât în condițiile în care Agenția Națională de Administrare Fiscală - Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Galați a pierdut procesul, pârâta „a căzut în pretenții” în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., prin urmare, în mod corect, aceasta din urmă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată. În plus, instanța de fond, prin sentința civilă nr. 647 din 18 decembrie 2012, a admis acțiunea principală formulată de reclamant, în consecință, a anulat actul a cărui suspendare s-a solicitat în prezenta cauză, în speță fiind incidente prevederile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

În textul legal precitat se prevede că: „În ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14 se prelungește de drept la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1)”. Având ca reper acest text de lege și observând că decizia nr. 71 din 25 aprilie 2012 emisă de pârâtă a fost anulată de judecătorul fondului, urmează ca suspendarea în prezenta cauză să opereze până la soluționarea irevocabilă a dosarului de fond, prin efectul legii, astfel că și din acest punct de vedere se impune respingerea recursului pârâtei pentru a asigura efectivitatea prevederilor art. 15 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ.

Față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtei, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Galați, în numele și pentru Autoritatea Națională a Vămilor, împotriva Sentinței nr. 242/2012 din 21 mai 2012 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2013.