ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2099/2018
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2099/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul litigiului dedus judecății
Prin cererea înregistrată la data de 10 octombrie 2014 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - ANAF - Direcția Generală a Vămilor, anularea Deciziei nr. 063/12.05.2014 emisă pârât, anularea Deciziei nr. 65/24.06.2014 prin care a fost respinsă contestația formulată de societatea reclamantă împotriva Deciziei nr. 063/12.05.2014 și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de stabilire a cuantumului legal al garanției după cum urmează: în principal, stabilirea nivelului garanției la valoarea de 141.528 EURO (prin aplicarea reducerii de 75% prevăzută de art. 108 pct. 29 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal (actualizata la 22 mai 2014), iar în subsidiar, în situația pur ipotetică în care instanța va aprecia că societatea nu îndeplinește condițiile necesare pentru aplicarea reducerii de 75% menționată mai sus, solicită stabilirea nivelului garanției la valoarea de 566.114 EURO.
Hotărârea primei instanțe
Prin sentința nr. 128/CA - P.I. pronunțată la data de 15 septembrie 2015, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MFP-ANAF - Direcția Generală a Vămilor cu privire la primul capăt de cerere, a respins primul capăt de cerere formulat de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - ANAF - Direcția Generală a Vămilor, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin aceeași sentință s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - ANAF - Direcția Generală a Vămilor, în ceea ce privește capătul 2 de cerere și, în consecință, a dispus anularea Deciziei nr. 65/24.06.2014, precum și anularea în parte a Deciziei nr. 063/12.05.2014 emise de MFP - ANAF - Direcția Generală a Vămilor, în sensul stabilirii unui cuantum al garanției de 566.114 euro, a respins restul pretențiilor, fără cheltuieli de judecată.
Recursul formulat în cauză și motivele de casare invocate
Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., cât și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, fiecare în parte formulând critici de nelegalitate circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
3.1. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate, numai în ceea ce privește soluția de admitere a excepției lipsei calității procesual pasive și a respingerii primului capăt de cerere al acțiunii, rejudecarea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtului MFP-ANAF - Direcția Generală a Vămilor și respingerea acesteia, iar în rejudecare, admiterea acțiunii, în sensul obligării intimatei la emiterea unei noi decizii de stabilire a cuantumului legal al garanției la valoarea de 141.528 EURO, prin aplicarea reducerii de 75% prevăzută de art. 108 pct. 29 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.
S-a arătat că dispoziția legală enunțată, și anume art. 108 pct. 29 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, avută în vedere și reținută de prima instanță ca temei pentru determinarea autorității competente în soluționarea cererii privind reducerea cuantumului legal al garanției prevăzute în sarcina antrepozitarului autorizat trebuie analizată în corelație cu prevederile art. 108 pct. 19 și 20 din aceleași norme metodologice, care reglementează procedura de stabilire a nivelului garanției actualizate.
Or, din conținutul prevederilor legale enunțate, rezultă că emitentul final al Deciziei de stabilire a cuantumului garanției este autoritatea vamală teritorială, iar în vederea stabilirii cuantumului garanției trebuie să se ia în calcul și dreptul legal al antrepozitarului autorizat de a beneficia de reducerea prevăzută de art. 108 pct. 29 din H.G. nr. 44/2004. Aceasta înseamnă că reducerea garanției nu constituie o operațiune distinctă și nu se acordă separat de stabilirea garanției.
S-a arătat că instanța de fond a săvârșit o gravă eroare atunci când a stabilit ca fiind obligatoriu ca antrepozitarul să se adreseze cu o cerere separată Comisiei, intimata însăși infirmând o asemenea metodă prin Decizia nr. 65/24.06.2014 emisă în soluționarea contestației administrative a societății reclamante.
S-a arătat astfel că intimata nu a reținut ca impediment procedural nedepunerea cererii de reducere a garanției direct la Comisie. De asemenea, nu s-a reținut nici faptul că societatea reclamantă nu ar fi avut dreptul de a obține acordarea reducerii garanției.
S-a arătat că, dimpotrivă, intimata nu a apreciat necesar să redirecționeze cererea de reducere a garanției către Comisie, ci a admis că ea este cea care trebuie să solicite informații Comisiei cu privire la îndeplinirea condițiilor privind eliberarea garanției. De asemenea, intimata a apreciat că ea este cea care urmează să înainteze solicitarea de reducere cu 75% Comisiei.
Ca urmare, s-a solicitat să se constate ca fiind eronată concluzia primei instanțe, conform căreia societatea ar fi trebuit să se adreseze direct Comisiei cu o cerere, eroarea săvârșită decurgând dintr-o greșită aplicare a prevederilor art. 108 pct. 19 și 20 din H.G. nr. 44/2004, care prevăd suficient de clar că emitentul final al Deciziei de stabilire a cuantumului garanției este autoritatea vamală teritorială. Faptul că la baza emiterii Deciziei de stabilire sau actualizare a garanției de către intimată stă și parcurgerea unor etape cum ar fi: (i) solicitarea adresată Comisiei pentru a comunica dacă antrepozitarul autorizat s-a conformat prevederilor pct. 108 alin. (29) lit. b) Titlul VII din Norme, (ii) înaintarea către Comisie a solicitării de reducere cu 75% a garanției și (iii) așteptarea răspunsului Comisiei cu privire la cererea de reducere a garanției nu echivalează cu schimbarea emitentului, pe care legiuitorul l-a însărcinat cu eliberarea deciziei de stabilire a garanției.
Prin adresa de înaintare și Declarația nr. 564/07.05.2014 privind capacitatea de producție a antrepozitelor S.C. A. S.A. depusă de societate (și înregistrată la sediul intimatei cu nr. x din 08.05.2014) a solicitat acordarea reducerii garanției, autoritatea vamală fiind obligată să aștepte acordarea de către Comisie a reducerii și doar apoi să emită decizia de stabilire a garanției.
Însă intimata nu a respins cererea, ci a menționat că a fost trimisă spre D.G.A.M.C. (Direcția Generală a Marilor Contribuabili) o solicitare de informații cu privire la îndeplinirea de către reclamantă a condițiilor de aplicare a reducerii de 75%, manieră de "soluționare" ce nu schimbă caracterul ilegal al celor două decizii atacate. Astfel, atâta timp cât nu avea un răspuns în ceea ce privește posibilitatea de aplicare a reducerii de 75%, intimata nu avea voie să emită Decizia prin care a calculat nivelul garanției fără aplicarea reducerii de 75%. Astfel, deși nu contestă faptul că ar avea dreptul la o astfel de reducere, intimata a emis totuși o decizie care o obliga să depună o garanție la care nu s-a aplicat respectiva reducere. Or, chiar dacă s-ar admite pur ipotetic că valoarea garanției ce urmează a fi depusă este de 2.000.000 RON, o reducere de 75% aplicată acesteia ar însemna 1.500.000 Euro. Cu alte cuvinte, în mod nejustificat și ilegal, intimata a obligat societatea la depunerea sumei de 1.500.000 Euro. Intimata nu s-a pronunțat în niciun fel asupra acestei din urmă cereri și nu a așteptat nici primirea informațiilor de la Comisie și nici soluționarea de către aceasta a unei cereri de reducere a garanției, ci a trecut la stabilirea nivelului garanției la valoarea de 2.000.000 EUR.
În luarea acestei hotărâri, intimata nu a prezentat niciun argument și nu a făcut nicio referire în ceea ce privește solicitarea societății de acordare a reducerii.
În consecință, s-a solicitat să se constate ca fiind ilegale actele administrative emise în cauză pentru motivele arătate.
3.2. Prin recursul pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală, s-a solicitat casarea în parte a sentinței, în sensul respingerii acțiunii sub toate petitele formulate, susținându-se că soluția pronunțată în cauză nu reflectă corecta aplicare a legii la situația de fapt relevată de actele dosarului, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod
O primă observație a fost aceea că, la pronunțarea sentinței, prima instanța s-a limitat la preluarea argumentelor reclamantei, fără să acorde atenție și să ia în calcul apărările formulate de instituția pârâtă.
A fost criticat cuantumul garanției actualizate stabilite în sarcina societății reclamante, susținându-se că acesta ar fi fost greșit determinat la valoarea de 566.114 euro, reținută de prima instanță, având în vedere actele și înscrisurile în probațiune și algoritmul de calcul prevăzut de dispozițiile legale aplicabile situației.
S-a arătat astfel că Decizia nr. 063/12.05.2014 s-a emis de DGV potrivit situației privind ieșirile de produse accizabile din antrepozitele fiscale ale intimatei și în temeiul prevederilor legale aplicabile. Astfel, potrivit situației privind ieșirile de produse accizabile din antrepozitele fiscale ale intimatei in anul 2013 a rezultat o garanție de 2.332.162,8 euro calculata astfel cum prevăd dispozițiile Codul fiscal.
De asemenea, din declarația privind capacitatea de producție a antrepozitelor intimatei a rezultat o garanție de 4.320.000 euro. Situația de fapt a fost raportată la prevederile pct. 108 alin. (15) Titlul VII din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, având în vedere situația de fapt a intimatei raportată la prevederile legale aplicabile, autoritatea vamală a stabilit cuantumul garanției actualizate în cazul antrepozitarului autorizat pentru producție la suma de 2.000.000 euro.
În acest sens a indicat prevederile pct. 108 alin. (19) Titlul VII din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în baza cărora intimata prin adresa nr. x/2014 a înaintat "Situația privind ieșirile de produse accizabile din antrepozitele fiscale ale S.C. A. S.A. in anul 2013".
Având în vedere ieșirile declarate de intimată, valoarea accizelor ce ar rezulta potrivit capacităților tehnologice de producție declarate de antrepozitar și, ținând seama de faptul ca garanția maximă constituită de antrepozitarii autorizați nu poate depăși nivelul de 2.000.000 euro, potrivit pct. 108 alin. (8
6
) lit. a) Titlul VII din Norme, autoritatea vamala a stabilit cuantumul garanției actualizate în cazul antrepozitarului autorizat pentru producție la suma de 2.000.000 euro.
A învederat faptul că acest text de lege nu prevede stabilirea garanției actualizate pentru un antrepozitar luând în considerare eliberările de consum (vânzările) efectuate de acel antrepozitar, motiv pentru care garanția actualizată pentru intimată nu putea fi calculată în acest sens, cuantumul garanției de 566.114 euro stabilit de instanța de fond fiind astfel lipsit de temei legal.
Așadar, a solicitat a se reține că informațiile care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 063/12.05.2014 sunt cele declarate și prezentate autorității vamale de intimată prin adresele nr. x și nr. 564/07.05.2014 înregistrate la Direcția Generala a Vămilor cu nr. x/08.05.2014, iar temeiul legal este cel prevăzut la art. 206
54
alin. (5) din Legea nr. 571/2003 și pct. 108 alin. (2) Titlul VII din H.G. nr. 44/2004.
De asemenea, a precizat că autoritatea vamală nu a majorat cuantumul garanției, ci a actualizat garanția în baza datelor și informațiilor prezentate de intimată referitoare la schimbările intervenite în volumul afacerii, în activitatea antrepozitarului autorizat sau în nivelul accizei datorate.
În ceea ce privește reducerea garanției cu 75% s-a arătat că, începând cu data de 01.01.2014, intimata deține calitatea de agent economic mare contribuabil în conformitate cu Ordinul Președintelui ANAF nr. 3581/2013 privind organizarea activității de administrare a marilor contribuabili.
Având în vedere acest aspect, prin adresa nr. x/12.07.2014 Direcția Generala a Vămilor a solicitat Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili în calitate de autoritate fiscală teritorială pentru agenții economici mari contribuabili să comunice dacă antrepozitarul autorizat s-a conformat prevederilor pct. 108 alin. (29) lit. b) Titlul VII din Norme.
Astfel, potrivit legii, Direcția Generala a Vămilor nu are competența de a aproba reducerea garanției, acest atribut fiind stabilit de legiuitor în sarcina Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate. Având în vedere situația de fapt raportată la dispozițiile legale aplicabile, rezultă că decizia de reducere a garanției de 2.000.000 euro cu 75% poate fi luată numai de Comisie, iar autoritatea vamală a emis deciziile atacate în baza competențelor și cu aplicarea strictă a legislației specifice.
În considerarea celor expuse a solicitat a se avea în vedere faptul că deciziile atacate au fost emise de autoritatea vamală după o riguroasă analiză a situației de fapt raportată la dispozițiile legale aplicabile, fiind motivate pe larg și întemeiate pe dispozițiile legale incidente în cauză.
Apărările intimatei
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, la data de 22 ianuarie 2016, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a solicitat respingerea recursului promovat de Agenția Națională de Administrare Fiscală, reiterând, în esență, apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.
II. Derularea procedurii judiciare în fața instanței de recurs și analiza motivelor de casare
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 2 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ.
Prin încheierea de ședință din data de 30 ianuarie 2018, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a acestuia, în ședință publică, pentru data de 8 mai 2018.
Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză
Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate și motivul de casare invocat, luând în considerare și apărările și observațiile din întâmpinarea recurentei-reclamante formulată subsecvent căii de atac exercitate de autoritatea administrativă pârâtă, după reevaluarea probatoriului administrat și a cadrului normativ aplicabil, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că ambele recursuri declarate în cauză sunt nefondate, având în vedere următoarele:
Se reține astfel că obiectul contestării în cauză îl reprezintă Decizia nr. 063/12.05.2014 emisă de autoritatea administrativă ANAF - Direcția Generală a Vămilor prin care a fost stabilit cuantumul garanției actualizate pentru antrepozitarul autorizat S.C. A. S.A. la valoarea de 2.000.000 EURO.
Rezultă din mențiunile înscrise în cuprinsul Deciziei mai sus arătate că determinarea garanției actualizate s-a realizat în temeiul prevederilor art. 206
5
4 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, și ale pct. 18 alin. (20) Titlul VII "Accize și alte taxe speciale" din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, rezultă că actualizarea garanției prevăzute în sarcina antrepozitarului autorizat S.C. A. S.A. a avut în vedere informațiile declarate și prezentate autorității vamale de către S.C. A. S.A., și anume "Situația privind ieșirile de produse accizabile din antrepozitele fiscale ale S.C. A. S.A. în anul 2013", și "Declarația privind capacitatea de producție a antrepozitelor S.C. A. S.A.", comunicări efectuate cu adresa nr. x/2014 și, respectiv, adresa nr. x/2014.
Contestația formulată în cauză pentru motivul vizând greșita stabilire în cuantum a garanției actualizate, atât printru-un calcul eronat efectuat raportat la prevederile legale incidente, cât și pentru neaplicarea reducerii legale de 75% a garanției, a fost respinsă prin Decizia nr. 65/24.06.2014 emisă de autoritatea administrativă pârâtă.
În continuare, S.C. A. S.A. a promovat prezenta acțiune în justiție, solicitând în principal anularea Deciziei nr. 063/12.05.2014 privind stabilirea garanției actualizate și a Deciziei nr. 65/2014 emise în soluționarea contestației administrative, cu obligarea autorității pârâte ANAF - Direcția Generală a Vămilor la stabilirea nivelului garanției la valoarea de 141.528 EURO, prin aplicarea reducerii de 75% prevăzută de art. 108 pct. 29 lit. b) din H.G. nr. 44/2004, iar în subsidiar, stabilirea nivelului garanției actualizate la suma de 566.114 EURO, determinată prin raportare la valoarea ieșirilor de produse accizabile din antrepozitele societății reclamante în anul 2013.
Prin hotărârea primei instanțe, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată a reclamantei S.C. A. S.A., dispunându-se anularea Deciziei nr. 65/2014 și în parte a Deciziei nr. 063/2014 emise de ANAF - Direcția Generală a Vămilor, în sensul stabilirii unei garanții actualizate în valoare de 566.114 euro, fiind respinse în rest pretențiile reclamantei.
Respingerea cererii privind aplicarea reducerii legale de 75% a garanției și stabilirea nivelului acesteia la valoarea de 141.528 EURO a fost dispusă în cauză subsecvent admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANAF - Direcția Generală a Vămilor și respingerii acestui petit ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Sub acest aspect, s-a reținut de către instanță că dispozițiile legale relevante în ceea ce privește cererea de acordare a reducerii garanției erau cele de la art. 108 alin. (29) din H.G. nr. 44/2004, care menționează că "în cazul antrepozitarului autorizat ori al destinatarului înregistrat, Comisia sau, după caz, Comisia teritorială aprobă reducerea garanției, la cerere."
De asemenea, s-a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Ordinul nr. 1050/20.08.2014 privind instituirea și aprobarea componenței Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate și a regulamentului de organizare și funcționare a acesteia, "atribuțiile prevăzute în sarcina autorității fiscale centrale, conform prevederilor titlului VII "Accize și taxe speciale" din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (...) se realizează prin intermediul Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, denumită în continuare Comisia".
S-a mai reținut și că, potrivit art. 14 alin. (1) din același ordin, "Împotriva deciziei Comisiei se poate formula plângere prealabilă în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare."
În considerarea și pe baza analizei coroborate a acestor dispoziții de lege și norme administrative, prima instanță a constatat că entitatea cu atribuții și competență de soluționare a cererii de reducere a garanției este Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, autoritate administrativă care nu fusese însă sesizată cu o asemenea cerere din partea reclamantei, solicitarea fiind înregistrată la ANAF - Direcția Generală a Vămilor.
Ca urmare, s-a constatat că nu Direcția Generală a Vămilor era autoritatea administrativă în contradictoriu cu care să poată fi analizată pretenția reclamantei privind stabilirea nivelului garanției actualizate cu aplicarea reducerii legale de 75% prevăzută de pct. 108 alin. alin. (29) lit. b) din H.G. nr. 44/2004, fiind întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANAF - Direcția Generală a Vămilor, cu consecința respingerii acestui capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin recursul reclamantei S.C. A. S.A. a fost criticată această parte a sentinței pronunțate în cauză, susținându-se că raționamentul și aprecierile instanței, care a considerat că era obligatoriu ca reclamanta să se adreseze cu o cerere separată Comisiei, nu ține seama de modalitatea și procedura prevăzută pentru obținerea reducerii garanției.
S-a arătat că nici măcar autoritatea pârâtă nu a confirmat opinia instanței, dimpotrivă, din explicațiile oferite în cuprinsul deciziei de soluționare a contestației administrative rezultând că reclamanta urmase procedura legală, sesizând corect autoritatea administrativă pârâtă cu solicitarea de acordare a reducerii legale de 75% a garanției.
În acest sens, a fost subliniată împrejurarea că autoritatea pârâtă nu a apreciat necesar să redirecționeze cererea către Comisie, ci a comunicat reclamantei că, după obținerea informațiilor pe care ea le solicitase de la DGAMC - în calitate de autoritate fiscală teritorială pentru agenții economici mari contribuabili, cererea reclamantei de reducere a garanției urmează să fie înaintată Comisiei.
Or, în aceste condiții, s-a solicitat să se constate că fiind eronată statuarea instanței de fond, care a considerat că reclamanta trebuia să se adreseze direct Comisiei cu o cerere, greșeala săvârșită de instanță decurgând din aplicarea necorespunzătoare a prevederilor art. 108 pct. 19 și 20 din H.G. nr. 44/2004.
Rezultă din textele de lege evocate că în competența autorității vamale teritoriale a fost prevăzută emiterea Deciziei de stabilire a cuantumului garanției, iar faptul că, în cadrul procedurii legale se cere parcurgerea mai multor etape, nu înseamnă și nu echivalează cu schimbarea emitentului actului final, acesta fiind în continuare cel anume prevăzut de lege.
Critica formulată nu este întemeiată.
Rezultă din cele mai sus arătate că la judecata în primă instanță nu a fost examinată în fond pretenția recurentei-reclamante privind stabilirea garanției cu aplicarea reducerii legale de 75% prevăzută de art. 108 pct. 29 lit. b) din H.G. nr. 44/2004, soluția pronunțată în cauză având la bază și întemeindu-se pe constatarea că autoritatea administrativă chemată în judecată, și anume ANAF - Direcția Generală a Vămilor, nu avea calitatea de subiect al raportului juridic litigios, în sensul în care nu avea competența legală de a dispune cu privire la aprobarea reducerii garanției.
Această condiție de exercițiu a acțiunii civile a fost analizată de instanța de fond, care a constatat că nu Direcția Generală a Vămilor era autoritatea administrativă competentă să analizeze și să se pronunțe asupra cererii de reducere a garanției, ci Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, în favoarea căreia au fost prevăzute atribuții exprese de soluționare a unei asemenea cererii, în virtutea unei capacități administrative proprii.
Recurenta-reclamantă nu aduce argumente solide, de natură a infirma concluzia instanței de fond, iar dispozițiile legale evocate prin memoriul de recurs nu pot fi interpretate și reținute ca justificare pentru nerecunoașterea ori ignorarea unor competențe și atribuții stabilite prin lege în favoarea Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate - autoritate administrativă prin intermediul căreia se realizează atribuțiile prevăzute în sarcina autorității fiscale centrale, conform prevederilor titlului VII "Accize și alte taxe speciale" din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, și ale Normelor metodologice aferente titlului VII, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, chiar dacă dispozițiile art. 108 pct. 19 și 20 din H.G. nr. 44/2004, conferă autorității vamale teritoriale atribuții în ceea ce privește actualizarea nivelului garanției în cazul antrepozitarului autorizat, aceasta nu înseamnă că aprobarea reducerii garanției, ca act de dispoziție în sine, nu mai aparține sau iese din sfera de competență a Comisiei.
Faptul că dispoziția de la art. 20 din H.G. nr. 44/2004 prevede expres că emitentul final al Deciziei de stabilire a cuantumului garanției prin actualizare este autoritatea vamală teritorială nu produce nicio consecință sub aspectul atribuțiilor ori a competenței prevăzute în favoarea Comisiei, aprobarea reducerii garanției, constituind, așa cum însăși recurenta-reclamantă afirmă, o etapă distinctă în procedura emiterii deciziei de stabilire/actualizare a garanției.
Sub acest aspect, Înalta Curte arată că dispozițiile art. 108 pct. 29 din H.G. nr. 44/2004 menționează în mod expres că cererea de reducere a garanției, în cazul antrepozitarului autorizat, este dată în competența exlusivă a Comisiei, procedura de lucru, actele Comisiei, natura juridică a actelor emise, termenele și căile de atac fiind prevăzute prin Ordinul nr. 1050/2014 privind instituirea și aprobarea componenței Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate și a regulamentului de organizare și funcționare a acesteia.
Potrivit art. 9 din Ordin, "Deciziile Comisiei sunt acte administrative (...)", iar, conform art. 14 alin. (1), "Împotriva deciziei Comisiei se poate formula plângere prealabilă în condițiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, potrivit art. 21 alin. (2) din același Ordin, "Deciziile emise în soluționarea plângerilor prealabile pot fi atacate la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în termenul prevăzut de legislația în vigoare."
Or, din normele administrative enunțate, rezultă în mod neechivoc că autoritatea care se pronunță asupra cererii de reducere a garanției este Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, entitate concepută și având capacitate administrativă proprie, ceea ce îi conferă și calitate procesuală pasivă în toate acele litigii care implică exercitarea/îndeplinirea atribuțiilor circumscrise competenței sale legale.
Așa fiind, Înalta Curte constată neîntemeiate criticile din recursul recurentei-reclamante, fiind legală soluția instanței de fond, care a constatat lipsa calității procesuale pasive a MFP - ANAF - Direcția Generală a Vămilor și a dispus respingerea capătului de cerere privind stabilirea nivelului garanției cu aplicarea reducerii legale de 75% ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Examinând în continuare criticile formulate prin recursul declarat de autoritatea pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, astfel cum acestea au fost redate rezumativ la 3.2 din prezenta decizie, Înalta Curte constată că nici acestea nu sunt fondate, sentința pronunțată în cauză fiind legală și temeinică sub toate aspectele invocate.
În esență, hotărârea primei instanțe a fost criticată sub aspectul greșitei diminuări a valorii garanției actualizate stabilite în sarcina reclamantei S.C. A. S.A., susținându-se că suma stabilită cu acest titlu prin Decizia nr. 063/2014 a Direcției Generale a Vămilor fusese corect determinată prin raportare la situația privind ieșirile de produse accizabile din antrepozitele fiscale ale societății reclamante și prevederile legale aplicabile.
În acest sens, s-a făcut referire la adresele nr. x și nr. x/07.05.2014 înregistrate la Direcția Generală a Vămilor sub nr. x/2014, iar ca temeiuri de lege au fost indicate prevederile art. 206
5
4 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 și art. 108 alin. (15) și alin. (8
6
) lit. a) din Titlul VII din H.G. nr. 44/2004, menționate ca atare și în cuprinsul Deciziei de stabilire a garanției actualizate emise în privința reclamantei.
S-a arătat că norma legală de la art. 108 alin. (15) Titlul VII din Norme nu prevede ca stabilirea garanției actualizate pentru un antrepozitar să se facă luând în considerare eliberările de consum (vânzările) efectuate de respectivul antrepozitar, motiv pentru care garanția actualizată stabilită pentru reclamantă nu putea fi calculată în acest fel, cuantumul garanției de 566.114 EURO stabilit de instanța de fond fiind astfel lipsit de temei legal.
Ca răspuns la aspectele invocate, Înalta Curte constată că situația de fapt relevată de înscrisurile depuse în cauză demonstrează că autoritatea pârâtă a inclus și a avut în vedere la stabilirea garanției actualizate și produse scutite de la plata accizelor, aceasta fiind explicația și motivul pentru care a fost reapreciată în cuantum garanția inițială, de la 2.000.000 euro, prevăzută prin Decizia nr. 063/2014 a Direcției Generale a Vămilor, la 566.114 euro, prin sentința primei instanței.
Prin motivele de recurs formulate, autoritatea administrativă nu a oferit nicio explicație pentru majorarea artificială a bazei de calcul a garanției, rezumându-se să arate că dispozițiile art. 108 alin. (15) din Norme nu menționează ca stabilirea garanției să se facă luând în considerare eliberările de consum (vânzările) efectuate de antrepozitarul în cauză.
Această abordare este însă eronată, în contextul în care denumirea folosită/termenii utilizați individualizează ieșirile de produse accizabile, urmărind diferențierea acestora de ieșirile de produse scutite de la plata accizelor, știut fiind că, potrivit art. 108 alin. (15) din Norme, pentru actualizarea nivelului garanției interesează numai ieșirile de produse accizabile din anul precedent.
Or, din adresa nr. x din 13.05.2015, depusă la dosar fond, reprezentând răspunsul autorității pârâte la solicitarea instanței în legătură cu modul de calcul al garanției actualizate, rezultă în mod neechivoc că întinderea garanției a fost stabilită prin luarea în considerare a întregii cantități de alcool ieșită din antrepozitul fiscal x în anul 2013, incluzând și alcoolul pentru producerea alcoolului sanitar, respectiv a alcoolului tehnic și a oțetului.
Însă, potrivit art. 206
58
lit. b) și c) din Legea anr. 571/2003 privind Codul fiscal, "(1) Sunt scutite de la plata accizelor alcoolului etilic și alte produse alcoolice prevăzute la art. 206
2
lit. a), atunci cînd:
a) (...);
b) denaturate și utilizate pentru producerea de produse care nu sunt destinate consumului uman;
c) utilizate pentru producerea oțetului cu codul NC 2209;"
În aceste condiții, se constată că, în mod eronat, cantitatea de 8.867,37 HL, reprezentând alcool etilic folosit ca materie primă pentru fabricarea de băuturi alcoolice spirtoase, ieșită din antrepozitul de producție - în regim suspensiv - fără plată de accize, și livrată către cele două antrepozite de îmbuteliere aparținând tot reclamantei a fost considerată ca o ieșire a unui produs accizabil, acesta dobândind o asemenea caracteristică numai după transformare lui în băuturi alcoolice.
Ca urmare, cantitatea de 8.867,37 HL alcool etilic trebuia luată în considerare în ieșirile de produse accizabile din antrepozitele de îmbuteliere, regăsindu-se în cantitatea de 1.833,68 HL ieșită în vânzare din antrepozitul de îmbuteliere de la Rieni și de 7.545,54 HL ieșită în vânzare din antrepozitul de îmbuteliere de la Păntășești.
Prin urmare, cantitatea de produse accizabile din antrepozitul de producție, vândute direct ca materie primă către terți, era de 56.02HL, la care se adaugă cantitățile de 1.833,68 HL și de 1.833,68 HL, ieșite în vânzare din cele două antrepozite de îmbuteliere, rezultând cantitatea totală de 9.435,24Hlabs, așa cum s-a arătat de către reclamantă și a reținut întemeiat prima instanță.
În consecință, reținând o valoare a accizelor aferente ieșirilor de produse accizabile de 9,435,24 Hlabs, rezultă că valoarea garanției actualizate pentru reclamantă era de 566.114 euro, calculată conform prevederilor art. 206
5
4 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, astfel cum, în mod corect, a fost determinată prin hotărârea primei instanțe.
Înalta Curte constată că sentința instanței de fond a fost corespunzător motivată și cuprinde analiza chestiunii decisive în rezolvarea litigiului, iar faptul că opinia instanței concordă cu punctul de vedere al societății reclamante nu echivalează cu neexaminarea pricinii ori cu nemotivarea soluției.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate, constatând legalitatea sentinței sub toate aspectele criticate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 128/CA - P.I. din 15 septembrie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2018.