ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2289/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Vămilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală, suspendarea de drept a Deciziei nr. 055 din 3 martie 2015 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Vămilor, iar, în subsidiar, suspendarea executării deciziei arătate, până la pronunțarea instanței de fond cu privire la anularea actului administrativ amintit.

Curtea de Apel Oradea prin Sentința nr. 116/CA-PI din 14 iulie 2015 a respins cererea reclamantei de constatare a suspendării de drept a Deciziei atacate și a admis cererea reclamantei privind suspendarea Deciziei nr. 055 din 3 martie 2015 emisă de Ministerul Finanțelor Publice-Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generală a Vămilor, până la pronunțarea instanței de fond cu privire la anularea actului administrativ.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând soluția instanței de fond ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta arată că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că în cauza dedusă judecății nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru suspendarea actului administrativ.

Se arată că îndoiala serioasă asupra legalității actelor administrative trebuie să poată fi constatată cu ușurință, în urma unei cercetări sumare a dreptului, având în vedere faptul că măsura suspendării actelor administrative este o măsură provizorie. Ca atare, se susține că intimata-reclamantă nu a făcut dovada unor aspecte care să conducă la ideea că actul administrativ este nelegal, ci a supus analizei instanței motive care vizează interpretarea unor dispoziții legale, care presupun o analiză temeinică a actelor administrative, motiv pentru care se apreciază că intimata nu a făcut dovada existenței unor motive bine justificate, care să creeze o îndoială puternică asupra legalității actului administrativ.

Prin întâmpinarea depusă la motivele de recurs, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate. Se arată că poate fi reținut cazul bine justificat dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate a actului administrativ.

Or, recurenta susține că prin instituirea în sarcina reclamantei a unei garanții la un nivel maxim admis de lege, fără a se justifica cum s-a ajuns la această valoare, organul administrativ comite un explicit abuz în dauna intereselor contribuabilului. Ca atare, se arată că recurenta a comis un abuz prin nemotivarea deciziei.

Prin punctul de vedere exprimat, cu privire la raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului, s-a invocat lipsa de interes a recursului formulat având în vedere pronunțarea soluției ce vizează fondul acțiunii, respectiv Sentința nr. 47/CA/2016 din 14 martie 2016 de către Curtea de Apel Oradea, în Dosarul nr. x/2015, prin care s-a dispus anularea Deciziei nr. 055 din 3 martie 2015. Astfel, se susține că recurenta nu mai poate obține nici un beneficiu în urma admiterii prezentului recurs.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 10 februarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 mai 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că excepția lipsei de interes a recursului, invocată de către intimată, este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, ca atare, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Este adevărat că prin Sentința nr. 47/CA/2016-PI din 14 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost soluționat fondul cauzei, fiind admisă acțiunea reclamantei SC A. SA și anulată în parte Decizia nr. 055 din 3 martie 2015 emisă de MFP - Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală a Vămilor, în sensul stabilirii cuantumului legal al garanției la valoarea de 1.705.683,6 RON și a fost anulată Decizia nr. 76 din 13 mai 2015, prin care a fost respinsă contestația administrativă a reclamantei împotriva deciziei arătată mai sus, însă recursul exercitat de recurenta-pârâtă nu rămâne lipsit de interes, având în vedere efectele suspendării executării actului administrativ atacat ce se mențin până la pronunțarea unei hotărâri definitive asupra fondului actului dedus judecății, conform art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. Astfel, interesul pentru exercitarea recursului împotriva sentinței prin care s-a admis cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat este, în cazul dedus judecății, actual, întrucât sentința instanței de fond cu privire la anularea actului a fost atacată cu recurs, nefiind pronunțată o hotărâre definitivă la data examinării prezentei căi de atac.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Înalta Curte analizând motivele de recurs formulate, constată că nu pot fi primite criticile recurentei și vor fi respinse ca nefondate, având în vedere considerentele ce urmează:

Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.

Dispozițiile mai sus citate prevăd obligația îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1), respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, întrucât cele două condiții se determină reciproc, neputându-se vorbi despre un caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține faptul că reclamanta prezintă cazul bine justificat ca fiind acela al existenței unor indicii temeinice cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat, fiind arătate împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură a induce o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, a abuzului autorității, a atitudinii acesteia, fiind arătate și diligențele depuse de reclamantă și efectele posibile și previzibile ale executării actului administrativ, iar Înalta Curte reține, în deplin acord cu considerentele instanței de primă jurisdicție, că toate aceste situații sunt de natură a argumenta cazul bine justificat și paguba iminentă.

Înalta Curte a constatat că întotdeauna suspendarea actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale atât în sistemul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Din acest punct de vedere, actul normativ incident în cauză răspunde recomandărilor Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, pentru că prevede atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri provizorii de protecție a drepturilor și intereselor particularilor, atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube, în cazul particular supus evaluării.

Or, prin sentința recurată, instanța a realizat o analiză teoretică a premiselor suspendării executării actului administrativ, și a reținut că sunt dovedite aspecte ale cazului bine justificat și ale iminenței unei pagube în raport cu natura măsurii dispuse de autoritatea publică.

Un argument în plus în motivarea cazului bine justificat îl reprezintă în prezent pronunțarea soluției ce vizează fondul actului (ce face obiectul cererii de suspendare), acesta fiind anulat în parte de instanța de fond, în sensul reducerii garanției impuse societății reclamante la valoarea stabilită legal.

Aceste circumstanțe determină instanța de control judiciar să mențină soluția instanței de fond și, pe cale de consecință, să respingă recursul formulat.

Având în vedere cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată în cauză de intimată, văzând dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. în conformitate cu care "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte va admite cererea și va dispune obligarea recurentei la plata către intimată a cheltuielilor de judecată dovedite prin înscrisurile depuse la dosarul de recurs, reprezentând cheltuieli de cazare și transport.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes a recursului, va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din Noul C. proc. civ. și va obliga recurent-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes a recursului.

Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței civile nr. 116/CA - PI din 14 iulie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II- a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 1.254 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC A. SA.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iunie 2017.

Procesat de GGC - LM