ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 805/2017

Decizia nr. 805/2017

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23 ianuarie 2015, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere din 17 decembrie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală din 17 decembrie 2014 emise de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond asupra legalității acestor acte.

Pentru soluționarea cererii, reclamanta a făcut dovada consemnării unei cauțiuni de 7.000 lei, stabilită de instanță.

Prin Sentința nr. 439 din 18 februarie 2015, Curtea de Apel București a admis, în parte, cererea reclamantei, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere din 17 decembrie 2014 până la pronunțarea instanței de fond asupra legalității actului administrativ fiscal și a respins, ca inadmisibilă, cererea de suspendare a executării Raportului de inspecție fiscală din 17 decembrie 2014.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii în sensul respingerii cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

A susținut recurenta-pârâtă că, în cauză, nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În dovedirea îndeplinirii primei condiții, a cazului bine justificat, intimata-reclamantă a invocat o serie de motive privind nelegalitatea actului atacat care țin de fondul dreptului dedus judecății prin acțiunea în anulare. Obligațiile fiscale stabilite în sarcina intimatei-reclamante reprezintă creanțe certe, lichide și exigibile, putând fi executate de organele fiscale, decizia de impunere fiind temeinică și legală, întocmită în conformitate cu dispozițiile art. 88 lit. c) și ale art. 119 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Nici cea de-a doua condiție, a producerii unei pagube iminente, nu a fost dovedită de intimata-reclamantă, susținerea sa, privind faptul că executarea sumei înscrise în actele administrative i-ar produce importante prejudicii, nefiind probată. Astfel, nu a adus niciun fel de dovezi din care să reiasă ce pondere are suma de 7.554.620 lei în totalul cifrei de afaceri a societății, iminența producerii unei pagube neprezumându-se, ci trebuind dovedită.

3.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza Încheierii de ședință din 3 noiembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Completul de filtru constată că, prin Sentința civilă nr. 1.794 din 27 mai 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2015, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantei SC A. SRL de anularea a Deciziei de impunere din 17 decembrie 2014, ca neîntemeiată.

În aceste condiții, avându-se în vedere că, prin raportul întocmit, s-a apreciat că recursul este admisibil, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, în cauză soluționarea recursului se va face în condițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

3.2. Cu privire la fondul recursului

Completul de filtru, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenta-reclamantă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursul este fondat.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89 din 13 septembrie 1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

Condițiile prevăzute de lege, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ. Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ, au fost reținute de Înalta Curte ca fiind emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Decizia de impunere din 17 decembrie 2014 a fost emisă conform art. 88 lit. c) și ar. 119 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., bucurându-se de prezumția de legalitate/de conformitate, și a calculat debite și accesorii pentru plata cu întârziere a impozitului pe profit, a impozitului pentru persoanele juridice nerezidente, a TVA-ului și a contribuției la Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate.

Intimata-reclamantă, prin acțiunea dedusă judecății, a invocat argumente privind nelegalitatea acestei decizii de impunere, iar aspectele reținute de prima instanță în admiterea cererii de suspendare-aplicarea procentului de contribuție la valoarea vânzărilor sau a încasărilor, prevederile legale aplicabile pentru a calcula și declara taxa - nu se circumscriu împrejurărilor amintite mai sus, apte să producă o îndoială serioasă asupra legalității actului, ci sunt motive care sunt analizate de instanța învestită cu acțiunea în anulare.

Astfel, sunt întemeiate argumentele recurentei-pârâte ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în sensul că reclamanta nu a reușit să răstoarne prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în cauză, după cum s-a reținut și prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului - comunicat părților pentru a-și prezenta punctul de vedere -, intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat cerere de anulare a actului administrativ a cărui suspendare a solicitat-o, Decizia din 17 decembrie 2014, ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2/2015 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința nr. 1.794 din 27 mai 2016, Curtea de Apel București a respins cererea reclamantei de anulare a deciziei menționate, ca neîntemeiată. Această sentință constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probe și a efectuării unei evaluări aprofundate, posibilitate pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.

De asemenea, se constată, din informațiile furnizate de sistemul informatic ECRIS, că sentința menționată nu a fost recurată de A. SRL, aceasta devenind definitivă, prin nerecurare.

Or, în jurisprudența sa constată, Secția contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că o soluție de respingere a cererii de anulare a actului administrativ atacat reprezintă și o confirmare a prezumției de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se cere și conferă consistență concluziei că, în cauză, nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, pentru a fundamenta dispunerea măsurii provizorii a suspendării executării, în cadrul procedurii sumare reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Nu în ultimul rând, se reține că reclamanta SC A. SRL a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere din 17 decembrie 2014 până la pronunțarea instanței de fond, invocând ca temei legal prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel, cererea de anulare a deciziei de impunere fiindu-i respinsă, prevederile art. 15 alin. (4) din lege nu-i sunt aplicabile.

Prin urmare, instanța de control judiciar apreciază că, în cauză, nu era îndeplinită condiția cazului bine justificat pentru suspendarea deciziei atacate, nemaiimpunându-se analiza motivelor de recurs privind condiția prevenirii pagubei iminente.

3.3. Soluția instanței de recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, va casa hotărârea recurată și va respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinței nr. 439 din 18 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 martie 2017.

Procesat de GGC - ED