ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2809/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05 mai 2015, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, înregistrată sub nr. F-MC 1850 din 31 martie 2015, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anularea aceleiași decizii.

Prin Sentința civilă nr. 1923 din 30 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței civile nr. 1923 din 30 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza, admiterea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată, stabilite de inspecția fiscală, înregistrată sub nr. F-MC 1850 din 31 martie 2015, până la pronunțarea instanței de fond.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de fond, arătând că în mod greșit s-a apreciat că în cauză nu este dovedită condiția cazului bine justificat. A arătat pe larg situația de fapt a cauzei și a concluzionat faptul că instanța de fond a încălcat normele de drept material, neobservând la analiza pur formală faptul că prin actul administrativ astfel emis se neagă dreptul de deducere al TVA, în baza unui raționament vădit nefundamentat din punct de vedere legal, cu atât mai mult cu cât ne aflăm în prezența unei operațiuni supuse taxării inverse.

În susținerea cazului bine justificat, arată că organul fiscal a încălcat atât legislația națională, cât și pe cea a Uniunii Europene (Directiva 2006/112//CE) în materia dreptului de deducere, în condițiile în care practica Curții de Justiție a Uniunii Europene statuează că autoritățile nu pot refuza dreptul de deducere pe motiv că emitentul facturii ar avea un comportament fiscal neadecvat, fără ca autoritatea fiscală să dovedească că persoana impusă suplimentar a cunoscut că furnizorul său este implicat în vreo fraudă.

În esență, recurenta-reclamantă critică refuzul organului fiscal de a-i recunoaște dreptul de deducere a TVA cu privire la anumite operațiuni, în condițiile în care facturile aferente acestor operațiuni există și au fost supuse controlului și câtă vreme caracterul fictiv al operațiunilor înscrise în decont nu a fost demonstrat de către autoritatea fiscală, deși sarcina probei îi aparținea, recurenta considerând că, în fapt, comportamentul fiscal al partenerilor contractuali nu conduce la concluzia nelegalității respectivelor operațiuni.

De asemenea, consideră că organul fiscal și-a depășit atribuțiile atunci când s-a pronunțat cu privire la nerespectarea dispozițiilor legale în ceea ce privește forma actelor pentru care dreptul de deducere a TVA i-a fost respins, considerând că în speță, trebuia ținut cont de faptul că documentele în discuție au mai fost anterior supuse verificării.

Mai arată că au fost încălcate prevederile art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc., întrucât deși este vorba despre o operațiune taxabilă, se susține că nu există documente justificative, în condițiile în care singura condiție pentru deducerea TVA o reprezintă deținerea unei facturi fiscale care să conțină elementele prevăzute de art. 155 C. fisc.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, motivele invocate de către reclamantă în cererea de suspendare nu dovedesc îndeplinirea cumulativă a cerințelor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește condiția existenței cazului bine justificat, argumentele reclamantei țin de fondul dreptului litigios, iar în ceea ce privește condiția iminenței producerii unei pagube, consideră că nici aceasta nu este îndeplinită în cauză, recurenta-reclamantă nefăcând nicio dovadă în acest sens.

Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 08 februarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 31 mai 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat de reclamanta A. SRL ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecarea lui pe fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cu prioritate excepția lipsei de interes în susținerea recursului îndreptat împotriva Sentinței civile nr. 1923 din 30 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este lipsit de interes.

Cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze a fost formulată în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conform căruia "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate".

Pentru termenul din data de 4 octombrie 2017, recurenta-reclamată a formulat note scrise, prin care arată că s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență în ceea ce o privește și că nu mai justifică interes în susținerea cererii de suspendare a executării efectelor actului administrativ. A atașat Încheierea nr. 1504 din 01 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, prin care s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență.

La același termen de judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a rămas în pronunțare cu privire la excepția lipsei de interes în susținerea recursului de față.

Înalta Curte reține că prin Încheierea nr. 1504 din 01 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență față de societatea recurentă A. SRL.

Conform dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, "(1) De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor."

Potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., una dintre cele patru condiții de exercitare a acțiunii civile rezidă în justificarea unui interes.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, nu doar cu prilejul promovării acțiunii sau formulării căii de atac.

În contextul arătat, se constată că în ceea ce privește prezenta cerere de suspendare a executării deciziei de impunere, formulată în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și în ceea ce privește recursul declarat, recurenta-reclamantă nu mai justifică un interes atât timp cât, de la data deschiderii procedurii simplificate de insolvență, au fost suspendate, prin efectul legii, toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită inițiate împotriva societății.

Lipsa de interes se opune cu prioritate recursului declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe, care a respins cererea de suspendare.

În consecință, reținând că recursul declarat este lipsit de interes, nu mai este necesară analiza criticilor formulate de reclamantă, vizând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că este întemeiată excepția lipsei de interes, excepție care face inutilă în tot cercetarea în fond a recursului, motiv pentru care, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., o va admite și va respinge recursul declarat de reclamanta A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1923 din 30 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1923 din 30 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 octombrie 2017.

Procesat de GGC - CT