ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 614/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. România IFN SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea executării Raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 3 din 8 aprilie 2014 și a Deciziei de impunere nr. F-MC 1001 din 9 aprilie 2014, până la pronunțarea instanței de fond.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 2227 din 8 august 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de suspendare formulată de reclamanta A. România IFN S.A. și, în consecință, a suspendat executarea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F-MC 1001 din 9 aprilie 2014, până la pronunțarea instanței de fond.

A respins cererea de suspendare a executării Raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 3 din 8 aprilie 2014 ca inadmisibilă.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinței civile nr. 2227 din 8 august 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii cererii reclamantei, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii, recurenta a argumentat că hotărârea primei instanțe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât din cuprinsul acesteia nu reiese care sunt acele elemente atât de evidente încât să creeze o îndoială puternică asupra legalității actului administrativ și nici mecanismele prin care s-a format convingerea judecătorului cu privire la acest aspect.

Simpla referire generică cu privire la elementele generale ale suspendării executării actului administrativ nu constituie o motivare convingătoare.

Recurenta a mai arătat că, în speță, nu au fost îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamanta invocând aspecte de nelegalitate care țin de fondul dreptului dedus judecății prin acțiunea în anulare, fără a arăta care sunt acele motive de natură a crea o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative a căror suspendare se solicită.

Evidența nelegalității actelor de impunere există numai în opinia instanței de fond, simplele premise privind aplicarea hotărârii pronunțată de CJUE în cauza C-438/13 nefiind suficiente pentru dovedi cazul bine justificat.

A mai susținut că intimata-reclamantă nu a făcut dovada că, în speță, există un prejudiciu material viitor și previzibil pe care l-ar suferi în situația executării actului administrativ atacat. Menționarea creanței contestate și a valorii acesteia nu duc de facto la constatarea că există o pagubă iminentă.

Instanța de fond a reținut în mod greșit că blocarea lichidităților intimatei ar constitui un asemenea prejudiciu, care ar avea drept consecință imposibilitatea acesteia de a acoperi cheltuielile curente, urmată de insolvență.

1.4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că instanța de fond a motivat punctual soluția, referindu-se la îndeplinirea fiecărei condiții legale în parte.

A mai argumentat că în mod corect a apreciat prima instanță îndeplinirea condiției existenței cazului bine justificat, reținând, în urma unei analize sumare, că transpunerea în dreptul intern a Directivei TVA s-a făcut în mod greșit, aspect subliniat prin decizia din 17 iulie 2014, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-438/13.

De asemenea, prima instanță a reținut în mod just și faptul că prin înscrisurile depuse la dosar A. a făcut dovada eforturilor depuse în vederea recuperării bunurilor de la utilizatorii ale căror contracte au fost reziliate, astfel încât sunt îndeplinite premisele aplicării întocmai în cauză a interpretării dată de CJUE în speța menționată.

Punerea în executare a obligațiilor stabilite prin Decizie și Raport ar fi cauzat în mod evident un prejudiciu semnificativ, în condițiile în care resursele financiare lichide ale A. sunt mult inferioare cuantumului obligațiilor de plată stabilite.

2.1 Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 2 februarie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

Prin încheierea din 25 octombrie 2016, completul filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în temeiul art. 493 alin. (7) noul C. proc. civ., fixând termen pentru judecata pe fond a recursului.

2.2. Cu privire la fondul recursului. Soluția și considerentele instanței de control judiciar

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, și față de criticile recurentului - pârât, constată următoarele:

2.2.1. Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

Acest motiv se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se, atât la susținerile părților, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Considerentele hotărârii atacate fac referire în mod convingător la aspectele de fapt și de drept relevante pentru soluționarea cauzei, atât din perspectiva cazului bine justificat, cât și a pagubei iminente, criticile recurentei privind motivarea lacunară a instanței de fond neputând fi reținute.

2.2.2. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

În speță, intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ, în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu cererea de suspendare a executării Raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 3 din 8 aprilie 2014 și a Deciziei de impunere nr. F-MC 1001 din 9 aprilie 2014, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația suplimentară de plată a TVA în cuantum de 12.239.170 RON, la care se adaugă 7.776.806 RON dobânzi/majorări de întârziere și 1.835.876 RON penalități de întârziere.

În motivarea actelor administrative contestate, ANAF- DGAMC a reținut că, pentru bunurile mobile aferente contractelor reziliate de intimata-reclamantă în perioada 1 octombrie 2008 - 31 decembrie 2010, neintrate în gestiune la expirarea termenului limită prevăzut în contract pentru recuperarea bunurilor, reclamanta avea obligația să aplice prevederile art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc. privind livrarea către sine și să emită o autofactură.

Prima instanță a admis cererea reclamantei, apreciind, în esență, că aceasta a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor speciale prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și aceasta este și concluzia instanței de control judiciar.

Înalta Curte constată că, în speță, fără a se antama fondul cauzei, argumentele privind existența premiselor aplicării interpretării date de CJUE articolelor 16 și 18 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în cauza C-438/13 SC B. SA, susținute de înscrisurile administrate în probatoriu, sunt de natură a contura în mod convingător existența unui caz bine justificat.

Îndeplinirea condiției referitoare la prejudiciu și la iminența producerii acestuia rezultă din punerea în executare a actelor administrative contestate, cu consecința imediată și directă a afectării grave a activității intimatei-reclamante, raportat la cuantumul sumelor ce fac obiectul titlului executoriu.

Se mai reține și că prin sentința civilă nr. 153 din 26 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. România IFN și a anulat Decizia nr. 185 din 27 iunie 2014 emisă de ANAF - DGSC, Decizia de impunere nr. F-MC1001 din 9 aprilie 2014 emisă de ANAF - DGAMC și în parte Raportul de inspecție de fiscală nr. x/08 aprilie 2014 emis de ANAF - AIF, în ceea ce privește sumele de 12.239.170 RON reprezentând TVA de plătit stabilit în condițiile art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc. și 7.612.681 RON accesorii.

Curtea a mai dispus reanalizarea cauzei de către organele fiscale competente în ceea ce privește TVA aferentă perioadei 1 octombrie 2008 - 31 decembrie 2010, precum și eventuale accesorii, pentru bunurile din contractele de leasing reziliate, cu raportare la dispozițiile art. 148 - 149 din C. fisc.

În motivarea acestei soluții, Curtea de Apel a reținut, în esență, că temeiul de drept ce a stat la baza calculării obligației fiscale principale de plată a TVA intră în conflict cu norma de drept european în materie.

Hotărârea de anulare, în primă instanță, a actelor administrative a căror suspendare se solicită în prezenta cauză, confirmă concluzia privind întrunirea condiției cazului bine justificat, în sensul avut în vedere de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În consecință, reținându-se că nici motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinței civile nr. 2227 din 8 august 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2017.

Procesat de GGC - LM