ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1220/2017

Decizia nr. 1220/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios Administrativ și Fiscal, la data de 25 martie 2015, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F-MC 1673 din 18 decembrie 2014, respectiv a Raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 385 din 18 decembrie 2014, până la soluționarea în fond a acțiunii.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 1413 din 19 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. F-MC 1673 din 18 decembrie 2014 și a raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 385 din 18 decembrie 2014 până la pronunțarea instanței de fond.

2.1. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs ANAF, invocând în drept disp. art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a arătat că sentința a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile suspendării executării actelor administrative.

În considerentele sentinței instanța reține în mod eronat și cu totul superficial că există împrejurări legate de starea de drept, de natură a da naștere unei îndoieli serioase cu privire la actul administrativ.

Astfel, instanța retine în mod eronat și fără a înlătura apărările pârâtei în acest sens, faptul ca actele atacate au fost emise în urma unui control realizat pentru o perioada care a mai fost controlată anterior.

Recurenta a învederat instanței de fond că nu au fost efectuate inspecții fiscale succesive, însă în considerentele hotărârii atacate nu se regăsesc argumentele și considerentele pentru care instanța a respins apărările în acest sens.

Este invocată Decizia Curții Constituționale nr. 257 din 14 martie 2006 susținându-se că, în privința cazului bine justificat, intimata a invocat o serie de motive privind nelegalitatea actelor administrative atacate, aspecte care țin de fondul dreptului dedus judecații prin acțiunea în anulare.

În privința cazului bine justificat susține că nu s-a făcut dovada existenței acestuia, reclamanta aducând în discuție doar aprecieri privitoare la nelegalitatea actelor administrative, sens în care s-a făcut referire la Decizia nr. 4411/2006 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Arată recurenta pârâtă că argumentele de nelegalitate a actelor administrative, invocate de intimată, sunt motive ce țin de analizarea pe fond a legalității acestora, asupra cărora urmează sa se pronunțe instanța de contencios administrativ în urma administrării probatoriului necesar.

Or, pentru a ne afla în ipoteza unui caz bine justificat, motivele de nelegalitate a actelor administrative trebuie sa apară cu evidență și să creeze de la început o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative, nefiind necesară analizarea pe fond a legalității actelor, ci doar o "pipăire a fondului".

În speța, intimata nu a probat, ci numai a susținut nelegalitatea vădită a actelor a căror suspendare o solicită, nereușind să răstoarne prezumția de legalitate de care se bucura actele administrative.

Câtă vreme în legătură cu legalitatea actelor administrative a căror suspendare se solicita nu s-a pronunțat încă nicio instanță de judecată, acestea sunt legale, beneficiind de prezumția de legalitate și veridicitate.

A fost invocată jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 2447 din 11 mai 2007, Decizia nr. 2320 din 05 iunie 2008) și s-a menționat că obligațiile fiscale stabilite în sarcina intimatei prin actul administrativ atacat reprezintă creanțe certe, lichide și exigibile, putând fi executate de organele fiscale.

Până la anularea de către o instanța judecătoreasca, actele administrative se bucura de prezumția de legalitate. În caz contrar, s-ar anticipa soluția ce va fi data pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce contravine dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

S-a mai arătat în cererea de recurs că toate obligațiile fiscale au fost stabilite de organul de control după o riguroasă analiză a situației de fapt, raportată la dispozițiile legale aplicabile pentru perioada în discuție, sens în care recurenta pârâtă a reiterat aspectele situației de fapt.

Cu privire la argumentul că nu se mai poate verifica acciza pentru păcură și gaze combustibile de rafinărie pentru perioada 2006 - 2011, întrucât rezerva verificării ulterioare pentru impozitul acciză (toate tipurile de produse accizabile) a fost anulată ca urmare a efectuării a trei inspecții fiscale pentru aceeași perioadă și același tip de impozit și că organul de control are obligația de a emite un act administrativ fiscal ca urmare a deciziei de soluționare și a cererilor de restituire, a susținut recurenta că acesta este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

Prin raportul de inspecție fiscală din 11 martie 2013 încheiat de organele vamale și Decizia de impunere nr. R-B2 din 11 martie 2013 au fost verificate alte tipuri de accize decât cele care au făcut obiectul cererilor de restituire (accizele pentru păcură și pentru gaz natural), respectiv: acciza pentru benzină fără plumb, motorină și gaz petrolier lichefiat.

În Raportul de inspecție fiscală nr. R-B 3 din 11 martie 2013 nu au fost înscrise mențiuni privind verificarea efectivă a celor două obligații bugetare, respectiv prezentarea modului de calcul, declarare și virare al accizei la păcură și gaz natural, verificarea realității declarațiilor fiscale, în corelație cu datele din evidența contabilă, registrele societății sau orice alte documente justificative și nu au fost anexate situații întocmite în acest sens.

În Raportul de inspecție fiscală nr. R-B 3 din 11 martie 2013 nu au fost înscrise mențiuni privind nemodificarea bazei de impunere privind accizele pentru păcură și pentru gaz natural, precum și documentele verificate care au stat la baza concluziei că obligația fiscală este corect determinată.

În acest sens au fost invocate prevederilor Ordinului nr. 1181 din 23 august 2007 privind modelul și conținutul Raportului de inspecție fiscală - cap. 3 pct. 3 lit B.

Conform acestui act normativ, pentru fiecare impozit, taxă sau contribuție verificată, la Raportul de inspecție fiscală se vor anexa situații, tabele, copii de pe documente, note explicative, necesare susținerii constatărilor, fiind parte integrantă din Raportul de inspecție fiscală.

Totodată, în urma inspecției fiscale nu au fost emise decizii de impunere/nemodificare a bazei de impunere privind acciza pentru păcură și pentru gaz natural.

Din conținutul Raportului de inspecție fiscală nr. R-B 3 din 11 martie 2013 și din decizia de impunere emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. R-B 3 din 11 martie 2013 nu rezultă că inspecția fiscală a vizat modul de calcul și virare a impozitului accize gaz natural și păcură, așa cum în mod eronat afirma intimata și cum a preluat instanța de fond.

Procesul-verbal nr. 16794 din 12 iunie 2013 a fost încheiat în urma efectuării unui "control anticipat", în baza Ordinul ministrului economiei și finanțelor nr. 420/2007, ce a vizat soluționarea cererilor de restituire accize gaz natural și păcură.

Față de acest "control anticipat", organul de soluționare a contestațiilor a precizat "că în Procesul-verbal nr. 16794 din 12 iunie 2013, care a stat la baza emiterii deciziei de respingere în totalitate a cererilor de restituire a accizelor nr. 157 din 14 iunie 2013, s-a invocat ca temei de drept Ordinul ministrului economiei și finanțelor nr. 420/2007 privind aprobarea Procedurii de restituire a accizelor plătite de către utilizatorii produselor supuse accizelor armonizate, pentru care se acordă scutire indirectă, cu toate că situația de fapt a societății nu se încadra în scutirile indirecte de la plata accizelor prevăzute de lege".

În raport și cu disp. art. 109 din O.G. nr. 92/2003, "controlul anticipat" încheiat cu Procesul-verbal nr. 16794 din 12 iunie 2013 nu poate fi asimilat cu o inspecție fiscală.

Împotriva Deciziei de impunere nr. F-MC 1673 din 18 decembrie 2014 și a Raportului de inspecție fiscala nr. F-MC 385 din 18 decembrie 2014, prin care s-au stabilit obligații fiscale suplimentare de plata în sarcina intimatei, în cuantum de 90.662.080 lei, reprezentând accize suplimentare în cuantum de 44.336.023 lei și obligații accesorii, respectiv dobânzi/majorări de întârziere în cuantum de 40.034.346 lei, aceasta a formulat contestație înregistrată la Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili cu nr. 10472 din 04 februarie 2015 și la Activitatea de Inspecție Fiscală sub nr. 91146 din 05 februarie 2015, contestație care nu a fost soluționată de organul competent până la această dată.

Prin Adresa nr. 254/P/2014 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, înregistrată la D.G.A.M.C cu nr. 1195460 din 08 decembrie 2014 și la A.I.F. cu nr. 88977 din 09 decembrie 2014, s-a solicitat înaintarea eventualelor constatări ca urmare a unor controale desfășurate de inspectorii fiscali la contribuabilul A. SA "în vederea soluționării dosarului penal cu numărul de mai sus" cu mențiunea că "verificările fiscale solicitate sunt necesare pentru soluționarea cauzei".

La solicitarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, la A. SA a fost încheiat Procesul-verbal nr. 89309 din data de 17 decembrie 2014, act de control bilateral în care au fost incluse constatările din Decizia de impunere nr. F-MC 1673 din 18 decembrie 2014 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală F-MC 385 din 18 decembrie 2014.

Având în vedere aceste aspecte consideră recurenta că nu este îndeplinită condiția cazului temeinic justificat, atât timp cât din "pipăirea fondului" nu reies aspecte de vădită nelegalitate a actelor administrative a căror suspendare s-a cerut și care se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate.

Nu este îndeplinită nici condiția privind iminența producerii unei pagube în situația în care intimata nu a făcut dovada ca, în speța, exista un prejudiciu material viitor și previzibil pe care l-ar putea suferi dacă nu se suspenda executarea actelor administrative atacate și care să justifice suspendarea executării acestora, suspendarea fiind situația de excepție.

Intimata nu a probat că executarea sumei ce face obiectul actelor atacate i-ar crea un prejudiciu material grav, imposibil de evitat și care i-ar afecta major activitatea comercială, situație imposibil de înlăturat în alt mod decât prin suspendarea executării acestor acte.

Jurisprudența relevantă în această materie a stabilit că iminența producerii unei pagube nu se prezumă, că trebuie dovedită de persoana în cauză și că simpla executare a unui act administrativ fiscal nu produce prin ea însăși o pagubă.

Întrucât actele administrative se bucură de prezumția de legalitate, executarea acestora nu poate fi considerată ca producătoare a unei pagube iminente.

2.2. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă SC A. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat/neîntemeiat susținând că este îndeplinită condiția cazului bine justificat, întrucât toate împrejurările vădite de fapt și de drept supuse atenției instanței de fond au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ.

Instanța de fond nu a antamat niciodată fondul cauzei, în condițiile în care aceasta folosește sintagme precum "cel puțin la prima vedere" și "cel puțin în aparență".

Intimata-reclamantă a reluat aspectele de fapt ale speței arătând că singura autoritate competentă să desfășoare controlul nu poate fi decât DGRFP Ploiești.

Referitor la aparența de nelegalitate a fost invocată Decizia nr. 054 din 27 aprilie 2015 a Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate cu privire la asimilarea produsului energetic "păcură semifabricat" cu produsul "păcură", la accizarea cu acciza aferentă acestui produs, iar nu cu acciza aferentă motorinei.

Produsul "păcură semifabricat" este echivalent atât cu produsul păcură prevăzut în STAS 51 - 83, cât și cu produsul "păcură" din Codul fiscal, ceea ce contrazice concluzia organului fiscal că păcura semifabricat este diferită față de păcura 40/42S pentru care societatea obținuse asimilarea.

Tot cu privire la aparența de nelegalitate a făcut referire la existența în prezent, pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, a cererii de trimitere preliminară înregistrată sub nr. C- 418/2014 vizând accizele aplicabile păcurei.

Intimata reclamantă susține că este îndeplinită și condiția privind iminența producerii unei pagube având în vedere insuficiența lichidităților pentru acoperirea obligațiilor curente, imposibilitatea onorării obligațiilor asumate prin contractele încheiate și lipsirea societății de posibilitatea realizării de investiții.

Prin suspendarea și sigilarea echipamentelor și instalațiilor de rafinare a țițeiului, producția societății este efectiv stopată, aceasta fiind în imposibilitatea de a-și desfășura obiectul principal de activitate.

Recurenta pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului.

2.3. Procedura de soluționare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 15 martie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 octombrie 2016 completul filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) noul C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2.4. Soluția Înaltei Curți

Analizând sentința recurată prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat, față de următoarele considerente:

Intimata reclamantă a fost verificată de către organele de inspecție fiscală din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Activitatea de inspecție fiscală, inspecție fiscală ce a vizat reverificarea modului de calcul și declarare accize pentru: benzină fără plumb, motorină și gaz petrolier lichefiat aferente perioadei iunie 2006 - decembrie 2011, ca urmare a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 309  din 21 octombrie 2013 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

În urma inspecției fiscale a fost întocmit Raportul de inspecție fiscală nr. F-MC 195 din 07 iulie 2014, pe baza căruia a fost emisă Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F-MC 1327 din 07 iulie 2014, prin care organele de inspecție fiscală au stabilit obligații bugetare în sumă totală de 1.396.987 lei, respectiv acciza de 481.698 lei și accesorii de 915.289 lei.

Ca urmare a contestației formulate de intimată împotriva obligațiilor de plată suplimentare stabilite prin Raportul de inspecție fiscală nr. F-MC 195 din 07 iulie 2014, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a emis Decizia nr. 362 din 13 noiembrie 2014, prin care a respins ca neîntemeiată contestația pentru suma totală de 1.396.987 lei.

În decizie se precizează, referitor la obiecțiunile formulate de A. SA privind punerea în aplicare a Deciziei nr. 309  din 21 octombrie 2013 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, că: "în mod legal organele de inspecție fiscală din cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili au pus în aplicare dispozițiile înscrise în Decizia de soluționare nr. 309 din 21 octombrie 2013, prin emiterea Deciziei de impunere nr. F-MC 1327 din 07 iulie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 195 din 07 iulie 2014, pentru accize la benzină fără plumb, motorină și gaz petrolier lichefiat aferente perioadei iunie 2006 - decembrie 2011 și au emis Avizul de inspecție fiscală nr. 57 din 19 august 2014 pentru o altă inspecție fiscală la accize pentru gaz natural și păcură - perioada ianuarie 2009 - decembrie 2011, având în vedere că cele două tipuri de accize nu au fost verificate".

A fost emis și Avizul de inspecție fiscală nr. F-MC 57 din 19 august 2014, iar începând cu data de 24 septembrie 2014, intimata a făcut obiectul unei inspecții fiscale, având ca obiectiv: "verificarea ansamblului declarațiilor fiscale și/sau operațiunilor relevante pentru inspecția fiscală pentru:

- accize pentru păcură în perioada 01 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2011;

- accize pentru gaz natural în perioada 01 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2011.

Rezultatul inspecției fiscale a fost consemnat în Decizia de impunere nr. F-MC 1673 din 18 decembrie 2014 privind obligațiile fiscale de plată stabilite de inspecția fiscală în baza Raportului de inspecție fiscală F-MC 385 din 18 decembrie 2014.

În urma controlului au rezultat următoarele:

- diferență stabilită la control 44.336.023 lei.

- dobânzi/majorări (până la data de 10 decembrie 2014) 40.034.346 lei;

- penalități de întârziere 15% 6.291.711 lei.

- diferență stabilită la control (-) 4.291.693 lei.

accize stabilite în minus (-) 5.356.842 lei

accize stabilite în plus 1.065.149 lei.

Prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F-MC 1673 din 18 decembrie 2014, respectiv a Raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 385 din 18 decembrie 2014, până la soluționarea în fond a acțiunii.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă că pentru suspendarea executării unui act administrativ trebuie îndeplinite cumulative două condiții și anume: cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube.

Cazul bine justificat se referă la existența unei puternice îndoieli asupra legalității actului administrativ, având în vedere prezumția de legalitate și de veridicitate de care se bucură actul administrativ.

Identificarea elementelor de nelegalitate a actului administrativ trebuie să se facă în urma unei analize sumare a legalității acestuia, soluționarea unei cereri de suspendare a executării nepermițând examinarea legalității actului, pentru că aceasta ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.

Cu privire la cazul bine justificat, reclamanta a invocat nelegalitatea efectuării celei de-a patra inspecții fiscale, determinate, în opinia sa, de următoarele aspecte: nepunerea în executare a Deciziei de soluționare nr. 309 din 21 octombrie 2013, încălcarea dispozițiilor deciziei de soluționare și a principiului unicității inspecției fiscale, cea de-a patra inspecție reprezentând în fapt o reverificare nelegală a unei perioade deja controlate, efectuată în lipsa unei decizii de reverificare, încălcarea principiului imposibilității îngreunării situației contribuabilului în propria cale de atac, precum și încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei de soluționare și depășirea cadrului procesual creat prin obiectul contestațiilor fiscale inițiale.

Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 309 din 21 octombrie 2013, ANAF - DGSC a desființat parțial decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. R-B 2 din 11 martie 2013 emisă în baza raportului de inspecție fiscală nr. R-B 3 din 11 martie 2013 de organele vamale din cadrul DRAOV București pentru suma totală de 61.675.744 lei din care: accize în sumă de 25.117.605 lei; dobânzi aferente accizelor în sumă de 32.790.498 lei și penalități aferente accizelor în sumă de 3.767.641 lei, urmând ca organele competente să reanalizeze cauza pentru aceeași obligație și aceeași perioadă vizată de actul administrativ desființat, având în vedere considerentele din motivarea deciziei și dispozițiile normative incidente în perioada verificată.

De asemenea, prin decizie, a fost desființată decizia de respingere în totalitate a cererilor de restituire accizelor nr. 157 din 14 iunie 2013 emisă în baza Procesului-verbal nr. 16794 din 12 iunie 2013 de organele vamale din cadrul DRAOV București pentru suma totală de 26.635.197 lei, urmând ca organele competente să reanalizeze cauza în condițiile precizate în motivarea Deciziei nr. 309, conform prevederilor normative aplicabile cererilor depuse de contribuabil.

Reclamanta susține, în esență, existența unui caz bine justificat prin prisma faptului că nu se mai poate verifica acciza pentru păcură și gaze combustibile de rafinărie pentru perioada 2006 - 2011, întrucât rezerva verificării ulterioare pentru impozitul acciză (toate tipurile de produse accizabile) a fost anulată ca urmare a efectuării a trei inspecții fiscale pentru aceeași perioadă și același tip de impozit și că organul de control are obligația să emită un act administrativ fiscal, urmare a deciziei de soluționare a cererilor de restituire.

La analiza aparenței de legalitate a deciziei de impunere ce face obiectul cererii de chemare în judecată, care presupune o examinare sumară a legalității acesteia, Înalta Curte constată că nu se pot reține elemente de natură să afecteze această legalitate, în condițiile în care prin Raportul de inspecție fiscală nr. R-B 3 din 11 martie 2013 și Decizia de impunere nr. R-B 2 din 11 martie 2013 au fost verificate alte tipuri de accize decât cele care au făcut obiectul cererilor de restituire (accize pentru păcură și pentru gaz natural), respectiv acciza pentru benzină fără plumb, motorină și gaz petrolier lichefiat.

În acest sens se are în vedere împrejurarea că în Raportul de inspecție fiscală nr. R-B 3 din 11 martie 2013 se menționează că au fost supuse verificării accizele pentru benzină fără plumb și bioetanol denaturat și utilizat drept combustibil pentru motor, accizele pentru motorină și biodiesel, precum și accizele pentru gaz petrol lichefiat.

În consecință, în Decizia nr. 309 din 21 octombrie 2013 a cărei nerespectare o invocă reclamanta, ANAF - DGSC face referire la documentele administrative de însoțire întocmite de societatea reclamantă cu privire la livrările de produse accizabile la export derulate în perioada 27 aprilie 2007 - 12 august 2009 către beneficiari din Republica Moldova, Serbia și Liban, respectiv benzină fără plumb, GPL și motorină, precum și la documentele administrative de însoțire întocmite de societatea reclamantă cu privire la livrările de produse accizabile în România și în Uniunea Europeană efectuate în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2011 respectiv benzină fără plumb, GPL și motorină.

Și în Raportul de inspecție fiscală nr. F-MC 195 din 07 iulie 2014 se menționează la Cap. I - Date despre inspecția fiscală, pct. 5.1. că impozitele verificate sunt accizele pentru benzină fără plumb și bioetanol denaturat și utilizat drept combustibil pentru motor, accizele pentru motorină și biodiesel, precum și accizele pentru gaz petrol lichefiat.

Or, în Raportul de inspecție fiscală nr. F-MC 385 din 18 decembrie 2014, pe baza căruia a fost emisă decizia de impunere a cărei suspendare a executării se solicită în prezenta cauză, se precizează că au fost supuse verificării accizele pentru păcură și accizele pentru gaz natural.

Astfel, apare ca nesusținut argumentul instanței de fond potrivit căruia actele atacate s-au emis în urma unui control realizat pentru o perioadă care a mai fost controlată anterior, existând acte întocmite la finalizarea controalelor anterioare care consemnează concluzii aflate, cel puțin la o primă vedere, în contradicție cu cele consemnate în actele atacate.

Se mai arată în considerentele sentinței recurate că nu există în speță certitudine cu privire la posibilitatea organului fiscal de a efectua un nou control care, cel puțin în aparență, are în vedere perioade și impozite care au făcut obiectul controalelor anterioare.

Or, așa cum Înalta Curte a menționat deja, în rapoartele de inspecție fiscală se face referire la accizele supuse verificării cu ocazia controalelor finalizate prin întocmirea acestor rapoarte, fiind vorba despre accize la produse diferite.

Acest aspect va fi avut în vedere și în ceea ce privește susținerea din cererea de chemare în judecată vizând încălcarea principiului unicității inspecției fiscale prin faptul că a patra inspecție fiscală reprezintă o reverificare nelegală a unei perioade deja controlate.

În privința criticilor de nelegalitate constând în încălcarea principiului imposibilității îngreunării situației contribuabilului în propria cale de atac, încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei de soluționare și depășirea cadrului procesual creat prin obiectul contestațiilor fiscale inițiale, Înalta Curte apreciază că examinarea acestora presupune analizarea fondului cauzei, analiză care nu este permisă de soluționarea unei cereri întemeiate pe disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la apărările intimatei reclamante cuprinse în întâmpinarea depusă la dosarul de recurs se constată că susținerea privind necompetența DGAMC în continuarea efectuării celei de-a patra inspecții fiscale, ulterior delegării competenței de verificare a societății către DGRFP Ploiești, nu a fost invocată prin cererea de chemare în judecată în susținerea cazului bine justificat, ca o critică adusă legalității deciziei de impunere și raportului de inspecție fiscală, astfel că nu poate fi supusă analizei instanței de recurs pentru prima oară.

Așa cum s-a arătat mai sus, au fost invocate alte aspecte de nelegalitate ale celei de-a patra inspecții fiscale care determină, în opinia intimatei reclamante, nelegalitatea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.

Celelalte susțineri privind lipsa de fundament a impunerii societății, în cadrul cărora se face referire la echivalarea produsului păcură semifabricat cu produsul păcură 40/42S și la accizarea cu acciza aferentă acestui produs, iar nu cu acciza aferentă motorinei, nu pot fi analizate cu ocazia soluționării cererii de suspendare a executării, pentru că aceasta ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.

Astfel, nu se poate stabili cu prilejul soluționării prezentei cereri de chemare în judecată dacă produsul păcură semifabricat este echivalent atât cu produsul păcură prevăzut în STAS 51-83, cât și cu produsul păcură din Codul fiscal, respectiv dacă păcura semifabricat este diferită de păcura 40/42S pentru care societatea obținuse asimilarea.

Cât privește existența pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene a unei întrebări preliminare formulate de o instanță din Polonia pentru a se stabili dacă dispozițiile legale de drept național, care impun aceeași sancțiune precum cele invocate de ANAF împotriva reclamantei, sunt sau nu contrare dreptului comunitar, Înalta Curte consideră că sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene nu poate constitui un element de natură să afecteze legalitatea actului administrativ fiscal contestat în prezenta cauză, la acest moment nefiind pronunțată o hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene care să interpreteze dispoziții legale într-un sens care să susțină punctul de vedere al intimatei reclamante.

În consecință, se reține că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Având în vedere că art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează îndeplinirea a două condiții cumulative pentru a se putea dispune suspendarea executării actului administrativ, rezultă că neîndeplinirea uneia dintre acestea are drept consecință respingerea cererii de suspendare.

În speță, așa cum s-a arătat, nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, ceea ce conduce la pronunțarea soluției de respingere a cererii de suspendare executare, astfel că nu se mai impune analizarea îndeplinirii celei de-a doua condiții care se referă la iminența producerii unei pagube.

Față de aceste considerente, constatând că sentința este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 noul C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată, în sensul că va respinge cererea de suspendare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Marilor Contribuabili împotriva Sentinței civile nr. 1413 din 19 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată, în sensul că respinge cererea de suspendare ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2017.

Procesat de GGC - NN