ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2681/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Oradea, la data de 01.10.2014, reclamanții S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.A. și D. au solicitat anularea Deciziilor 28892-20905/14.01.2014, privind compensarea obligațiilor fiscale, precum și a Deciziei nr. x/21.03.2014 privind soluționarea contestației fiscale, emise de Ministerul Finanțelor Publice, ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 81/CA/2015-PI din 11 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a fost respinsă ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.A. și D. invocată de pârâtă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.A. și D., în contradictoriu cu pârâtul MFP- ANAF-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și în consecință, s-a dispus anularea Deciziei nr. x/21.03.2014 privind soluționarea contestației și a Deciziilor nr. 28892-20905/14.01.2014 privind compensarea obligațiilor fiscale, emise de pârâtă, fără cheltuieli de judecată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 81/CA/2015-PI din 11 mai 2015 pronunțată de Curta de Apel Oradea, secția a II-a civilă, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, sentința atacată este data cu încălcarea si aplicarea greșita a normelor de drept material, instanța de fond pronunțând-se ca urmare a aplicării greșite a art. 1 alin. (1) si art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, întrucât reclamanții S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L. și D. nu sunt persoane vătămate in raportul juridic dedus judecății, nefăcând dovada vreunei vătămări adusă de recurentă, actele administrative a căror anulare se solicită au fost emise in sarcina S.C. C. S.A.

Un alt motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Susține recurenta că instanța de fond a îmbrățișat susținerile reclamantei în dovedirea neîndeplinirii condițiilor impuse de art. 116 din codul de procedură fiscală, fără să arate care au fost propriile convingeri care au condus la soluția adoptată și a pronunțat o sentința care, pe o pagină, face o sinteză a expunerilor și apărărilor reclamantei, fără a analiza si apărările pârâtei, nefăcând nici măcar o referire la argumentele recurentei. În opinia titularei căii de atac, prima instanță nu a analizat susținerile întemeiate pe dispozițiile Deciziei Comisiei Europene nr. 2112 din 30 martie 2015 privind ajutorul de stat S.A.. 38517 (2014/C) pus în aplicare de România - Hotărârea arbitrală în cauza Micula/România din 11 decembrie 2013 și nu s-a pronunțat asupra incidenței Legii nr. 20/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, precum și pentru modificarea și completarea Legii concurentei nr. 21/1996, publicată în Monitorul Oficial al României din data de 06.03.2015, dar nici pe jurisprudența CJUE în materie.

Recurenta invocă și motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța a reținut în mod greșit că operațiunea de compensare a obligațiilor fiscale ale reclamanților cu obligațiile de natură civilă pe care statul le avea de plătit reclamanților, nu respectă exigențele impuse de prevederile art. 116 și 117 din Codul de procedură fiscală, dispoziții care permit compensarea exclusiva a creanțelor fiscale; din cuprinsul articolului 116 din Codul de procedură fiscală, se poate remarca caracteristica compensării de a fi o modalitate de stingere a doua obligații reciproce, iar existența a două raporturi juridice obligaționale în care părțile sunt aceleași și în care fiecare dintre ele este, în același timp, și debitor si creditor, reprezintă, în fapt, ipoteza în care intervine aceasta instituție juridică.

A mai susținut recurenta că nu poate fi pusă la îndoială nici intenția reclamanților de a obține o obligație solidară și nici caracterul solidar al acesteia, astfel cum acesta a fost consfințit prin însăși hotărârea arbitrala; pe cale de consecință, executarea obligației prin compensare, realizată numai față de unul dintre creditori, se încadrează în principiul reglementat de art. 1434 alin. (2) C. civ., potrivit căruia executarea obligației față de unul din creditorii solidari, îl eliberează pe acesta față de ceilalți creditori solidari.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimații A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.A. și D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond; în esență, au arătat intimații că recurenta nu a demonstrat, prin criticele formulate, caracterul fiscal al datoriei statului către cei 5 reclamanți, ci a încercat să dovedească faptul că o creanță civilă cum este cea pe care reclamanții o au de recuperat de la Statul român, poate fi compensată cu o creanță fiscală, dar natura este civilă, conform Deciziei arbitrate din cauza ICSID ARB/05/20, nu este una fiscală. Dimpotrivă, este vorba despre o obligație civilă către C., aspect ce constituie un motiv de nelegalitate a deciziilor de compensare ce fac obiectul prezentei cauze.

II. Hotărârea și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs

2.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Din perspectiva situației de fapt se reține că, prin Hotărârea arbitrală din cauza ICSID, ARB/05/20/11.12.2013, tribunalul arbitral a decis acordarea de despăgubiri în valoare de 376.433.229 RON plus dobânda, pana la data achitării integrale a acestora, reclamanților D., E., S.C. C. S.A., S.C. B. S.R.L. și S.C. A. S.R.L. .

Astfel, din cuprinsul acestei hotărâri, rezultă faptul că tribunalul arbitral a obligat Statul Român, pârât în acea cauză, la plata către acești reclamanți a sumei de 376.433.229 RON cu titlu de despăgubiri, ca urmare a încălcării ce către acesta a Tratatului BIT, prin neasigurarea unui tratament corect și echitabil investițiilor reclamanților.

Urmare a pronunțării acestei hotărâri arbitrale, ANAF a emis deciziile de compensare în litigiu, prin care s-a dispus compensarea obligațiilor fiscale ale S.C. C. S.A. cu creanțele din despăgubirile acordate de tribunalul arbitral, în temeiul prevederilor art. 116 și 117 alin. (6) și (8) din O.G. nr. 92/2003 .

Prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, reclamanții-intimați au solicitat anularea Deciziilor 20892-20905/14.01.2014, precum și a Deciziei nr. x/21.03.2014 de respingere a contestației fiscale, emise de Ministerul Finanțelor Publice, ANAF Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, acțiunea fiind admisă prin sentința ce face obiectul prezentului recurs.

Examinând hotărârea curții de apel prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât prima instanță a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată, ceea ce face ca recursul îndreptat împotriva sentinței să fie nefondat.

Având în vedere conținutul criticilor ce fac obiectul motivelor de casare invocate de către recurente, se impune analiza cu prioritate a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, invocat de către titulara căii de atac, în cadrul primei critici.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o, privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește.

Așa cum s-a apreciat de nenumărate ori în doctrină și în jurisprudență, motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, judecătorul putând să grupeze unele dintre acestea, pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat susțineri de maximă generalitate; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanță sau a unor motive străine de natura pricinii, recurenta era ținută să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) și să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, recurenta face referiri vagi doar la modalitatea de soluționare a raportului juridic dedus judecății, afirmații și concluzii doctrinare și jurisprudențiale generale, în ceea ce privește obligația instanței de a motiva hotărârea, titulara căii de atac declarându-și dezacordul față de concluzia instanței și față de sentința pronunțată. De asemenea, nemulțumirea recurentei, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanță ar fi preluat necenzurat argumentele părții adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale; nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele și probele administrate de către reclamantă au format convingerea instanței în sensul soluției adoptate și dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În ceea ce privește susținerea recurentei vizând pretinsa nepronunțare de către prima instanță asupra Deciziei Comisiei Europene pe care o invocă în recurs, recurenta a făcut, în primul grad de jurisdicție, referire la această decizie, într-o adresă depusă la dosar, fără a o depune în probațiune și fără a formula o teză probatorie concretă cu privire la decizia respectivă, în ciuda faptului că primul judecător i-a pus în vedere acest lucru, astfel că nu poate, în niciun caz, invoca o pretinsă nepronunțare a instanței asupra respectivului act, după cum nu poate invoca nici nepronunțarea asupra incidenței în cauză a prevederilor Legii nr. 20/2015, câtă vreme, din actele și lucrările dosarului de fond, nu reiese că s-a apărat prin invocarea acestui act normativ.

În continuare, examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentă, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond nici din perspectiva unei pretinse aplicări sau interpretări greșite a normelor de drept material, incidente în cauza prezentă.

O primă critică ce se subsumează acestui motiv de casare vizează pretinsa greșită soluționare de către instanța de fond a excepției lipsei calității procesuale active a intimaților-reclamanți S.C A. S.R.L., S.C. B. S.R.L. și D., susținând titulara căii de atac faptul că respectivii nu sunt persoane vătămate in raportul juridic dedus judecății, nefăcând dovada vreunei vătămări adusă de recurentă, actele administrative a căror anulare se solicită fiind emise în sarcina S.C. C. S.A.

O asemenea susținere nu poate fi primită și apare ca fiind vădit nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, iar existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond. În materia contenciosului administrativ, calitatea procesuală dobândește anumite particularități ce decurg din chiar dispozițiile legale incidente. Astfel, din economia prevederilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, rezultă că principalul subiect de sesizare a instanței de contencios administrativ sunt particularii (persoane fizice sau persoane juridice) care se consideră vătămați în drepturile sau în interesele lor legitime printr-un act administrativ, prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri sau printr-o ordonanță a Guvernului neconstituțională.

În contenciosul administrativ, calitatea procesuală activă este strâns legată, așadar, de noțiunea de interes legitim. În acest fel, se recunoaște dreptul de a se adresa instanței de contencios administrativ și persoanei care, fără a fi destinatarul sau beneficiarul unui act individual, este vătămată în drepturile sau interesele legitime, prin acel act. Legea impune însă, ca o condiție specifică, existența relației de cauzalitate intre vătămare și actul administrativ atacat.

În cauza de față, așa cum a reținut în mod corect instanța de fond, deși deciziile de compensare în litigiu se adresează doar reclamantei S.C. C., ceilalți reclamanți au calitate procesuală activă, invocând faptul că au fost vătămați prin emiterea acestor decizii de compensare. Astfel, încă prin cererea introductivă de instanță, respectivii reclamanți au susținut faptul că drepturile legitime le-au fost încălcate deoarece, prin emiterea deciziilor de compensare ce au făcut obiectul contestației, a fost compensat un procent ce depășește 40% din totalul despăgubirilor acordate prin decizia arbitrală din cauza ICSID ARB/05/20, în condițiile în care C. era îndreptățită la a primi doar 20% din cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat Statul Român; evident că, în acest mod, operațiunea de compensare a fost de natură să încalce drepturile acestor reclamanți, drepturi decurgând din aceeași hotărâre arbitrală, ceea ce justifică pe deplin îndreptățirea acestora de a ataca aceste decizii în contenciosul administrativ-fiscal.

Pe cale de consecință, soluția instanței de fond în sensul respingerii excepției calității procesual active este corectă, iar critica apare ca fiind, în mod vădit, nefondată.

În dezvoltarea tot a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488.pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat și faptul că prima instanță ar fi reținut în mod greșit că operațiunea de compensare a obligațiilor fiscale ale reclamanților cu obligațiile de natură civilă pe care statul le avea de plată acestora, nu respectă exigențele impuse de prevederile art. 116 si 117 din Codul de procedură fiscală, curtea de apel făcând o greșită interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale. Și această critică apare ca fiind vădit nefondată.

Se impune a se preciza mai întâi că, potrivit articolului 116 din O.G. nr. 92/2003, "(1) Prin compensare se sting creanțele statului sau unităților administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanțele debitorului reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor, cu condiția ca respectivele creanțe să fie administrate de aceeași autoritate publică, inclusiv unitățile subordonate acesteia.(2) Creanțele fiscale ale debitorului se compensează cu obligații datorate aceluiași buget, urmând ca din diferența rămasă să fie compensate obligațiile datorate altor bugete, în mod proporțional, cu respectarea condițiilor prevăzute la alin. (1)". Pe de altă parte, art. 21 Codul de procedură fiscală definește creanțele fiscale ca fiind drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.

Nu este lipsit de semnificație nici faptul că prevederile articolelor 116 și 117 din O.U.G. nr. 92/2003 sunt cuprinse în cadrul capitolului II din Codul de procedură fiscală, sub titlul "Stingerea creanțelor fiscale prin plată, compensare și restituire", fiind astfel fără putere de tăgadă că dispozițiile legale invocate de pârâtă reglementează compensarea creanțelor fiscale ale bugetului de stat și ale contribuabililor.

Din această perspectivă este fără putere de tăgadă ă textul are în vedere "creanțele fiscale" și nu creanțele cu caracter civil, astfel că raționamentul primei instanțe este unul corect, articolele 116 și 117 de care se prevalează recurenta sunt parte a unei reglementări speciale, respectiv Codul de procedură fiscală, în care legiuitorul a definit și folosit în mod exclusiv și cu o mai mare exigență termeni, neexistând niciun argument pentru care s-ar putea pretinde că prin sintagma de "creanțe fiscale" s-ar fi avut în vedere și creanțe civile.

Așadar, câtă vreme instanța de fond a făcut aplicarea în cauză a normei de drept material în scopul și cu înțelesul cu care aceasta a fost concepută, nu se poate reține sub niciun aspect, o "aplicare greșită a normelor de drept material".

Dimpotrivă, din titlul de creanță opus de către reclamanți reiese fără dubiu că Statul român a fost obligat să achite tuturor reclamanților (inclusiv C.) despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a retragerii intempestive a facilităților fiscale destinate zonelor defavorizate (profit nerealizat) aceste despăgubiri având caracter civil; așadar creanța C. nu are la bază un eventual drept de rambursare a TVA, de restituire a impozitelor, taxelor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, ci derivă dintr-un raport juridic civil.

Ca tare, așa cum a reținut în mod corect instanța de fond, nu ne aflăm în prezența unor drepturi de creanță reciproce care să rezulte din raporturi de drept material fiscal, situație în care nu sunt întrunite condițiile reglementate de dispozițiile art. 116 și 117 Codul de procedură fiscală pentru a fi posibilă compensarea.

Pe de altă parte, susținerile recurentei în ceea ce privește inexistența solidarității active între reclamanți și acestea sunt lipsite de fundament.

Titlul de creanță de care se prevalează aceștia din urmă îl reprezintă dispozitivul hotărârii arbitrale, în care nu se face nicio mențiune referitoare la o eventuală solidaritate. Contrar susținerilor recurentei, între reclamanți nu au existat acorduri de renunțare a unora în favoarea altora, ci aceștia s-au adresat în mod expres instanțelor române pentru a încuviința executarea despăgubirilor în proporții egale.

În consecință, instanța de fond a apreciat în mod corect în sensul că un alt motiv de nelegalitate a actelor fiscale contestate este reprezentat de împrejurarea că Statul român a fost obligat prin hotărârea arbitrală să acorde despăgubiri tuturor reclamanților din prezenta cauză, iar compensarea s-a efectuat doar cu privire la un singur creditor, S.C. C. S.R.L., pentru întreaga sumă stabilită cu titlu de despăgubiri de către tribunalul arbitral, deși nu suntem în prezența unei solidarități active, nefiind prevăzută o astfel de solidaritate între creditori, respectiv între cei 5 reclamanți din hotărârea arbitrală, intimați n prezentul recurs.

Se impune a se preciza și faptul că, după sesizarea Înaltei Curți cu prezentul recurs, prin Decizia nr. 1483/A/21.10.2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2014 al respectivei instanțe, Curtea de Apel București, ca instanță învestită cu soluționarea apelului împotriva hotărârii instanței de executare, a stabilit cu putere de lucru judecat că deciziile de compensare ce fac obiectul prezentului litigiu, nu pot fi aplicate celorlalți patru creditori în sensul micșorării drepturilor dobândite de aceștia din titlul executoriu. Cu alte cuvinte, chiar dacă societății C. i s-ar fi plătit aproximativ 43% din drepturile oferite prin titlul executoriu, această plată nu poate să le fie opusă celorlalți patru creditori (A. S.R.L., B. S.R.L., D. și E.) care dețin împreună 80% din drepturile oferite prin titlul executoriu.

Ulterior pronunțării Deciziei nr. 1483/A/21.10.2019 a Curții de Apel București, debitorul Statul Român a trecut la executarea integrală a obligației stabilite în titlul executoriu, ținând cont de repartizarea făcută prin Hotărârea judecătorească menționată. Astfel, la data de 13.12.2019, prin Hotărârea nr. 917/13/12/2019 publicată în M.O. nr. 1005/13. XII.2019, Guvernul României a suplimentat bugetul Ministerului de Finanțe cu suma de 912.500.000 RON în vederea efectuării plății hotărârii arbitrale din dosarul arbitral ARB/05/20. La aceeași dată, Ministerul de Finanțe a efectuat plata sumei de 670.713.010,55 RON către executorul judecătoresc învestit de către creditori, acesta procedând la distribuirea a 221.756.467 RON către fiecare din creditorii S.C. A.., B. și D., creditorului E. plata fiindu-i efectuată în mod separat, în contul personal. La o dată ulterioară, în contul executorului judecătoresc, a fost virată și suma de 5.276.001,90 RON reprezentând diferența de plată conform suplimentului de expertiză efectuat în cauză. În consecință, creditorii A. S.R.L., B. S.R.L., D. și E. au executat 80% din sumele acordate prin hotărârea, arbitrală așa cum au fost ele încuviințate la executare pe teritoriul României.

Pe de altă parte, Ministerul de Finanțe a pus în aplicare decizia nr. 1483/A/21.10.2019 a Curții de Apel București și din perspectiva datoriilor fiscale ale S.C. C. și a apreciat că acestea au fost compensate doar în proporție de 20% din suma totală obținută prin hotărârea ICSID, astfel că a emis noi acte administrativ-fiscale prin care au fost reinstituite în sarcina acestei societăți obligații fiscale în valoare de 177.374.389 RON sumă care, prin anularea obligațiilor fiscale în temeiul O.G. nr. 6/2019, s-a redus la valoarea de 98.898.434, această sumă fiind achitată în prezent de către acest debitor.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În raport de motivele invocate, întrucât recursul nu atrage incidența în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a îl respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței nr. 81 din 11 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2020.