ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3624/2020

Ședința publică din data de 16 iulie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generala de Soluționare a Contestaților, a solicitat anularea deciziei nr. 250/30.09.2016 emise de pârâtă, în ceea ce privește măsura suspendării soluționării contestației cu privire la obligațiile fiscale suplimentare în cuantum de 8.825.237 RON, și obligarea pârâtei la soluționarea în fond a contestației fiscale formulate de reclamantă și înregistrate sub nr. A_SLP1349/13.07.2016 și nr. A_SLP1378/15.07.2016 în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare în cuantum de 8.825.237 RON, în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința civilă nr. 3410 din 02 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea reclamantei, a fost anulată în parte decizia nr. 250/30.09.2016 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, respectiv numai în ceea ce privește măsura suspendării soluționării contestației formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/10.05.2014 emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, pentru suma de 8.825.237 RON, și împotriva deciziei de calcul accesorii nr. 205/10.06.2016 emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, pentru suma de 177.652 RON.

A fost obligată pârâta să soluționeze în fond contestația formulată împotriva deciziei de impunere nr. x/10.05.2014 emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, pentru suma de 8.825.237 RON, și împotriva deciziei de calcul accesorii nr. 205/10.06.2016 emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, pentru suma de 177.652 RON.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 5.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 50 de RON reprezintă taxă judiciară de timbru, iar suma de 5000 de RON reprezintă onorariu de avocat redus în condițiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs principal pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și recurs incident, depus odată cu întâmpinarea, reclamanta A. S.A.

Agenția Națională de Administrare Fiscală a criticat hotărârea instanței de fond, fiind invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a arătat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că decizia recurentei nu ar fi fost argumentată în concret cu privire la condiția referitoare la înrâurirea hotărâtoare pe care constatarea infracțiunii cu privire la care s-a formulat sesizarea penală o are asupra soluției care urmează să fie dată în procedura administrativă.

De asemenea, s-a arătat că instanța de fond a reținut eronat că organul învestit cu soluționarea contestației nu ar fi explicat din ce cauză nu poate fi soluționată contestația administrativă mai înainte ca organele penale să se pronunțe asupra sesizării primite.

Recurenta a arătat că în speță aspectele asupra cărora organul de soluționare este învestit să se pronunțe fac obiectul verificării organelor de urmărire penală, aspecte care ridică problema nedeclarării veniturilor obținute de societate în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, cu consecința diminuării taxelor și impozitelor datorate bugetului de stat.

Recurenta a apreciat că chiar dacă inspecția fiscală este abilitată să constate nereguli privind modalitatea de îndeplinire a obligațiilor fiscale de către contribuabil, odată ce neregula fiscală trece în sfera penală, singurul organ abilitat să efectueze o constatare care să producă efecte juridice este organul judiar penal în urma administrării unui probatoriu, iar aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

Recurenta a criticat soluția instanței de fond și cu privire la obligarea organului fiscal la plata unor cheltuieli de judecată în sumă importantă, deși, în opinia recurentei, nu poate fi stabilită o culpă procesuală în sarcina instituției pârâte.

Prin cererea de recurs incident, reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, fiind invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat să se constate că, în mod nelegal, Curtea de Apel București a înlăturat argumentele A. privind aspectele procedurale de nelegalitate ale Deciziei de suspendare a soluționării contestației reclamantei, ca urmare a interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale.

1.4. Apărările intimatei

Recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat, prin întâmpinarea depusă la dosar, excepția nulității recursului, motivat de faptul că cererea de recurs nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare la recursul incident formulat de reclamantă și a invocat excepția lipsei de interes a recursului incident

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursul formulat de pârâtă va fi respins, ca nefondat, iar recursul incident, ca fiind lipsit de interes, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Înalta Curte, prin încheierea de ședință de la data de 27 februarie 2020 a respins excepția nulității recursului principal, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare.

Instanța de recurs constată că prin cererea introductivă, reclamanta a supus controlului judiciar măsura suspendării soluționării contestației formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/10.05.2014 emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Instanța de primă jurisdicție a admis cererea de chemare în judecată, în sensul că a fost anulată în parte decizia nr. 250/30.09.2016 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, respectiv numai în ceea ce privește măsura suspendării soluționării contestației formulate împotriva deciziei de impunere.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că în condițiile în care suspendarea soluționării contestației reprezintă doar o posibilitate, iar dispunerea unei astfel de măsuri este de natură a perturba activitatea societății supuse verificării, organul învestit cu soluționarea contestației administrative este ținut să motiveze întrunirea în concret a condițiilor prevăzute de lege pentru suspendarea soluționării contestației.

În cauză, a reținut instanța că din lecturarea deciziei nr. 250/30.09.2016 privind soluționarea contestației formulate de către reclamantă nu a fost argumentată îndeplinirea condiției referitoare la înrâurirea hotărâtoare pe care constatarea infracțiunii cu privire la care s-a formulat sesizarea penală ar avea-o asupra soluției care urmează să fie dată în procedura administrativă, prin raportare la circumstanțele cauzei, la argumentele din contestația administrativă formulată de către reclamantă și la înscrisurile prezentate de către reclamantă.

A constatat instanța de fond că organul învestit cu soluționarea contestației s-a limitat (la paginile 45-51 ale deciziei de soluționare a contestației) la a prezenta situația de fapt reținută de reprezentanții organului de inspecție fiscală, suspiciunile acestora cu privire la operațiunile derulate de A. S.A. cu B., prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 și considerente teoretice și extrase din jurisprudența națională și europeană; organul învestit cu soluționarea contestației nu a explicat de ce în cauză nu poate fi soluționată contestația administrativă înainte ca organele penale să se pronunțe asupra sesizării primite.

Cu privire la recursul principal.

Critica recurentei-pârâte ANAF vizează faptul că instanța de fond a reținut eronat că organul învestit cu soluționarea contestației nu ar fi explicat din ce cauză nu poate fi soluționată contestația administrativă mai înainte ca organele penale să se pronunțe asupra sesizării primite, arătând că chiar dacă inspecția fiscală este abilitată să constate nereguli privind modalitatea de îndeplinire a obligațiilor fiscale de către contribuabil, odată ce neregula fiscală trece în sfera penală, singurul organ abilitat să efectueze o constatare care să producă efecte juridice este organul judiar penal în urma administrării unui probatoriu, iar aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate primi criticile formulate de recurentă și le va respinge ca nefondate având în vedere argumentele ce urmează:

În conformitate cu prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003: Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei când: organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o influență hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 se referă la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă și are ca scop evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii cu privire la aceleași operațiuni economice în baza cărora au fost stabilite obligații fiscale suplimentare.

Este adevărat că printr-o serie de decizii, Curtea Constituțională a stabilit întâietatea rezolvării acțiunii penale, care este neîndoielnic justificată și consacrată ca atare în C. proc. pen., însă scopul suspendării îl constituie tocmai verificarea existenței sau nu a infracțiunii cu privire la care autoritatea fiscală are unele indicii.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte reține că decizia de impunere (F-MC 170/10.05.2014) este emisă în anul 2014, iar sesizarea penală formulată de organul fiscal a făcut obiectul cercetărilor penale și, în cauza penală a fost dispusă clasarea cauzei prin Ordonanța nr. 280817 din 28.08.2017 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București.

Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, conform art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidența art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă.

Or, având în vedere situația de fapt a cauzei, măsura suspendării soluționării deciziei de impunere a societății reclamante este o măsură care în mod corect a fost sancționată de prima instanță, întrucât nu există niciun motiv pentru ca organul fiscal să nu procedeze la soluționarea contestației reclamantei.

Cu privire la critica ce vizează acordarea cheltuielilor de judecată de către instanța de fond, instanța de recurs constată că în mod corect a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul în fața instanței de judecată, având în vedere soluția dată cererii principale și dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

Cu privire la recursul incident.

Înalta Curte analizând excepția lipsei de interes a recursului incident invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare, constată că este întemeiată și va respinge pentru acest considerent recursul incident.

Înalta Curte apreciază că recursul incident formulat de reclamantă este lipsit de interes, având în vedere soluția dată de instanța de fond cu privire la cererea recurentei-reclamante, de admitere a acțiunii, și soluția instanței de recurs conturată mai sus, situație în care lipsește orice interes al recurentei în soluționarea recursului incident.

Soluția instanței de control judiciar se impune și în contextul în care, în cauză, nu poate fi reținută existența unui folos practic al reclamantei în admiterea recursului incident, atâta timp cât prin obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației administrative se declanșează o nouă procedură.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal ca nefondat și recursul incident ca fiind lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 3410 din 02 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge ca fiind lipsit de interes recursul formulat de A. S.A.împotriva aceleiași sentințe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iulie 2020.