ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4484/2020

Ședința publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 27.12.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. - Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili (D.G.A.M.C.), anularea Deciziei nr. 44243/07.10.2016 de anulare a obligațiilor de plata accesorii emisa de Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili; anularea Deciziei nr. 36/21.11.2016 emisa de Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili privind soluționarea contestației formulate de reclamantă; obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de anulare a obligațiilor de plata accesorii pentru suma de 4.205.569 RON, prin admiterea cererii de anulare a accesoriilor nr. 619/23.03.2016 formulate de reclamantă; obligarea instituției intimate la plata cheltuielilor de judecată, suspendarea executării actelor administrative până la pronunțarea unei decizii definitive în prezenta cauză, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 2907 din 10 iulie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepțiile lipsei de interes ca neîntemeiate;

- a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Ministerul Finanțelor Publice-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili;

- a anulat decizia privind soluționarea contestației nr. 36/21.11.2016 și decizia nr. 44243/07.10.2016 de anulare a obligațiilor de plată accesorii.

- a obligat pârâta să emită o decizie de anulare a obligaților de plată accesorii pentru suma de 4.205.569 RON.

- a suspendat executarea deciziei nr. 44243/07.10.2016 de anulare a obligațiilor de plată accesorii, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare.

- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Cererea de recurs:

Pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat două recursuri împotriva soluției instanței de fond, criticând-o pentru motive de nelegalitate.

a. Recursul împotriva soluției de suspendare a executării Deciziei 44243/07.10.2016 de anulare a obligațiilor de plată accesorii.

Sub acest aspect, recurenta a considerat că soluția a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, întrucât nu sunt întrunite în cauză condițiile cazului bine justificat și pagubei iminente prevăzute de art. 15 din Legea 554/2004.

Apreciază recurenta că în condițiile în care instanța de fond s-a pronunțat asupra anulării actului administrativ, soluția nu este definitivă, astfel că nu este îndeplinită condiția cazului justificat și nu este creată o îndoială serioasă asupra legalității actului.

Pe de altă parte, simpla menționare a creanței și a cuantumului ei nu conduce, de facto, la constatarea unei pagube iminente.

b. Recursul împotriva soluției pronunțate pe fondul cauzei.

Hotărârea data nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). Acest motiv de casare a fost invocat din perspectiva faptului că prima instanță a procedat la achiesarea în totalitate la toate argumentele susținute de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, fără a argumenta în niciun fel cu privire la situația de fapt existentă în speță.

În acest sens, se subliniază că motivarea soluției pronunțate pe fondul cauzei au o pagină și jumătate, respectiv pagina 8 și jumătate din pagina 9, în două paragrafe respectiv paragraful 4 și 5 din pagina 9 instanța de fond își motivează succint hotărârea pronunțată, iar aceste argumente nu sunt raportate la situația de fapt precizată pe larg în cuprinsul paginilor 5,6,7.

Pe cale de consecință, reiese faptul că instanța de fond a motivat în mod succint si superficial sentința, fără să se refere concret la argumentele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de către Direcția Generală de Administrare a Marile r Contribuabili.

Sentința atacata a fost data cu încălcarea si aplicarea greșita a normelor de drept material aplicabile in cauza (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Recurenta apreciază că soluția instanței de fond este greșită sub aspectul raportării situației de fapt în care se afla A. la norma legală aplicabilă, iar în conținutul recursului se reiau dispozițiile legale incidente, respectiv art. 1 alin. (1), art. 3 și 7 din O.U.G. nr. 44/2015.

Din cererea de chemare în judecată și documentele anexate, reies următoarele:

Obligațiile fiscale principale au fost achitate de către societate în data de 03.09.2015, astfel că nefiind restante la data de 30 septembrie 2015, nu pot fi aplicabile prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 44/2015, cu modificările și completările ulterioare.

Obligațiile fiscale suplimentare au fost stabilite prin Decizia de impunere din data de 31.08.2015, confirmată în data de 01.09.2015, termenul de plată fiind până la data de 05.10.2015. Dat fiind faptul că, obligațiile fiscale principale în speța în cauză au termenul de plată până la 05.10.2015, consideră că, nu pot fi aplicabile nici dispozițiile art. 3 din ordonata de urgență.

Deși contribuabilul înregistra obligații fiscale suspendate la executare in baza sentinței nr. 2629/20.10.2015 a Curții de Apel București, acesta nu putea beneficia da prevederile art. 4, alin. (4)

A

1 din OMFP nr. 3831/2015, pentru aprobarea Procedurii de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/2015 privind acordarea unor facilități fiscale în cazul creanțelor administrate de către organul fiscal central, întrucât acestea au fost suspendate ulterior datei de 30.09.2015.

Având în vedere faptul că, obligațiile fiscale principale, stabilite prin Decizia de impunere din data de 31.08.2015, confirmată în data de 01.09.2015, termenul de plată fiind până la data de 05.10.2015, au fost achitate la data de 03.09.2015, acestea nu erau restante la data de 30.09.2015, motiv pentru care nu mai pot fi aplicate prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 44/2015 privind acordarea unor facilități fiscale.

În final, sentința a fost criticată în privința nelegalei acordări a cheltuielilor de judecată fundamentul juridic al acordării acestora fiind reprezentat de culpa procesuala a părții "care cade in pretenții". În opinia recurentei, nu se află în culpă procesuală întrucât a aplicat corect legislația incidente, iar, în subsidiar, solicită aplicabilitatea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în sensul diminuării onorariilor solicitate raportat la complexitatea cauzei și activității depusă în cauză.

1.4. Apărările formulate în cauză

Referitor la critica față de suspendarea executării actului administrativ, arată că nu poate fi primit argumentul potrivit căruia prezumția de legalitate a actului administrativ nu poate fi răsturnata, de vreme ce rațiunea însăși a instituției suspendării provizorii este aceea de a asigura o protecție în urma unei probațiuni sumare a aparentei de nelegalitate, fără ca instanța să antameze fondul, când urmează a se face o analiza concreta și exhaustiva a întregului raport juridic care a generat obligațiile fiscale.

Fără a relua motivele expuse in cererea de chemare in judecata, se limitează la a reaminti instanței de recurs că în speță, în mod corect a apreciat instanța de fond ca împrejurările menționate sunt de natura sa creeze o îndoiala serioasă în privința legalității actelor administrative, acestea încălcând principii fundamentale ale legislației fiscale interne și europene, așa cum a arătat în cererea de suspendare formulată.

Cu privire la fondul cauzei, intimata reclamantă susține că hotărârea instanței de fond a fost suficient motivată, reținând, în concret, că sunt îndeplinite cerințele pentru acordarea facilităților fiscale.

Mai mult, se arată că recurenta reia argumentele din întâmpinare și din decizia atacată, fără a preciza elemente noi care să infirme soluția primei instanțe. Astfel, precizează că stingerea obligațiilor principale la data de 03.09.2015 nu atrage pierderea dreptului de a beneficia de amnistia fiscală, deoarece accesoriile pentru care s-au solicitat facilitățile poartă asupra unor diferențe de obligații principale.

În opinia intimatei, art. 7 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 44/2015 include în mod expres în sfera obligațiilor restante la 30.09.2015 "diferențele de obligații de plată principale și accesorii stabilite prin decizie de impunere comunicate până la data de 30 septembrie 2015, inclusiv, chiar dacă pentru acestea nu s-a împlinit termenul de plată prevăzut la art. 111 alin. (2) din Codul de procedură fiscală".

Mai precizează că nu se află sub incidența art. 7 alin. (2) din același act normativ întrucât nu avea obligații de plată stabilite prin acte administrative a căror executare să fi fost suspendată la 30.09.2015.

În legătură cu criticile referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, se arată că condiția acordării cheltuielilor de judecata este solicitarea părții care câștigă procesul și dovada existenței si cuantumului acestora.

II. Soluția instanței de recurs

Un prim argument de nelegalitate se referă la incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Această critică de nelegalitate nu poate fi primită, întrucât din verificarea argumentelor inserate de prima instanță în cuprinsul hotărârii recurate, se concluzionează că au fost respectate cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv s-au arătat motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția, indicându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Mai mult, este de principiu că "instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii" (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței), însă în speță, Curtea a analizat toate aspectele deduse judecății și a statuat asupra cererilor formulate printr-o motivare succintă, dar care cuprinde raționamentul ce justifică soluția pronunțată.

Un alt argument de nelegalitate invocat se referă la incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material.

În acest context, recurenta a susținut că prima instanță a aplicat greșit normele din O.U.G. nr. 44/2015, care nu sunt incidente la situația de fapt reținută din probele administrate.

Fără a relua situația de fapt reținută pe larg în motivarea primei instanțe și care nu a fost contestată, Înalta Curte observă că anterior deciziei a cărei anulare se solicită în prezenta cauză, autoritățile fiscale au emis decizia nr. 44135/31.03.2016 de modificare a deciziei de amânare la plată a obligațiilor de plată accesorii, prin care a modificat decizia nr. 6283/15.12.2015, în sensul că a acordat reclamantei amânarea la plată a penalităților de întârziere, a unei cote de 54,2% din dobânzi și a unei cote de 77,1% din majorările de întârziere, aferente obligațiilor de plată principale restante la 30.09.2015, în sumă totală 601 RON, deși anterior acordase această facilitate pentru suma totală de 4.206.259 RON.

Acest act administrativ fiscal a fost anulat de instanța de judecată, prin sentința nr. 703/2 martie 2017 a Curții de Apel București, secția VIII a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia nr. 5076/25.10.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție SCAF, prin care s-a reținut cu putere de lucru judecat că intimatei reclamante îi sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 44/2015 privind facilitățile fiscale pentru suma totală de 4.206.259 RON.

În cauza de față, intimata a solicitat prin adresa nr. x/23.03.2016 anularea obligațiilor de plată a accesoriilor prevăzute de art. 1, 3 și 10 din O.U.G. nr. 44/2015, respectiv: 100% penalități de întârziere (1.625.399 RON), 54,2% dobânzi (1.773.328 RON) și 77,1% majorări de întârziere (806.932 RON). La aceeași dată, reclamanta a achitat suma de 1.738.169 RON, reprezentând cota aferentă accesoriilor stabilite prin decizia de impunere nr. x/31.08.2015.

Prin Decizia nr. 44243/7.10.2016 de anulare a obligațiilor de plată accesorii emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (contestată în prezentul dosar) s-a acordat reclamantei anularea la plată a penalităților de întârziere, a unei cote de 54,2% din dobânzi și a unei cote de 77,1% din majorările de întârziere, aferente obligațiilor de plată principale restante la 30.09.2015, în sumă totală 601 RON.

Prin decizie s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 44/2015, doar pentru acest cuantum, însă nu cuprinde motivele pentru care nu au fost acordate facilități fiscale pentru suma de 4.206.259 RON, așa cum s-a solicitat.

Observând că în cele două litigii instanțele au avut de dezlegat aceeași chestiune litigioasă și anume îndeplinirea condițiilor legale pentru acordarea facilităților fiscale prevăzute de O.U.G. nr. 44/2015 în privința acelorași obligații fiscale în valoare totală de 4.206.259 RON, Înalta Curte are de analizat efectul pe care hotărârea anterioară definitivă îl produce în litigiul de față și dacă aceasta se poate impune cu putere de lucru judecat, așa cum a susținut intimata prin notele sale de ședință depuse la fila x.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte amintește că autoritatea de lucru judecat cunoaște doua manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de proba de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzuta de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifesta pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre parți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasa dezlegata anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Aceasta reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridica, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Revenind la speța dedusă judecății, se observă că deși în cele două litigii pendinte obiectul a fost diferit în sensul că în primul s-a pus problema amânării la plată, iar în al doilea anularea acelorași obligații fiscale, totuși, în ambele procese instanțele au fost chemate să stabilească dacă intimatei reclamante îi sunt aplicabile criteriile legale de acordare a facilităților fiscale în temeiul disp. O.U.G. nr. 44/2015.

Așadar, indiferent că este vorba de amânare la plată sau de anulare a acelorași obligații fiscale, este evident că statuarea definitivă anterioară în sensul că intimata reclamantă se încadrează în condițiile legale prevăzute de actul normativ ce reglementează facilitățile fiscale, se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Făcând aplicarea principiului de mai sus, Înalta Curte observă că nu pot fi reținute susținerile recurentei care a apreciat că nu sunt aplicabile, obligațiilor restante ale intimatei, prevederile art. 1, 3 și 7 din O.U.G. nr. 44/2015.

În ce privește critica referitoare la cheltuielile de judecată acordare de instanța de fond, se constată că acestea au fost legal apreciate în temeiul disp. 451 C. proc. civ. în raport de culpa procesuală a recurentei.

Recursul separat declarat de pârâtă împotriva soluției de suspendare a actului administrativ atacat va fi, de asemenea, respins în raport de soluția pronunțată asupra raporturilor juridice de mai sus.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea 554/2004 se va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței instanței de fond, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței civile nr. 2907 din 10 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2020.