ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2595/2020

Ședința publică din data de 17 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 24.02.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 240/12.12.2012 emisă de pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București, prin care s-a stabilit în sarcina contestatoarei un debit de 1.154.573 RON;

- anularea Deciziei nr. 536/25.08.2016 prin care s-a respins contestația administrativă;

- anularea Deciziei nr. 643/14.12.2015 prin care s-a actualizat debitul stabilit în baza Deciziei nr. 240/12.12.2012 cu suma de 508.919 RON;

- anularea Deciziei nr. 540/26.08.2016 prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată împotriva Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/14.12.2015;

- plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3190 din data de 18 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta ANAF - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, ca nefondată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea contestației astfel cum a fost formulată și anularea următoarelor decizii emise de către organele fiscale:

- Decizia nr. 240/12.12.2012 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București, prin care s-a stabilit în sarcina contestatoarei un debit de 1.154.573 RON;

- Decizia nr. 536/25.08.2016 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Serviciul Soluționare Contestații 2, comunicată în data de 30.08.2016, prin care s-a respins contestația administrativă;

- Decizia nr. 643/14.12.2015 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională Vamală București, prin care s-a actualizat debitul stabilit în baza Deciziei nr. 240/12.12.2012 cu suma de 508.919 RON;

- Decizia nr. 540/26.08.2016 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Serviciul Soluționare Contestații 2, comunicată în data de 30.08.2016, prin care s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestației administrativă formulată împotriva Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/14.12.2015;

- acordarea cheltuielilor de judecată în fond și recurs.

În motivare recurenta critică sentința atacată pentru următoarele:

Aplicarea greșită și încălcarea dispozițiilor articolului 220 alin. (1) din Regulamentul Consiliului nr. 2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, sub aspectul tardivității deciziei de impunere nr. x/12.12.2012.

Prin raportare la aceste dispoziții, recurenta arată că, într-adevăr, momentul constatării este momentul de la care autoritatea vamală a luat cunoștință de înscrierea datoriei vamale într-un cuantum inferior celui datorat, însă autoritățile vamale "au luat cunoștință de situație" în momentul în care au corectat TARIC. În mod evident, atât timp cât a fost modificat TARIC în data de 26.10.2012 prin introducerea accizei de 81 Euro/kg, toate operațiunile de vămuire realizate anterior acestei modificări nu au stabilit accize în sarcina importatorilor. În acest context, din momentul în care autoritățile vamale au rectificat TARIC, acestea au avut la dispoziție 2+14 zile să "calculeze suma datorată legal și să stabilească debitorul", așa încât, termenul în interiorul căruia se puteau stabili obligații de plată în sarcina societății contestatoare a expirat la data de 12.11.2012. iar decizia atacată a fost emisă la data de 12.12.2012. cu o lună peste termen. Apreciază că nu se poate opune unui Regulament european, direct aplicabil în dreptul intern, un act normativ național care să conțină prevederi contrare. Astfel, instanța de fond opune termenelor exprese din Regulamentul nr. 2913/1992 termenele mult mai mari din art. 100 alin. (1) al Codului Vamal Român.

O altă greșeală de interpretare a articolului citat s-a produs cu privire la noțiunea de "înscriere în evidențele contabile".

Instanța de fond a considerat noțiunea de "înscriere în evidențele contabile" ca fiind doar o operațiune de rectificare a evidențelor contabile, fără a avea legătură cu stabilirea de obligații suplimentare, arătând că termenul de 2 zile prevăzut de art. 220 din Regulament, nu este un termen de prescripție în legătură cu dreptul de stabilire a obligațiilor suplimentare, ci privește exclusiv operațiunea de rectificare a evidentelor contabile, astfel că și în ipoteza nerespectării acestuia nu se poate aprecia în sensul că emiterea actului administrativ fiscal s-a realizat cu nerespectarea termenului de prescripție a dreptului de stabilire a obligațiilor vamale suplimentare." Însă înscrierea în evidența contabilă este operațiunea prin care autoritățile vamale stabilesc datoriile vamale și este de esența tuturor articolelor citate faptul că înscrierea privește evidențele contabile ale autorității vamale și nu evidențele contabile ale importatorilor.

Aplicarea greșită a dispozițiilor a dispozițiilor art. 579 din H.G. nr. 707/2006 (Regulamentul de aplicare a Codului Vamal al României din 07.06.2006) prin aceea că, articolul se referă la răspunderea comisionarului în solidar cu importatorul pentru situația în care în DVI nu se regăsește cantitatea corectă de marfă precum și codul corect de încadrare tarifară a mărfii. Nici cu privire la cantitate nici cu privire la încadrarea tarifară nu există vreun dubiu, acestea nu au fost contestate și nu au fost niciodată modificate, însă, faptul că produsul importat și introdus corect de comisionarul vamal nu a generat accize nu este din vina comisionarului și nici a importatorului.

Sumele constatate în minus nu au fost urmarea vreunei culpe sau încălcări intenționate a legilor de către importator sau de către comisionar. Sumele în plus (în speță accizele) au fost generate doar după ce s-a constatat și remediat o eroare a bazei de date TARIC. Această eroare era imprevizibilă și asimilată pe deplin unui caz fortuit față de care nici importatorii și nici comisionarii vamali nu puteau lua atitudine (nu puteau modifica rezultatul obținut).

Aplicarea greșită și încălcarea dispozițiilor art. 2 și 3 și 5 alin. (1) din Directiva nr. 2011/64/UE, prin aceea că, la data emiterii deciziei de impunere nr. x/12.12.2012 statul român își încălcase obligația de a armoniza legislația națională (Codul fiscal - art. 206

15

alin. (4) lit. c).) cu cea comunitară (Directiva 2011/64/UE), și de a elimina din legislația internă dispozițiile contrare acesteia.

Directiva nr. 2011/64/EU reglementa "Structura și ratele accizelor aplicate tutunului prelucrat" iar produsul nu era accizabil în lumina Directivei europene, neîndeplinind condițiile de a intra sub sfera de reglementare a acesteia. Prin urmare Directiva europeană exista, era în vigoare. era aplicabilă și nu prevedea aromele herbale în sfera produselor încadrate la "tutun". Astfel, instanța de fond a considerat în mod greșit că produsul se încadrează perfect în dispozițiile articolului 5 alin. (1) lit. a) și a) respins integral apărarea pe această temă. Ceea ce nu a reținut instanța de fond este faptul că produsul nu conținea tutun sau nicotină, așa cum rezultă din adeverința eliberată de producătorul turc fiind doar un amestec de plante aromate.

Aplicarea greșită a dispozițiilor art. 78 alin. (3) din Regulamentul nr. 2913/92 de instituire a Codului Vamal Comunitar, imprevizibilitatea, impredictibilitatea normelor interne și necorelarea bazei de date TARIC cu legislația internă.

Baza de date TARIC este utilizată de administrațiile vamale din statele membre pentru procesarea declarațiilor vamale de import export din/către țări terțe, fiind totodată un instrument util de informare pentru operatorii economici. TARIC este generator de obligații juridice conform art. 20 din Regulamentul nr. 2913/1992(1) potrivit căruia. drepturile legal datorate la apariția unei datorii vamale se bazează pe Tariful Vamal al Comunităților Europene

Deși instanța susține că TARIC nu are decât un rol de informare, autoritățile vamale au reverificat importul realizat doar după ce TARIC a fost completat. Rolul primordial nu este cel de informare, ci cel de procesare a declarațiilor vamale de import export.

Consideră că autoritatea vamală nu poate/nu avea dreptul de a revizui declarațiile vamale, atât timp cât regimul vamal a fost aplicat pe baza unor informații complete și corecte. Căci nu informația importatorului a stat la baza sesizării greșelii de către autoritatea vamală, ci disfuncționalitatea soft-ului.

O altă greșeală de interpretare a instanței de fond este noțiunea de "transfer a răspunderii de la importator la autoritatea vamală" întrucât instanța transferă în mod greșit răspunderea de la autoritatea vamală la importator, cu nerespectarea dispozițiilor art. 78 din Regulament. Astfel, recurenta apreciază că, datoria societății comerciale importatoare este doar de a furniza acte și informații complete cu privire la produsul importat și nu la dispozițiile legale aplicabile. Căci nimeni nu poate justifica necunoașterea legii, mai ales organele specializate de colectare a taxelor și impozitelor.

Încadrarea în art. 488 pct. 6 C. proc. civ. rezidă în aspectul că instanța nu motivează care sunt informațiile incomplete sau incorecte menționate de art. 78 pe care le-am furnizat autorității vamale astfel încât să aibă dreptul să genereze un control ulterior.

Aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 și 9 din Regulamentul 2913/2012.

Deși instanța de fond a reținut în sarcina societății o culpă în sensul că aceasta ar fi trebuit să știe de existența accizelor, concluziile instanței sunt neîntemeiate/contradictorii și nu au ca temei o analiză de ansamblu a situației de fapt și de drept dedusă judecății. Astfel, pe de o parte pune în sarcina contestatoarei obligația de a cunoaște aceste detalii dar nu comentează nimic legat de faptul că doi profesioniști în domeniu - comisionarul vamal și autoritatea vamală - nu știau aceste lucruri. De asemenea, nu comentează nimic legat de faptul că eroarea a fost observată abia la 6 luni de la data importurilor, odată cu completarea TARIC, deci ea n-a fost observată prea ușor sau prea repede.

Mai arată că, societatea contestatoare din prezentul dosar n-a fost singura care a importat acest tip de produs, iar consecințele au fost similare pentru toți importatorii. Este vorba de societatea comercială B. S.R.L. care a efectuat importuri regulate, timp de aprox. 2 ani de zile, la intervale relativ egale de timp, însumând 7 importuri. Reverificarea importurilor s-a realizat în aceeași perioadă cu cea din prezenta cauză iar S.C. B. S.R.L. a obținut anularea în instanța a actelor de control.

Instanța de fond nu a răspuns în niciun fel criticilor legate de imprevizibilitatea legislației; aceasta a considerat că totul a fost foarte clar și simplu din punct de vedere al normelor aplicabile încălcând jurisprudența europeană.

Intimata pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a formulat întâmpinare, solicitând, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.

În motivare se arată că, originea cauzei se află declarațiile vamale de import nr. x/10.04.2012,respectiv,nr. x/25.05.2012 prin care petenta a importat din Turcia cantitatea totală de 2.170 kg. de înlocuitor pentru tutun cu diverse arome folosit pentru narghilea, pentru care a achitat la bugetul de stat TVA, iar urmare a controlului ulterior efectuat de către reprezentanții autorității vamale din cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale București au fost stabilite în sarcina petentei diferențe de drepturi vamale de import în sumă totală de 931.725 RON reprezentând accize și TVA.

Consideră nejustificate susținerile petentei cu privire la interpretarea subiectivă și ignorarea totală de către instanța de fond a dispozițiilor art. 220 alin. (1) din Regulamentul CEE nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, respectiv a modului de "înscriere în evidențele contabile" a obligațiilor datorate, întrucât instanța de fond a reținut în mod corect că "acest text comunitar nu este aplicabil speței, el nefiind de natură a institui un termen de prescripție derogatoriu cu privire la obligația autorității vamale de a stabili obligații suplimentare", în cauză fiind incidente în acest sens dispozițiile art. 221 alin. (1) și (3) din Regulamentul CEE nr. 2913/92 al Consiliului

Având în vedere că reclamanta a efectuat operațiunea de import în perioada aprilie - Mai 2012 iar decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de organul vamal nr. 240 a fost emisă în data de 12.12.2012, înăuntrul termenului de prescripție de trei ani prevăzut de norma comunitară, exclude critica petentei atât cu privire la interpretarea dată de instanța de fond cu privire la înscrierea în contabilitate a obligațiilor fiscale cât și cu privire la prioritatea dată de către instanța de fond dispozițiilor art. 100 din Codul Vamal al României în detimetrul dispoziției comunitare, care evident nu a fost încălcată.

Și în ceea ce privește susținerea petentei cu privire la faptul că sumele constatate în minus de autoritatea vamală s-ar datora unei erori a bazei de date TARIC, consideră corectă soluția dată de instanța de fond în sensul că la întocmirea declarației vamale, prin reprezentantul ales, petenta nu era ținută la plata accizei de prevederile din TARIC ci de reglementările comunitare și cele prevăzute de legislația internă prin legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal din care rezultă cu evidență că acciza era datorată pentru produsul încadrat la codul tarifar 2403.999000.

În fapt, referitor la critica petentei față de dispozitivul instanței de fond, arătă că "declarația vamală" este potrivit art. 4 pct. 17 din Regulamentul Vamal Comunitar, actul cu caracter public prin care o persoană indică prin voința manifestată forma și modalitatea de a plasa mărfurile sub un anumit regim vamal, de unde rezultă faptul că titularul operațiunii vamale are libertatea de a alege și dispune asupra codului tarifar, autoritatea vamală nefiind titulară a acestui drept, aceasta având doar obligația de a stabili în urma controlului ulterior dacă cele declarate sunt reale, respectiv dacă corespund legislației vamale în vigoare.

"Acordarea liberului de vamă" s-a făcut în cazul de față de către reprezentanții autorității vamale conform art. 4 pct. 20 din Reg. CEE nr. 2913/92 în funcție de regimul vamal declarat de petentă.

În aceste condiții petenta în calitate de "titular al operațiunii vamale" avea obligația de a înscrie în declarațiile vamale nr. x/10.04.2012, respectiv nr. x/25.05.2012, cuantumul taxei pe valoarea adăugată și a accizelor datorate conform legislației în vigoare și de a respecta toate obligațiile ce decurg din plasarea mărfurilor sub regimul vamal declarat.

Așadar, în ceea ce privește critica petentei cu privire la reținerile instanței de fond cu privire la actul de control și implicit asupra actului administrativ fiscal prin care a fost obligată la plata drepturilor de import, arătă că dispozițiile art. 78 alin. (2) și (3) din Regulamentul CEE nr. 2913/92 care stabilește prin alin. (2) că:

"Autoritățile vamale, după acordarea liberului de vamă și pentru a se convinge de acuratețea datelor cuprinse în declarație, pot controla toate documentele care au stat la baza operațiunii de import sau export, cu privire la mărfurile în cauză sau la operațiunile comerciale ulterioare în legătură cu mărfurile declarate, de unde rezultă că autoritatea vamală a stabilit în mod corect în sarcina petentei obligații principale în sumă de 931.725 RON reprezentând 755.829 RON accize și 175.896 RON TVA, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii aferente".

În aceleași condiții, conform dispozițiilor alin. (3) din aceeași normă dispozitivă "atunci când revizuirea unei declarații vamale sau un control ulterior indică faptul că dispozițiile care reglementează regimul vamal respectiv și care este supus acțiunii de control, au fost aplicate pe baza unor informații incomplete sau incorecte, autoritățile vamale, trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situației, ținând seama de orice informație nouă de care dispun".

Față de aceste aspecte rezultă că instanța de fond a interpretat în mod corect actul dedus judecății și a stabilit că mărfurile care fac obiectul declarațiilor vamale nr. x/10.04.2012, respectiv nr. x/25.05.2012 nu sunt scutite de accize conform dispozițiilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și a normelor comunitare, iar data la care intervine faptul generator și exigibilitatea taxelor, este data la care se naște datoria vamală pentru taxele vamale.

În speță, mărfurile importate nu sunt supuse scutirii de accize, iar exigibilitatea lor și a TVA -ului, precum corect a reținut instanța de fond, s-a produs la data înregistrării declarațiilor vamale nr. x/10.04.2012, respectiv nr. x/25.05.2012, dată la care petenta nu a declarat și achitat la biroul vamal acciza și implicit taxa pe valoare adăugată aferentă conform dispozițiilor legale în vigoare.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. este nefondat pentru următoarele considerente:

5.1. Argumente de fapt și de drept relevante

În lunile aprilie și mai 2012, reclamanta a importat din Turcia, conform declarațiilor vamale nr. x/10.04.2012, respectiv nr. x/25.05.2012, produsul "înlocuitor pentru tutun cu diverse arome folosit pentru narghilea (ierburi aromatice). Potrivit adeverinței producătorului, acest amestec nu conține tutun sau nicotină și a fost încadrat de către comisionarul vamal potrivit declarațiilor reclamantei în codul de marfă x, pentru acesta fiind achitat TVA determinat prin raportare la valoarea declarată a produselor, baza impozabilă neconținând accizele. Ca urmare a controlului ulterior efectuat de către reprezentanții autorității vamale din cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale București, au fost stabilite în sarcina reclamantei recurente diferențe de drepturi vamale de import în sumă totală de 931.725 RON reprezentând accize și TVA.

Sintetizând criticile recurentei, vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 579 din H.G. nr. 707/2006 privind Regulamentul de aplicare a Codului Vamal al României, Înalta Curte reține:

Potrivit prevederilor de mai sus, comisionarul în vamă răspunde în solidar cu titularul operațiunii de vămuire pentru diferențele în minus constatate la controlul ulterior, precum și pentru penalitățile rezultate din aceste operațiuni.

Recurenta susține că produsul importat a fost introdus corect de comisionarul vamal și nu a generat accize datorită unei erori a softului care aplică baza de date TARIC și care generează automat toate sumele datorate ca urmare a importului, eroare care nu îi este imputabilă, nici ei și nici comisionarului vamal. Sumele în plus (în speță accizele) au fost generate doar după ce s-a constatat și remediat această eroare care era imprevizibilă și asimilată pe deplin unui caz fortuit față de care nici importatorii și nici comisionarii vamali nu puteau lua atitudine (nu puteau modifica rezultatul obținut).

Înalta Curte nu poate achiesa la susținerile recurentei.

Astfel, potrivit Regulamentului (CEE) nr. 2658/87 - Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful vamal comun, TARIC este o bază de date care reunește legislația comercială și agricolă cu tarifele vamale. În acest fel se asigură aplicarea uniformă de către țările UE și se oferă o vedere de ansamblu clară asupra tuturor măsurilor care se vor lua de către părțile implicate în importurile în UE sau exporturile de mărfuri din UE. Prin acesta se introduce un sistem comun pentru codificarea și clasificarea mărfurilor, cunoscut sub numele de Nomenclatura combinată (NC) și el cuprinde toate taxele vamale și anumite norme ale UE aplicabile comerțului exterior. Acesta nu conține informații referitoare la taxele naționale.

Baza de date TARIC este utilizată de administrațiile vamale din Statele Membre pentru procesarea declarațiilor vamale de import/export din/către țări terțe, fiind, totodată, un instrument util de informare pentru operatorii economici. Așa fiind, baza de date Taric nu poate fi considerate o bază legală care să producă efecte juridice pentru operatorii economici. În acest sens sunt și observațiile Comisiei Europene de pe pagina web aferentă.

Față de toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că Taric este, pentru operatorii economici (ca și pentru comisionarii vamali care acționează în numele și pe seama altei persoane sau în nume propriu, dar pe seama altei persoane), doar un instrument de informare, iar la determinarea tuturor obligațiilor datorate conform declarației vamale, titularul obligației de vămuire trebuie să țină seama de toate dispozițiile legale incidente cu referire la mărfurile importate. Astfel, la întocmire a declarației vamale trebuiau avute în vedere dispozițiile și dispozițiile art. 206

2

lit. b) și art. 216

15

(4) din Legea 571/2003, așa cum erau ele în vigoare la data respectivă și care prevedeau, pe lângă alte sume datorate și obligația de plată a accizelor aferente mărfurilor importate.

Așadar, recurenta nu poate invoca faptul că a fost indusă în eroare de sistemul Taric, care nu a generat obligația de plată a accizelor datorită unei erori, câtă vreme, acest sistem nu este singurul care, în mod rezonabil, să permită accesul recurentei la informația privind obligația sa de plată a accizelor (o eroare sistemică), recurenta putând și trebuind să cunoască prevederile legale în materie. În acest sens este și Hotărârea CJUE C-348/89 Mecanarte.

În concluzie, la întocmirea declarației vamale, prin reprezentantul ales, recurenta nu era ținută la plata accizei de prevederile din TARIC ci de reglementările comunitare și cele prevăzute de legislația internă prin legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal din care rezultă cu evidență că acciza era datorată pentru produsul încadrat la codul tarifar 2403.999000.

Ca urmare, recurenta trebuia să sesizeze eventuala eroare a Taric organelor vamale și să-și calculeze și achite toate obligațiile fiscale aferente importului.

Concluziile de mai sus se impun și cu referirile la toate criticile recurentei în ceea ce privește baza de date Taric, la controlul vamal ulterior și buna sa credință, câtă vreme la determinarea tuturor obligațiilor datorate conform declarației vamale, titularul obligației de vămuire trebuia să țină seama de toate dispozițiile legale incidente cu referire la mărfurile importate și nu doar de cele generate de acel soft. Oferind astfel autorităților vamale informații incomplete, a fost pe deplin justificat controlul vamal ulterior realizat în conformitate și cu dispozițiile art. 78 alin. (3) din Regulamentul nr. 2913/92 de instituire a Codului Vamal Comunitar.

Față de cele de mai sus, nu poate fi reținută nici critica vizând faptul că aplicarea greșită, de către instanța de fond a dispozițiilor articolului 220 alin. (1) din Regulamentul Consiliului nr. 2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, sub aspectul tardivității deciziei de impunere nr. x/12.12.2012.

Conform art. 220 alin. (1) și (2) lit. b) din Regulamentul Consiliului nr. 2913/1992, în cazul în care valoarea drepturilor rezultate dintr-o datorie vamală nu a fost înscrisă în evidența contabilă în conformitate cu articolele 218 și 219 sau a fost înscrisă la un nivel inferior sumei datorate legal, valoarea drepturilor ce urmează a fi recuperate trebuie înscrisă în evidența contabilă în termen de cel mult două zile de la data la care autoritățile vamale au luat cunoștință de situație și pot calcula suma datorată legal și stabili debitorul (înscriere ulterioară în evidența contabilă). Acel termen poate fi prelungit în conformitate cu articolul 219.

(2) Cu excepția cazurilor menționate la articolul 217 alin. (1) al doilea și al treilea paragraf, înscrierea ulterioară în evidența contabilă nu este posibilă în cazul în care:

(b) valoarea drepturilor legal datorate nu a fost înscrisă în evidența contabilă ca urmare a unei erori din partea autorităților vamale care nu ar fi putut fi detectată în condiții rezonabile de către debitor, acesta acționând la rândul lui de bună credință și respectând toate dispozițiile prevăzute de legislația în vigoare în ceea ce privește declarația vamală.

Așadar, pentru aplicabilitatea dispozițiilor de mai sus, era necesar ca recurenta să acționeze cu bună credință și să respecte toate dispozițiile prevăzute de legislația în vigoare în ceea ce privește declarația vamală, ceea ce, așa cum rezultă din cele ce preced, nu se confirmă.

În această situație devin aplicabile dispozițiile art. 100 alin. (1) (3) și (6) din Codul vamal, care prevăd că, autoritatea vamală are dreptul ca, din oficiu sau la solicitarea declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să modifice declarația vamală…..când după reverificarea declarației sau după controlul ulterior rezultă că dispozițiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situației, ținând seama de noile elemente de care dispune……în cadrul controlului ulterior al declarațiilor, autoritatea vamală stabilește potrivit alin. (3) și diferențele în plus sau în minus privind alte taxe și impozite datorate statului în cadrul operațiunilor vamale, luând măsuri pentru încasarea diferențelor în minus constatate.

De asemenea, vor fi înlăturate și criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 și 9 din Regulamentul nr. 2913/92 de instituire a Codului Vamal Comunitar. Astfel, potrivit art. 8, o decizie favorabilă persoanei interesate se anulează în cazul în care ea a fost luată pe baza unor informații inexacte sau incomplete și atunci când:

- solicitantul a știut sau ar fi trebuit în mod normal să știe că informațiile erau eronate sau incomplete și

- această decizie nu ar fi fost luată dacă informațiile ar fi fost corecte și complete.

Recurenta ar fi trebuit și putea în mod normal că cunoască legislația în materia importului de produse accizabile, dispozițiile legale de mai sus fiind aplicate în mod corespunzător de autoritățile vamale. Articolul 9 la care face referire recurenta este aplicabil în alte cazuri decât cele menționate la articolul 8.

Critica referitoarea la aplicarea greșită și încălcarea dispozițiilor art. 2 și 3 și 5 alin. (1) din Directiva nr. 2011/64/UE, în sensul că la data emiterii deciziei de impunere nr. x/12.12.2012 statul român își încălcase obligația de a armoniza legislația națională (Codul fiscal - art. 206

15

alin. (4) lit. c).) cu cea comunitară (Directiva 2011/64/UE), și de a elimina din legislația internă dispozițiile contrare acesteia, este și ea nefondată.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 206

15

alin. (4) lit. c) Codul fiscal, în vigoare la data importului, prevedeau că, se consideră tutun de fumat:

a) tutunul tăiat sau fărâmițat într-un alt mod, răsucit ori presat în bucăți și care poate fi fumat fără prelucrare industrială ulterioară;

b) deșeuri de tutun puse în vânzare cu amănuntul care nu intră sub incidența alin. (2) și (3) și care pot fi fumate. În sensul prezentului articol, deșeurile de tutun sunt considerate ca fiind resturi de foi de tutun și produse secundare obținute la prelucrarea tutunului sau fabricarea produselor din tutun;

c) orice produs care constă total sau parțial din alte substanțe decât tutunul, dar care îndeplinește, pe de altă parte, criteriile prevăzute la lit. a) sau b).

Acest articol fost introdus prin O.U.G. nr. 109/2009, publicată în M.Of. Nr. 689 din 13 octombrie 2009, și s-a aplicat începând cu data de 1 aprilie 2010 având drept scop, armonizarea legislației naționale cu cea comunitară, respectiv, Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/12/CEE.

Recurenta susține că produsul pe care l-a importat nu era accizabil în lumina Directivei 2011/64/UE, neîndeplinind condițiile de a intra sub sfera de reglementare a acesteia întrucât nu prevedea aromele herbale în sfera produselor încadrate la "tutun".

Față de aceste susțineri, Înalta Curte reține că, potrivit declarațiilor vamale, produsul importat de recurentă este înlocuitor pentru tutun cu diverse arome folosit pentru narghilea (ierburi aromatice).

Conform art. 2 alin. (2) din Directiva 2011/64/UE, sunt considerate țigarete sau tutun de fumat produsele care constau total sau parțial în alte substanțe decât tutunul, dar care îndeplinesc, pe de altă parte, criteriile stabilite în articolul 3 sau în articolul 5 alin. (1).

De asemenea, potrivit art. 5 alin. (1), în sensul prezentei directive, tutun de fumat înseamnă:

(a) tutunul care a fost tăiat sau divizat în alt mod, răsucit sau presat în blocuri, care poate fi fumat fără prelucrare industrială ulterioară;

(b) deșeuri de tutun destinate vânzării cu amănuntul care nu intră sub incidența articolului 3 și a articolului 4 alin. (1) și care pot fi fumate. În sensul prezentului articol, deșeurile de tutun sunt considerate ca fiind resturi de foi de tutun și produse secundare obținute la prelucrarea tutunului sau fabricarea produselor din tutun.

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a încadrat produsul înlocuitor pentru tutun cu diverse arome folosit pentru narghilea (ierburi aromatice) în prevederile art. 2 alin. (2) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Directivă, întrucât acest produs constă total în alte substanțe decât tutunul și care poate fi fumat fără prelucrare industrială ulterioară (înlocuitor pentru tutun). Așadar, deși produsul importat constă dintr-un amestec de ierburi aromatice, fiind un înlocuitor pentru tutun (a cărui caracteristică este cea că poate fi fumat) rezultă că și acest amestec poate fi fumat doar că nu conține tutun sau nicotină.

De altfel, potrivit Notelor explicative la Nomenclatura combinată publicate în JO nr. 137/2011 cu completările ulterioare, se menționează că la subpoziția 2403 99 90, unde recurenta a și făcut încadrarea tarifară a produselor importate, se încadrează produse pentru fumat conținând doar înlocuitori de tutun și alte substanțe decât tutunul.

Așadar, dispozițiile art. 205

15

alin. (4) lit. c). Codul fiscal erau, la data importului, aceleași cu legislația comunitară, respectiv, Directiva 2011/64/UE.

Ca urmare a acestei concluzii, Înalta Curte va analiza aici și critica recurentei referitoare la similaritatea importului realizat de ea cu cea a importul realizat de societatea comercială B. S.R.L pentru același gen de produse și care a obținut în instanță anularea actelor fiscale care au stabilit și în sarcina sa obligații fiscale constând în accize și accesorii.

Într-adevăr, în dosarul nr. x/2015, au fost anulate definitiv actele fiscale prin care se stabilea în sarcina acestei societăți accize și accesorii însă produsul importat de acesta, conform declarațiilor vamale respective, consta în aromă pentru tutun de narghilea sub formă de melasă fără adaos de tutun și fără conținut de nicotină", și care, așa cum s-a reținut în Decizia nr. 217/2018 a ÎCCJ, nu îndeplinește însușirea esențială, aceea de a putea fi fumată ca atare, aceasta reprezentând, în realitate, un adaos opțional pentru un alt produs accizabil, mai precis, tutunul de narghilea.

Cum denumirile și caracteristicile sunt diferite, înlocuitor pentru tutun și aromă pentru tutun, Înalta Curte nu poate reține alegațiile recurentei referitoare la situația similară a produselor care a făcut obiectul celor două importuri.

Cât privește critica referitoare la imprevizibilitatea legislației, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 206

15

alin. (4) lit. c) Codul fiscal a fost introdus prin O.U.G. nr. 109/2009, publicată în M.Of. nr. 689 din 13 octombrie 2009 și a avut aplicabilitate începând cu data de 1 aprilie 2010, așa încât, la data importurilor realizate de recurentă (10.04.2012 și 25.05.2012) acestea erau în vigoare trebuind a fi applicate ca atare. De altfel, chiar și în actualul Codul fiscal, Legea nr. 205/2015, art. 354 alin. (4) lit. care același conținut ca și cel din art. 206

15

alin. (4) lit. c) din Legea nr. 571/2003.

5.2 Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3190 din data de 18 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2020.