ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3934/2020

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 18 decembrie 2014 sub nr. x/2014 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar S.C. B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, anularea Deciziei nr. 171/19.06.2014 și obligarea pârâtei ANAF - DGSC să procedeze la soluționarea contestației formulate de reclamantă, înregistrată cu nr. x/29.04.2014, împotriva Deciziei de impunere nr. x/223/29.11.2013.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 4088 pronunțată în data de 16 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar S.C. B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a anulat Decizia nr. 171/19.06.2014 și a obligat pârâta ANAF - DGSC să procedeze la soluționarea contestației formulate de reclamantă, înregistrată cu nr. x/29.04.2014, împotriva Deciziei de impunere nr. x/223/29.11.2013.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 4088 pronunțată la 16 decembrie 2016 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinice. În motivarea recursului consideră că, în mod nelegal instanța de fond a admis acțiunea și a pronunțat hotărârea atacată, având în vedere următoarele considerente: Organul de soluționare a contestației a pronunțat soluția de suspendare a soluționării contestației în baza art. 214 alin. (1), lit. a) și alin. (3) și art. 216 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, întrucât între stabilirea obligațiilor bugetare constatate suplimentar și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite exista o strânsă legătură, soluționarea cauzei pe cale administrativă depinzând de constatările organelor de urmărire penală, iar decizia de soluționare a contestațiilor a fost emisă cu respectarea prevederilor legale incidente. Prevederea legală în materie nu impune obligația ca organul fiscal să arate în concret faptele pentru care se efectuează cercetări, organul fiscal este cel care sesizează organele de cercetare penală cu privire la existenta indiciilor de săvârșire a unor fapte penale, faptele ca atare fiind stabilite, exclusiv, de organele penale. Urmare adresei nr. x/08.10.2013, organele de inspecție fiscală au înaintat Inspectoratului General al Poliției Române - Direcția Generală de Poliție a Municipiului București - Serviciul de Investigare a Fraudelor documentația întocmită ca urmare a verificărilor efectuate în legătură cu realitatea și legalitatea activității desfășurate de intimată, în vederea continuării și definitivării cercetărilor ce se desfășoară în dosarul penal nr. x/2011 Reverificarea cu privire la TVA și impozitul de profit aferentă perioadei 11.04.2008 - 30.09.2010 s-a dispus în raport de adresa nr. x/08.10.2013, prin care organul de cercetare penală a solicitat efectuarea de reverificări financiar-contabile în legătură cu societatea intimată, precum și cu legalitatea tranzacțiilor comerciale efectuate de aceasta. Decizia de suspendare a contestației administrative este justificată și din punct de vedere al înrâuririi hotărâtoare pe care ar avea-o constatarea organelor penale asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă. Recurenta a apreciat că este o necesitate ca organul de soluționare a contestației administrative să stabilească mai întâi realitatea operațiunilor economice în baza cărora au fost stabilite obligațiile bugetare contestate și asupra cărora urmează să se pronunțe organele de cercetare penală.

Apărări formulate în cauză Intimata-reclamantă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 16 iunie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 5 mai 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Controlul judiciar declanșat de intimata-reclamantă reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar S.C. B. are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 171/19.06.2014 prin care Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de intimată și înregistrată cu nr. x/29.04.2014, împotriva Deciziei de impunere nr. x/223/29.11.2013, pentru suma totală de 6.471.404 RON, reprezentând TVA de 1.736.494 RON, accesorii aferente acesteia de 1.847.229, impozit pe profit în sumă de 1.462.311 RON și accesorii aferente de 1.425.370 RON. Temeiul legal al adoptării acestei măsuri administrative l-a reprezentat art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, republicat, care statuează faptul că organul de soluționare a contestației administrative poate suspenda, prin decizie motivată, cauza atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în contestația administrativă. Prima instanță a infirmat soluția administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, arătând că organul de soluționare a contestației nu a sesizat organele penale cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în contestația administrativă și, totodată, decizia nu prezintă elemente pentru a se verifica dacă soluția pronunțată respectă prevederile legale. Reține Înalta Curte faptul că recurenta pârâtă ANAF-DGSC a suspendat soluționarea contestației administrative formulate de intimata reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, apreciindu-se că sunt incidente în cauză prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul procedură fiscală. Potrivit dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003: "Suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrative: (1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă;". Statuând asupra legalității deciziei de suspendare a soluționării contestației, curtea de apel a sesizat aspectul invocat de reclamantă respectiv inexistența sesizării penale formulate de organul de inspecție, apreciind că "prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privesc un caz de suspendare facultativă a soluționării contestației și, doar faptul că s-a început urmărirea penală față de o persoană fizică și societate sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, fără să se evidențieze concret în ce mod infracțiunea ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă, nu reprezintă o justificare suficientă pentru a justifica măsura suspendării". Astfel cum a susținut și instanța de fond, prima cerință de ordin legal pentru a se putea proceda la suspendarea soluționării contestației administrative în temeiul dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003) este existența sesizării penale formulate de organul care a efectuat activitatea de control cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, cea de a doua condiție fiind demonstrarea relevanței constatării infracțiunii sesizate asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă. Așadar, nu există niciun argument pentru a concluziona în sensul că îndeplinirea cerinței legale cu privire la sesizarea penală constituie un formalism excesiv și nejustificat, cât timp o atare necesitate este prevăzută fără echivoc de norma juridică în discuție. Este adevărat faptul că legiuitorul recunoaște o anumită putere de apreciere în persoana autorității învestite cu soluționarea contestației, suspendarea prevăzută de art. 214 din O.G. nr. 92/2003 având caracter facultativ, însă singura marjă de apreciere a organului de soluționare a contestației vizează doar verificarea raportului de cauzalitate dintre constatarea infracțiunii sesizate și soluția administrativă însă chiar și cu privire la acest aspect organul de soluționare are obligația de a decide motivat, așa cum se arată explicit în Codul procedură fiscală. Prin urmare, nefiind îndeplinită una din condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune suspendarea soluționării contestației administrative, Decizia nr. 171/19.06.2014 este nelegal emisă, singura soluție fiind, astfel cum în mod legal a hotărât prima instanță obligarea pârâtei ANAF DGSC la soluționarea contestației formulate de reclamantă, înregistrată cu nr. x/29.04.2014, împotriva Deciziei de impunere nr. x/223/29.11.2013. În acest context, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privința legalității hotărârii recurate, prima instanță aplicând în mod corect dispozițiile legale incidente raportat la starea de fapt reținută, în condițiile în care în calea de atac a recursului obiectul judecății îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului, ca nefondat.