ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 884/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 17 septembrie 2014, astfel cum a fost modificată ulterior, reclamanta societatea A. SA în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat: anularea Deciziei de impunere nr. x/28.11.2013 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice, constând în TVA suplimentară în sumă de 867.702 RON pentru perioada 01.01.2007 - 30.06.2012 și penalități de întârziere în sumă de 130.155 RON pentru perioada 25.02.2007 - 25.11.2013; anularea, în parte, a Deciziei de soluționare a contestației nr. 293/26.09.2014, respectiv cu privire la suma totală de 997.867 RON, reprezentând TVA în sumă de 867.702 RON și penalități de întârziere în sumă de 130.155 RON.

Prin Sentința civilă nr. 103 din 03 august 2017, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a luat act de renunțarea la capătul de cerere formulat de reclamanta societatea A. SA privind anularea dobânzilor/majorărilor de întârziere în cuantum de 332.823 RON, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a dispus anularea, în parte, a Deciziei nr. 293/26.09.2014 și a Deciziei de impunere nr. x/28.11.2013, respectiv a RIF nr. x/28.11.2013, emise de pârâte, a admis excepția prescripției invocată de reclamantă și a constatat ca fiind prescris dreptul organelor fiscale de a stabili obligații fiscale suplimentare în sarcina acesteia pe anul 2007, a dispus anularea obligațiilor fiscale suplimentare menționate la pct. B3 din Decizia nr. 293/26.09.2014, aferente facturilor emise de B., C., D., E., F., precum și a penalităților de întârziere aferente acestora, a respins restul pretențiilor ca neîntemeiate, în baza art. 451 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a redus onorariul consultantului fiscal la suma de 6.000 RON, a pus în vedere reprezentantului reclamantei să achite diferența de 4.000 RON în contul acestuia și a obligat pârâtele la plata în favoarea reclamantei a sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu parțial consultant fiscal.

Împotriva Sentinței civile nr. 103 din 03 august 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au formulat cereri de recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

3.1. Recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală s-a întemeiat pe dispozițiile 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în baza cărora s-a solicitat casarea, în parte, a sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a formulat, în esență, următoarele critici de nelegalitate:

În mod greșit instanța de fond a constatat că este prescris dreptul organelor fiscale de a stabili obligații fiscale suplimentare pentru anul 2007.

Având în vedere că termenul de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, respectiv în momentul în care se constituie baza de impunere care o generează, născându-se, totodată, dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată, pentru debitul de natura taxei pe valoarea adăugată aferent anului 2007, termenul de prescripție, începe să curgă de la data de 01.01.2008 și se împlinește la data de 31.12.2012, dacă acesta nu a fost întrerupt sau suspendat, în conformitate cu prevederile art. 92 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Or, în raport de data începerii acțiunii de inspecție fiscală parțială (23.08.2012) și de data emiterii deciziei de impunere (28.11.2013), termenul de prescripție care a început să curgă de la data de 01.01.2008, a fost suspendat pe perioada 23.08.2012 - 28.11.2013, astfel încât dreptul de a stabili obligații fiscale suplimentare aferente anului 2007, nu era prescris la data emiterii Deciziei de impunere nr. x/28.11.2013.

În mod greșit instanța de fond a dispus anularea obligațiilor fiscale suplimentare aferente facturilor emise de clienții de retail B., C., D., E. și F., precum și a penalităților de întârziere aferente acestora.

Documentele depuse de reclamantă sunt incomplete și insuficiente, nefiind de natură a demonstra prestarea efectivă a serviciilor facturate, necesitatea prestării acestora și măsura în care sunt aferente operațiunilor sale taxabile.

Din analiza proceselor-verbale de recepție a serviciilor menționate, reiese că acestea nu reprezintă, în fapt, decât o înșiruire a facturilor de prestări servicii emise de clienții de retail, cu identificarea numărului facturii, a datei de emitere, a valorii facturate și cu descrierea succintă a denumirii serviciului, fără nicio altă mențiune din care să rezulte în concret în ce au constat serviciile facturate.

Mai mult, pe lângă aceste procese-verbale de recepție, intimata-reclamantă nu a depus niciun alt document în baza căruia să justifice prestarea efectivă a serviciilor facturate, cum ar fi situații de lucrări, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare, documente cu caracter specific în funcție de natura fiecărui serviciu prestat.

Soluția primei instanțe este greșită și în ceea ce privește obligarea pârâtelor la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 451 - art. 453 din C. proc. civ., în raport de faptul că acțiunea a fost admisă în parte, iar complexitatea cauzei nu justifică cuantumul mare al cheltuielilor de judecată acordate.

3.2. Recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili s-a întemeiat pe dispozițiile 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în baza cărora s-a solicitat casarea, în parte, a sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a formulat, în esență, următoarele critici de nelegalitate:

În mod greșit instanța de fond a admis excepția prescripției și a constatat că este prescris dreptul organelor fiscale de a stabili obligații fiscale suplimentare aferente anului 2007.

Interpretarea instanței de fond, potrivit căreia dispozițiile art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privitoare la suspendarea termenului de prescripție prevăzute la art. 91, pe perioada cuprinsă între data începerii inspecției fiscale și data emiterii deciziei de impunere vizează intervalul maxim de 6 luni reglementat de lege în care se poate efectua inspecția fiscală, este eronată, atâta timp cât dispozițiile art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 nu fac nicio referire cu privire la durata efectivă a inspecției fiscale.

Prima instanță nu a avut în vedere faptul că termenul de 6 luni pentru durata efectuării inspecției fiscale, prevăzut de art. 104 din C. proc. fisc. , este un termen de recomandare, având ca scop minima afectare a activității contribuabilului, depășirea acestuia nefiind de natură să atragă vreo sancțiune, în lipsa unei dispoziții legale exprese în acest sens.

Având în vedere că inspecția fiscală a început înăuntrul termenului de prescripție de 5 ani, iar termenul de prescripție se suspendă pe perioada cuprinsă intre data începerii inspecției fiscale (23.08.2012) și data emiterii deciziei de impunere (28.11.2013), este evident că dreptul de a stabili obligații fiscale suplimentare pentru anul 2007, nu este prescris, depășirea duratei inspecției fiscale neputând înlătura efectele suspendării termenului de prescripție, în lipsa unei dispoziții legale exprese în acest sens.

În mod greșit instanța de fond a dispus anularea obligațiilor fiscale suplimentare aferente facturilor emise de clienții de retail B., C., D., E. și F., precum și a penalităților de întârziere aferente acestora.

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene avută în vedere de către instanța de fond, nu este relevantă pentru situația de față, întrucât situațiile respective se refereau la operațiuni de fraudă fiscală cu TVA în amonte, fiind total diferite de operațiunile care fac obiectul prezentei cauze. Pe de altă parte, chiar și în aceste cauze, Curtea de Justiție a condiționat dreptul de deducere al TVA de prestarea efectivă a serviciilor.

În speță, organele de inspecție fiscală au constatat că nu sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru ca societății reclamante să i se acorde drept de deducere a TVA aferentă serviciilor facturate de clienții de retail.

Existența unui contract de prestări servicii încheiat între părți și deținerea unei facturi, nu sunt suficiente pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA înscrisă în factura primită, întrucât contribuabilul trebuie să justifice cu documente prestarea efectivă a serviciilor de către prestator, necesitatea achiziționării acestora și măsura în care sunt aferente operațiunilor sale taxabile.

În susținerea acestor afirmații este și practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, spre exemplu, hotărârea pronunțată în cauza C-152/02, care prevede că: "dreptul de deducere trebuie să fie exercitat pentru perioada fiscală în care sunt îndeplinite cele două condiții impuse prin această dispoziție, și anume că bunurile au fost livrate sau serviciile prestate și că persoana impozabilă deține factura sau documentul care, în conformitate cu criteriile stabilite de statul membru în cauză, poate fi considerat ca fiind o factură".

În ceea ce privește penalitățile de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată anulate, acestea sunt datorate în conformitate cu dispozițiile art. II pct. 2 din O.U.G. nr. 50/2013 privind reglementarea unor măsuri fiscale și art. 1201 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în forma în vigoare până la data de 1 iulie 2013.

De asemenea, în mod nelegal instanța de fond a obligat pârâtele la plata în favoarea reclamantei a sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu parțial al consultantului fiscal, întrucât condiția necesității întocmirii raportului de expertiză nu este îndeplinită în cauză, cu atât mai mult cu cât expertiza nu a fost solicitată de către organele fiscale.

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă societatea A. SA a invocat, în principal, excepția nulității recursurilor declarate de pârâte, pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., republicat, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Intimata-reclamantă a susținut că în mod corect instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului de a stabili obligații fiscale suplimentare aferente anului 2007, arătând, în esență, că interpretarea dată de către recurente lipsește de efect juridic dispozițiile legale privind prescripția în materie fiscală, întrucât, prevalându-se de prevederile privind suspendarea prescripției, fără a le corobora și cu durata maximă a inspecției fiscale, organele fiscale pot desfășura o inspecție fiscală oricât timp doresc, fără a exista vreun sistem legal de contracarare pentru contribuabil.

În ceea ce privește soluția instanței de fond de anulare a obligațiilor fiscale suplimentare aferente facturilor emise de clienții de retail B., C., D., E. și F., precum și a penalităților de întârziere aferente acestora, în mod corect s-a reținut că societatea reclamantă a depus în probațiune toate contractele încheiate cu societățile de retail sus-menționate, în care aceste servicii accesorii vânzărilor prin lanțurile de mari magazine erau convenite contractual, precum și facturi și procese-verbale de recepție privind prestarea serviciilor, fiind respectate condițiile de formă și de fond prevăzute de art. 145 - art. 146 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 21 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 13 februarie 2020, față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că sunt fondate recursurile declarate în cauză de pârâte.

Cu titlu preliminar, se reține că, deși pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au formulat cereri de recurs distincte, având în vedere criticile similare care se circumscriu motivului de casare invocat de către recurente, instanța de control judiciar le va trata unitar.

Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate de recurentele-pârâte, circumscrise motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, se constată următoarele:

Criticile recurentelor-pârâte vizând soluția pronunțată de prima instanță asupra excepției prescripției dreptului organelor de inspecție fiscală de a stabili obligații fiscale suplimentare aferente anului 2007, sunt întemeiate.

Conform dispozițiilor art. 91 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în forma în vigoare în perioada de referință: "(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel."

Potrivit art. 98 alin. (1) și (2) din același act normativ: "(1) Inspecția fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale. (2) La contribuabilii mari, perioada supusă inspecției fiscale începe de la sfârșitul perioadei controlate anterior, în condițiile alin. (1)."

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 92 alin. (2) lit. b) coroborate cu cele ale art. 102 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, termenele de prescripție prevăzute la art. 91 se suspendă pe perioada cuprinsă între data începerii inspecției fiscale, care este data menționată în registrul unic de control, și data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecției fiscale.

Art. 104 alin. (3) din actul normativ menționat stabilește că "perioadele în care derularea inspecției fiscale este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia, conform prevederilor alin. (1) și (2)".

În cauză, în privința obligațiilor fiscale suplimentare aferente anului 2007, în conformitate cu prevederile legale redate anterior, termenul de prescripție începe să curgă la data de 01.01.2008 și se împlinește la data de 31.12.2012, dacă acesta nu este întrerupt sau suspendat, conform art. 92 din C. proc. fisc. .

Potrivit mențiunilor consemnate în Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.11.2013, acțiunea de inspecție fiscală parțială a început la data de 23.08.2012, înăuntrul termenului de prescripție de 5 ani, în raport de data la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale suplimentare aferente anului 2007, iar Decizia de impunere nr. x a fost emisă la data de 28.11.2013.

În dezacord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, dispozițiile art. 92 alin. (2) lit. b) din C. proc. fisc. nu fac referire la durata efectivă a inspecției fiscale prevăzută de art. 104 din acest act normativ, text legal care nu instituie nicio sancțiune în cazul depășirii duratei inspecției fiscale peste termenul de 6 luni.

Este necontestat că depășirea duratei inspecției fiscale produce anumite consecințe juridice dar în absența unor reglementări exprese în acest sens, nerespectarea duratei inspecției fiscale nu este de natură a înlătura efectele suspendării termenului de prescripție în privința dreptului de a stabili obligații fiscale pe perioada cuprinsă între data începerii inspecției fiscale și data emiterii deciziei de impunere.

Prin urmare, având în vedere că termenul de prescripție a început să curgă la data de 01.01.2008 și în conformitate cu dispozițiile art. 92 alin. (2) lit. b) coroborate cu cele ale art. 102 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003, a fost suspendat pe perioada 23.08.2012 (data începerii inspecției fiscale) - 28.11.2013 (data emiterii deciziei de impunere), rezultă că dreptul de a stabili obligații fiscale suplimentare aferente anului 2007, nu era prescris la data emiterii Deciziei de impunere nr. x/28.11.2013.

În aceste circumstanțe, excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de reclamantă, este neîntemeiată și va fi respinsă, cu referire la această soluție a instanței de fond impunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea analizării obligațiilor fiscale suplimentare aferente anului 2007.

În ceea ce privește soluția primei instanțe de anulare a obligațiilor fiscale suplimentare aferente facturilor emise de B., C., D., E. și F., precum și a penalităților de întârziere aferente acestora, criticile recurentelor-pârâte sunt nefondate.

Instanța de control judiciar reține că pentru acordarea dreptului de deducere a TVA trebuie dovedită îndeplinirea condițiilor de formă și de fond, prevăzute atât de reglementările fiscale naționale, cât și de jurisprudența comunitară, redate în mod judicios în considerentele sentinței atacate.

Conform art. 65 din C. proc. fisc. , sarcina probei este partajată între contribuabil și organul fiscal, în sensul că, pe de o parte, contribuabilul trebuie să dovedească actele și faptele care au stat la baza solicitării adresate organului fiscal, respectiv îndeplinirea condițiilor de fond și de formă pentru existența și exercitarea dreptului de deducere, iar autoritățile fiscale trebuie să dovedească pe bază de constatări proprii sau probe, existența unor elemente obiective din care să rezulte că deși cerințele legale pentru deducerea TVA sunt aparent întrunite, operațiunile economice nu au în realitate un conținut economic.

Este necontestat că potrivit art. 273 primul paragraf din Directiva 2006/12, statele membre pot impune alte obligații decât cele prevăzute în această directivă, pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA și pentru a preveni evaziunea.

Legiuitorul român nu a impus contribuabilului alte obligații pentru justificarea deducerii TVA decât deținerea unor facturi întocmite în conformitate cu prevederile legale și utilizarea bunurilor/serviciilor achiziționate în scopul operațiunilor taxabile ale beneficiarului.

În acest context, sunt relevante și argumentele conferite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-664/16, (pct. 44 din hotărâre), în sensul că persoana impozabilă are obligația de a prezenta probe obiective în sensul că i-au fost efectiv furnizate în amonte bunuri și servicii de către persoane impozabile, în scopul propriilor operațiuni supuse TVA-ului și pentru care a achitat efectiv TVA-ul.

În speță, instanța de fond și-a însușit, motivat, concluziile raportului de expertiză fiscală întocmit în cauză, potrivit cărora nu au fost identificate nereguli care să justifice refuzul dreptului de deducere a TVA, prin prisma dispozițiilor art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Susținerile recurentelor-pârâte potrivit cărora societatea reclamantă nu a prezentat documente care să ateste că serviciile facturate au fost efectiv prestate și că acestea sunt aferente operațiunilor taxabile ale societății, sunt neîntemeiate.

În vederea dovedirii operațiunilor derulate cu societățile B., C., D., E. și F., intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei facturi, contracte de prestări servicii și procese-verbale de recepție a serviciilor încheiate între societatea reclamantă, în calitate de beneficiar și clienții de retail, în calitate de prestatori, în cuprinsul cărora serviciile menționate sunt aceleași cu cele stipulate în contractele încheiate, toate aceste documente dovedind că serviciile respective au fost prestate, fiind contractate de către societate în scopul utilizării lor în folosul propriilor operațiuni taxabile, respectiv vânzarea zahărului.

În condițiile arătate, în mod corect instanța de fond a recunoscut societății reclamante dreptul de deducere, având în vedere documentele justificative prezentate de societate, din care a rezultat caracterul efectiv al prestărilor de servicii pentru care s-a solicitat dreptul de deducere și legătura lor cu operațiunile taxabile ale societății, în caz contrar fiind încălcat principiul fundamental al neutralității TVA și dreptul de deducere prin impunerea unor cerințe de formă excesiv de formaliste, având ca efect anihilarea exercitării acestuia, contrar jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Alături de aceste argumente expuse în considerentele sentinței recurate, la care instanța de control judiciar achiesează în totalitate, în mod judicios prima instanță a invocat Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 21 iunie 2012, în cauzele conexate C-81/2011 și C-142/2011, prin care s-a stabilit că unei persoane impozabile nu i se poate refuza dreptul de deducere a TVA, decât dacă organul fiscal dovedește, pe bază de elemente obiective, că respectiva persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârșită de furnizor sau de un alt operator care intervine în amonte în lanțul de prestații, împrejurare care, în speță, nu s-a probat.

Hotărârea menționată este relevantă în cauză, atât din perspectiva faptului că organele fiscale au refuzat reclamantei dreptul la deducerea TVA aferentă serviciilor, din motive subiective, constând în neprezentarea unor dovezi de prestare a serviciilor, cât și sub aspectul că această taxă a fost încasată de la clienții de retail, cărora le-au fost impozitate și veniturile obținute din respectivele prestări de servicii.

Or, atâta timp cât operațiunile invocate de reclamantă pentru a justifica dreptul de deducere au fost efectuate, astfel cum rezultă din documentele existente la dosar, astfel încât condițiile de fond și de formă prevăzute de Directiva 2006/12 pentru nașterea și exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, nu se poate refuza contribuabilului care a achitat TVA-ul, dreptul de a beneficia de deducerea acestuia.

Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, și criticile formulate de recurentele-pârâte vizând soluția primei instanțe de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON.

În conformitate cu prevederile legale menționate, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate justificat de partea care a câștigat procesul.

Conform art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, cheltuielile de judecată cuprind și onorariile experților, prevederile alin. (2) și (3) ale acestui articol conferind instanței de judecată posibilitatea de a reduce cuantumul onorariilor experților.

În speță, instanța de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. și a redus onorariul consultantului fiscal la suma de 6.000 RON, apreciată ca fiind proporțională cu activitatea prestată de către expert pentru întocmirea raportului de expertiză tehnică.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, în mod judicios prima instanță a obligat pârâtele la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 RON, reprezentând onorariul parțial al consultantului fiscal, reținându-se culpa procesuală a pârâtelor în raport de soluția de admitere, în parte, a cererii de chemare în judecată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 teza I din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursurilor declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, casarea, în parte, a sentinței atacate și rejudecând cauza, va respinge excepția prescripției, invocată de reclamanta societatea A. SA, și va trimite cauza spre rejudecare instanței de fond, în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare aferente anului 2007, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Față de soluția pronunțată în calea de atac a recursului, nu poate fi primită solicitarea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, soluționarea acestei cereri necesitând dezlegarea pe fond a pretențiilor deduse judecății, cu ocazia rejudecării cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, împotriva Sentinței nr. 103 din 3 august 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge excepția prescripției invocată de reclamanta SC A. SA și trimite cauza spre rejudecare instanței de fond, în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare aferente anului 2007.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2020.

GGC - GV