ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5532/2022

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 17 septembrie 2014, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat că prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună anularea pentru nelegalitate și netemeinicie a Deciziei de impunere nr. x din 28.11.2013 (împreună cu actele ce au stat la bază emiterii acesteia) privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice constând în: TVA suplimentară în sumă de 867.702 RON pentru perioada 01.01.2007 -30.06.2012 (bază impozabila stabilită suplimentar în sumă de 3.615.425 RON), și dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 332.823 RON pentru perioada 25.02.2007-25.11.2013 (bază impozabila: TVA stabilită suplimentar de 867.702 RON) și penalități de întârziere în sumă de 130.155 RON pentru perioada 25.02.2007-25.11.2013 (bază impozabila: TVA stabilită suplimentar de 867.702 RON).

Hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual

Prin sentința nr. 103/03.08.2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea s-a luat act de renunțarea la capătul de cerere formulat de reclamanta S.C. A. S.A. privind anularea dobânzilor/majorărilor de întârziere în cuantum de 332.823 RON, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor (DGSC) și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC) și, în consecință, s-a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 293/26.09.2014 privind soluționarea contestației, a Deciziei de impunere nr. x/28.11.2013, respectiv a RIF nr. x/28.11.2013, emise de pârâte.

Instanța a admis excepția prescripției invocată de reclamantă și a constatat ca fiind prescris dreptul organelor fiscale de a stabili obligații fiscale suplimentare în sarcina acesteia pe anul 2007.

Totodată, a dispus anularea obligațiilor fiscale suplimentare menționate la pct. B3 din Decizia nr. 293/26.09.2014, aferente facturilor emise de B., C., S.C. D., E., F., precum și a penalităților de întârziere aferente acestora, respingându-se restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Prin Decizia nr. 884/13.02.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014, s-au admis recursurile declarate de pârâte, a fost casată în parte sentința nr. 103/03.08.2017 și, în rejudecare, s-a respins excepția prescripției invocată de reclamantă, trimițându-se cauza spre rejudecare instanței de fond, în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare aferente anului 2007. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței recurate.

Hotărârea pronunțată în fond după casare

Prin sentința nr. 26/CA/2021-PI din 16 martie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea în limitele trasate prin decizia de casare, respectiv pretențiile reclamantei în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare aferente anului 2007.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței nr. 26/CA/2021-PI din 16 martie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs recurenta - pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii în totalitate ca neîntemeiată și menținerii acestor actelor atacate ca fiind temeinice și legale.

Criticile formulate în motivarea recursului, încadrate de parte în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează hotărârea instanței de fond numai cu privire la obligarea pârâtelor la plata sumei de 2.000 tei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În esență, recurenta a arătat că în cuprinsul deciziei de casare instanța de recurs arată că acordarea cheltuielilor de judecată aferente recursului depinde de soluția ce va fi pronunțată în final asupra fondului cauzei, dar, de vreme ce soluția asupra fondului cauzei este de respingere a acțiunii, prin acordarea cheltuielilor de judecată se lipsește de eficiență dispoziția de casare menționată anterior.

Mai mult, recurenta-pârâtă învederează că DGAMC a restituit societății suma datorată, iar ANAF-DGSC nu are competențe în restituirea sumelor către intimata-reclamantă întrucât nu administrează fiscal societatea, astfel încât nici din acest punct de vedere nu se află în culpă procesuală, în măsură să atragă consecința plății cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, recurenta pârâtă a arătat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 451 - art. 453 C. proc. civ., cu referire la cuantumul cheltuielilor de judecată, pe care îl consideră excesiv față de complexitatea procesului.

Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței nr. 26/16.03.2021, pronunțată de către Curtea de Apel Oradea.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Conform art. 453 C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată la cererea celeilalte părți să plătească cheltuieli de judecată. În cazul admiterii în parte a cererii, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare parte poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Obligația reglementată de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Se fondează pe ideea de culpă procesuală, dovedită prin faptul pierderii procesului, dar și prin conduita părților, manifestată în cadrul litigiului.

În cauza de față, litigiul s-a derulat pe o perioadă întinsă de timp, care a implicat două cicluri procesuale, iar soluția finală nu a fost aceea de respingere în a acțiunii reclamantei ca nefondată în totalitate, așa cum pretinde recurenta. În realitate, prin sentința atacată cu prezentul recurs a fost respinsă doar acea parte din cererea de chemare în judecată care a format obiectul rejudecării, în limitele casării cu trimitere dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 884 din 13 februarie 2020, mai precis, capătul de cerere privind anularea obligațiilor fiscale aferente anului 2007.

Prin aceeași decizie de casare fuseseră însă respinse, ca fiind nefondate, criticile formulate de autoritățile fiscale recurente împotriva sentinței nr. 103/03.08.2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, cu privire la soluția de anulare a obligațiilor fiscale suplimentare menționate la pct. B3 din Decizia nr. 293/26.09.2014, aferente facturilor emise de B., C., S.C. D., E., F., precum și a penalităților de întârziere aferente acestora, soluție care a dobândit, astfel, autoritate de lucru judecat.

Or, prin decizia nr. 3159 din 2 iulie 2020, respingând cererea intimatei- reclamante A. S.A. de completare a dispozitivului deciziei nr. 884 din 13 februarie 2020 cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată aferente primului recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut, "despre cheltuielile de judecată suportate de către intimată în recurs, că acestea nu pot fi cuantificate și stabilite proporțional criticilor recurentelor apreciate ca nefondate, acordarea cheltuielilor de judecată depinzând de soluția ce va fi pronunțată, în final, asupra fondului cauzei."

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă susține că nu se află în culpă procesuală pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu are atribuția de a administra creanțele fiscale ale societății intimate, iar restituirea sumelor impuse nelegal s-a făcut de către DGAMC.

Această critică nu poate fi primită, dispozițiile art. 453 C. proc. civ. fiind corect aplicate, de vreme ce ANAF- DGSC este emitenta unuia dintre actele administrative fiscale anulate în parte, și anume Decizia nr. 293/26.09.2014 privind soluționarea contestației fiscale, iar pârâtele au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată în raport cu proporția în care a fost admisă acțiunea și au fost anulate obligațiile fiscale.

În fine, recurenta- pârâtă a criticat sentința și prin prisma unui pretins caracter disproporționat al cuantumului cheltuielilor de judecată în raport cu complexitatea cauzei, dar, așa cum s-a stabilit prin decizia de recurs în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181 din 5 martie 2020, această critică nu este admisibilă în recurs, pentru că nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că soluția pronunțată de prima instanță este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor împotriva sentinței nr. 26/CA/2021-PI din 16 martie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 noiembrie 2022.