ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4533/2021

Ședința publică din data de 7 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 16.04.2018, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 406/02.11.2011- pct. 4, emisă de către ANAF- DGSC prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei de Impunere nr. x/31.03.2017 emisă de DGAMC, în privința obligațiilor fiscale impuse suplimentar la plată în sumă totală de 27.039.521 RON, reprezentând:

- impozit pe profit în valoare de 1.918.181 RON;

- dobânzi și penalități de întârziere aferente impozitului pe profit în valoare de 1.539.144 RON;

- TVA în valoare de 12.519.698 RON;

- dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA în valoare de 11.062.498 RON.

Reclamanta a solicitat obligarea ANAF-DGSC la soluționarea în fond a contestației fiscale formulate de A. împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.03.2017 în ce privește sumele mai sus-menționate, în termen de 10 de zile de la comunicarea hotărârii, în temeiul art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, obligarea ANAF-DGSC, în temeiul art. 18 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalități către societate în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, în situația neîndeplinirii în termen a obligațiilor stabilite de instanță în urma admiterii capetelor de cerere de mai sus și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 2332 din 1 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L., formulată în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

A anulat punctul 4 al deciziei de soluționare a contestației nr. 406/02.11.2017 și a obligat Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF să soluționeze pe fond contestația fiscală formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere x/31.03.2017 în ceea ce privește sumele menționate la punctul 4 al deciziei de soluționare a contestației nr. 406/02.11.2017, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins celelalte solicitări și a obligat pârâta la plata sumei de 5600 de RON către reclamantă cu titlul de cheltuieli de judecată (din care 100 RON taxa de timbru și 5500 RON onorariu avocat, redus).

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând admiterea acestuia și casarea în parte a sentinței civile recurate în sensul respingerii acțiunii în totalitate ca neîntemeiată.

A apreciat că sentința recurată este nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015.

În esență, a arătat că instanța de fond a reținut în mod cu totul eronat faptul că decizia de soluționare este nemo­tivată, având în vedere ca aceasta a fost emisă cu respectarea tuturor condițiilor de formă și de fond prevăzute de art. 274 Codul de procedură fiscală, în cuprinsul acesteia fi­ind precizat că între stabilirea obligațiilor fiscale și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă, constând în faptul că se pune problema realității achiziți­ilor de zahăr și a livrărilor intracomunitare de bunuri.

După prezentarea aspectelor cu privire la situația de fapt, pe care le-a considerat ca fiind relevante, recurenta-pârâtă a concluzionat că în urma inspecției fiscale efectuate la reclamantă, organele fiscale au stabili impozit suplimentar și taxă pe valoare adăugată suplimentar, ca urmare a reîncadrării tranzacțiilor în temeiul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 și, în consecință, au fost sesizate organele de urmărire penală pentru stabilirea existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale vreunei infracțiuni de natură economico-financiară.

Astfel, a apreciat că în cauză, au devenit pe deplin aplicabile prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală potrivit cărora organul de soluționare a contestației poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, atunci când, în speță, există indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

A învederat instanței că între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/31.03.2017 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/23.03.2017 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă. Această interdependență constă în faptul că, în speță, se pune problema realității achizițiilor de zahăr și a livrărilor intracomunitare de bunuri.

A afirmat că susținerile intimatei-reclamante privind existența documentelor justificative pentru tranzacțiile desfășurate, nu sunt de natură să infirme constatările organelor de inspecție fiscale privitoare la realitatea tranzacțiilor, întrucât numai organele de cercetare și urmărire penală, în cadrul competențelor de care dispun, pot stabili dacă operațiunile comerciale au fost derulate conform documentelor prezentate de societate, respectiv dacă documentele justificative evidențiate în contabilitatea contestatarei reflectă realitatea operațiunilor.

În continuare, a făcut referire la practica judiciară națională pe care a apreciat-o relevantă: Deciziile nr. 272/28.01.2013 și nr. 1970/25.05.2017 pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, la jurisprudența europeană ilustrată prin cauzele C-225/02 Halifax & alții, Decizia CJUE 419/2002, Hotărârea Fini H. C-32/03, Kittel și Recolta Recyclîng C-439/04 și C- 440/04, Mahayben și David C-80/11 și C-142/11 și BonikC-285/11, pct. 62 din Hotărârea dată în C-131/13, C-163/13 conexat la C-164/13, precum și la Deciziile Curții Constituționale nr. 72/28.05.1996 și nr. 95/2011.

Concluzionând, a arătat că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluționarea laturii penale are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii pe cale administrativă, suspendarea soluționării având natura de a preîntâmpina derularea simultană și în paralel a două proceduri independente, administrativă și penală cu privire la aceleași fapte, ce are drept consecință emiterea unor hotărâri contradictorii.

Hotărârea instanței de fond a fost criticată și cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 5600 de RON către reclamantă cu titlul de cheltuieli de judecată, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ.. În concret, a susținut că nu este îndeplinită condiția cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată, întrucât cauza nu prezintă o complexitate deosebită, actele administrativ atacate nefiind analizate pe fond.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat apreciind că sentința recurată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 coroborate cu pct. 10.6 din Instrucțiunile din data de 23.12.2013 privind aplicarea Titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală aprobate prin Ordinul Președintelui ANAF nr. 3741/2015, fiind reținut în mod corect faptul că măsura suspendării dispusă de organele fiscale este nemotivată.

De asemenea, a arătat că instanța de fond în mod corect a reținut că sesizarea organelor penale nu s-a realizat în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, sentința recurată fiind pronunțată cu corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. a)-c) și alin. (4) al art. 10 alin. (1) din Ordinul nr. 2222/2006. În speță, organele fiscale nu au contestat existența și autenticitatea/veridicitatea documentelor justificative sau evidențelor contabile ale societății reclamante, ci aspectele ridicate au privit suspiciuni privind săvârșirea vreunei infracțiuni de natură economico-financiară, acestea fiind în concret legate de comportamentul suspect al partenerilor contractuali sau al furnizorilor acestora.

A mai susținut că, în mod corect, instanța de fond a reținut că organele fiscale dețineau toate informațiile pentru soluționarea contestației fiscale formulate de A. și că nu era necesară suspendarea soluționării contestației administrativ fiscale și așteptarea unei soluții în cauza penală, în cauză nefiind incident principiul conform căruia penalul ține în loc civilul.

Or, problema corectei încadrări a unei operațiuni comerciale, cu consecința aprecierii legalității deducerilor fiscale respectiv aplicarea scutirii de TVA reprezintă exclusiv o problemă fiscală și, în mod evident, trebuia să fie evaluată și soluționată de către organul de soluționare, nefiind o problemă care să poată fi soluționată de către organele de cercetare și urmărire penală.

În ceea ce privește criticile din recurs privind cuantumul cheltuielilor de judecată a invocat excepția inadmisibilității prin raportare la Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii.

Cu titlu subsidiar, a susținut că pe fond recursul este neîntemeiat, sențința recurată fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 7 octombrie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

2.1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., constatând că recurenta-pârâtă a formulat argumente de ordin critic care se cirmcumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., invocându-se în concret pronunțarea hotărârârii recurate cu încălcarea dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 și a prevederilor pct. 10.6 a Instrucțiunilor din data de 23.12.2013 privind aplicarea Titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aprobate prin Ordinul Președintelui ANAF nr. 3741/2015.

2.2. Argumentele de fapt și de drept relevante

Ca urmare a inspecției fiscale efectuate cu privire la reclamanta S.C. A. S.R.L. s-au întocmit Raportul de Inspecție Fiscala nr. x/31.03.2017 și Decizia de Impunere nr. x/31.03.2017, împotriva cărora reclamanta a formulat contestație fiscală soluționată prin Decizia nr. 406/02.11.2017 emisă de ANAF-DGSC.

Reclamanta a investit instanța de contencios administrativ și fiscal solicitând anularea pct. 4 din Decizia de soluționare a contestației nr. 406/02.11.2017 prin care s-a dispus, în temeiul prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, suspendarea soluționării contestației împotriva Deciziei de Impunere nr. x/31.03.2017 emisă de DGAMC, în privința obligațiilor fiscale impuse suplimentar la plată, în sumă totală de 27.039.521 RON.

Prima instanță a admis în parte cererea reclamantei, a anulat punctul 4 al deciziei de soluționare a contestației nr. 406/02.11.2017 și a obligat Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor să soluționeze pe fond contestația fiscală formulată, cu privire la obligațiile fiscale impuse suplimentar la plată, în sumă totală de 27.039.521 RON, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 5600 de RON către reclamantă cu titlul de cheltuieli de judecată (din care 100 RON taxa de timbru și 5500 RON onorariu avocat, redus).

Sintetizând criticile din recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe a fost criticată sub următoarele aspecte: reținerea eronată a faptului că decizia de soluționare a contestației fiscale nr. 406/02.11.2017 este nemotivată, încălcarea prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 și neîndeplinirea condițiilor impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ. cu referire la cuantumul rezonabil al cheltuielilor de judecată.

În primul rând, Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentei-pârâte în sensul că Decizia de soluționare a contestației nr. 406/02.11.2017 este motivată, fiind emisă cu respectarea tuturor condițiilor de formă și de fond prevăzute de art. 274 C. proc. civ.

Astfel, precizările din cuprinsul punctului 4 al deciziei de soluționare a contestației nr. 406/02.11.2017, în sensul că între stabilirea obligațiilor fiscale și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă, constând în faptul că se pune problema realității achiziți­ilor de zahăr și a livrărilor întracomunitare de bunuri, nu respectă cerința motivării măsurii dispuse, în condițiile în care organele fiscale nu au indicat, în concret, în cuprinsul motivării măsurii suspendării, care ar fi aspectele a căror clarificare o așteaptă de la organele penale și fără de care nu ar fi posibilă soluționarea contestației fiscale, nefiind îndeplinite exigențele prevăzute de art. 10.6 din Ordinul nr. 3741/2015 din 23 decembrie 2015 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală potrivit cărora "Suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă trebuie motivată de legătura de cauzalitate dintre obligațiile fiscale și stabilirea de către organele de urmărire penală a faptului că există indiciile săvârșirii unei infracțiuni".

În al doilea rând, instanța de control judiciar constată nefondate și criticile de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă care privesc chestiunea litigioasă a interpretării și aplicării, de către instanța de fond, a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sub aspectul întrunirii condițiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.03.2017 emisă de DGAMC, în privința obligațiilor fiscale impuse suplimentar la plată, în sumă totală de 27.039.521 RON.

Conform art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, prin existența unei sesizări penale, nu devin pe deplin aplicabile prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, întrucât prevederile normative anterior citate prevăd două cerințe care trebuie întrunite în mod cumulativ, pentru ca organul fiscal să poată dispune măsură, respectiv existența sesizării penale cu obiectul indicat în text și existența unei interdependențe între soluția organelor de urmărire penală și soluția ce va fi dată în procedura administrativă.

Referitor la cea de-a doua condiție legală, în jurisprudența instanței supreme s-a reținut constant că instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidența acestor prevederi în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă.

Altfel spus, incidența acestui caz de suspendare facultativă a soluționării contestației fiscale nu poate fi acceptată automat, textul legal instituind o posibilitate, și nu o obligație pentru organul de soluționare a contestației.

Condiția esențială impusă de lege se referă la justificarea acestei măsuri de interdependența dintre posibilul caracter penal al faptelor investigate și stabilirea corectă a obligațiilor bugetare în sarcina contribuabilului contestator.

Or, în cauză, Înalta Curte constată că aspectele în privința cărora organele fiscale au suspiciuni, verificarea situației de fapt constând în realitatea achizițiilor de zahăr și a livrărilor intracomunitare de bunuri, se pot lămuri de către autoritatea fiscală cu ocazia soluționării contestației, nefiind influențate de cercetările pe latură penală sau de pronunțarea unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

În plus, la dosarul de fond a fost depusă și ordonanța de clasare din 15 aprilie 2019 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, pronunțată în dosarul nr. x/2016, precum și ordonanța din 04.06.2019 prin care s-a respins plângerea formulată de pârâta ANAF împotriva ordonanței de clasare anterior menționată.

Fără a face aprecieri cu privire la forța probantă a înscrisurilor prezentate de intimata-reclamantă ori cu privire la argumentele de fapt și de drept invocate în timpul controlului fiscal sau în timpul soluționării prezentului litigiu, în vederea stabilirii caracterului real al achiziți­ilor de zahăr și a livrărilor intracomunitare evidențiate în contabilitate, Înalta Curte constată că, în condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanță (Decizia de impunere nr. x/02.11.2017), nu se poate susține că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative formulate de reclamantă, cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau inexistența elementelor constitutive ale vreunei infracțiuni de natură economico-financiară.

În acord deplin cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că organele de soluționare a contestației și-au putut forma o imagine clară cu privire la tranzacțiile derulate de reclamantă referitoare la mărfurile achiziționate de la furnizorii în vederea livrărilor intracomunitare de bunuri și deși s-a susținut că decizia de suspendare a contestației administrative s-a impus a fi luată pentru a preîntâmpina evitarea unor hotărâri contradictorii, respectiv o contradictorialitate între hotărârea penală și cea civilă, recurenta-pârâtă nu a fost în măsură să probeze că soluționarea cauzei penale are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii.

Or, suspendarea sine die a soluționării contestației societății recurente este de natură a întârzia în mod nejustificat accesul părții la instanță, ceea ce contravine prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția Drepturilor Omului.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile suspendării soluționării contestației administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, criticile formulate în recurs de pârâta ANAF fiind nefondate.

Cât privește motivul de recurs referitor la cheltuielile de judecată, o dată constatată legalitatea soluției pronunțate de instanța de fond, respectiv nelegalitatea punctului 4 al Deciziei de soluționare a contestației nr. 406/02.11.2017, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, constatând că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., potrivit căruia partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Referitor la subsidiarul acestei critici, în sensul neîndeplinirii condiției cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată întrucât cauza nu prezintă o complexitate deosebită, iar actele administrativ atacate nu sunt analizate pe fond, Înalta Curte reține că asupra acestei chestiuni s-a pronunțat Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În motivarea soluției astfel dispuse, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut că:

"proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate".

Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanțelor de judecată prin decizia anterior menționată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga partea care a pierdut procesul la plata sumei de 11,461.37 RON către intimata - reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă. Respinge recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 2332 din 1 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 11,461.37 RON către intimata -reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 octombrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.